Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la pomenirea Sfântului Mucenic Platon [18 noiembrie 2013]

Sfantul Mucenic Platon

Iubiții mei,

una e să te cheme Platon, teologul păgânismului și al închinării la zei…și alta e, cu adevărat fericit, să te numești Sfântul Mucenic Platon, adică creștinul, robul lui Hristos.

Numai că Platon al Bisericii e mai puțin cunoscut decât Platon al păgânismului, deși Platon al Bisericii e mai înțelept decât celălalt…

Din Viața Sfântului, din limba română, citată supra, aflăm că Sfântul Platon era din Ancyra Galatiei. Adică din Ankara de azi, care e capitala Turciei. Și că atunci când a fost martirizat era tânăr, dar bătrân cu înțelepciunea.

Și cine nu ne lasă să fim bătrâni la minte? Cine nu ne lasă să știm multe lucruri bune și să facem multe lucruri bune în viața noastră, de foarte devreme?

Dimpotrivă, Biserica ne îndeamnă mereu la a fi activi, dinamici, la a nu dormi când vremea este să ne nevoim, să colindăm prin viață cu sfințenie.

Postul e o colindare, o perindare sfântă spre semnificații din ce în ce mai existențiale ale postirii.

Pentru că învățăm să ne abținem, să ne simțim limitele trupești, să vedem cum trupul, atunci când este educat/ strunit/ îmblânzit, se supune cu plăcere sufletului și se bucură împreună cu sufletul de slava lui Dumnezeu, care se coboară în noi…pentru că trupul nu e un cal nărăvaș ci un porumbel blând cu Dumnezeu.

Căci Hristos, Cel ce S-a întrupat pentru noi, a făcut pace între suflet și trup, pentru că i-a unit pe amândoi în viață curată și sfântă.

Platon al Bisericii a fost prins de păgâni și a fost întrebat despre credința lui…

Și le-a spus că el e rob al lui Hristos încă din pântecele mamei sale, cu sensul că și ea a fost creștină.

Iar dacă ești creștin…și vrei să naști prunci…și îi umpli din pântecele tău cu har…ei vor fi oameni plini de har din pântece. Dar dacă nu vrei să îi umpli de har…poți să îi umpli de tutun, de droguri, de medicamente…pentru ca să iasă din tine cu retard și patimi multe.

Și după cum îi facem…așa îi și avem.

Păgânii nu Îl suportau pe Cel răstignit. Dar pe Cel răstignit pe lemn pentru mântuirea întregii lumi, Platon Îl declară Împăratul său.

Și pentru că Sfântul Platon nu se închină zeilor, el a fost bătut, fără milă, de 12 soldați. A fost întins gol, pe pământ, și bătut de 12 bărbați…

Pe scurt: extremismul religios, în orice secol, arată la fel. Adepții lui înțeleg, în mod dement, că „a-l omorî” pe altul înseamnă „a-l ajuta”.

Iar cruzimile martirizării Sfinților, dacă le urmărim timp de aproape 8 milenii, de când e pământul, nu diferă prea mult…se termină întotdeauna cu moartea, cu eliminarea Sfinților…și oamenii încearcă să omoare trupurile lor…cu dorința de „a le omorî” și sfintele lor suflete.

Însă, de la Sfântul Abel încoace, Mucenicii Domnului nu mor decât cu trupul, pentru că sunt vii la Dumnezeu.

După o bătaie psihopată…persecutorul mai stă de vorbă cu Sfântul Platon. Îl întreabă  despre moarte…și despre închinarea la idoli. Sfântul Platon îi răspunde profund. De aceea îl bagă în temniță.

Însă, în drum spre temniță, Sfântul Platon predică poporului și îi spune că el suferă pentru Hristos dar că pătimirile de acum sunt incomparabile cu slava Sfinților în Împărăția lui Dumnezeu. Adică suferințele de acum sunt puține pe lângă bucuria veșnică a comuniunii cu Dumnezeu.

Avem narată în Viața lui…și una dintre rugăciunile sale din temniță: „Doamne, Iisuse Hristoase, Ziditorule şi mai înainte purtătorule de grijă al tuturor, Cel ce dai robilor Tăi răbdare şi biruinţă, dă-mi şi mie, smeritului şi nevrednicului robului Tău, ca, până la sfârşit, să rabd bine pentru numele Tău cel sfânt; şi trimite pe Îngerul Tău ca să mă izbăvească de înşelătorul Agripin [cel care îl chinuia n.n.], şarpele cu totul înrăutăţit, ca să cunoască toţi că nu sunt dumnezei aceia pe care îi zidesc mâinile omeneşti; ci, Tu singur eşti Dumnezeu, îndelung răbdător, mult milostiv şi preamărit în veci. Amin!”.

Pentru că rugăciunea reală e aceea în care ne arătăm dependența totală față de Dumnezeu…

E atunci când nu ne îndreptățim în fața Lui, când nu căutăm să se facă voia noastră…ci voia Lui în noi.

După o săptămână e adus din nou în capiștea idolească, pentru judecată. Dar pentru că îl înfruntă din nou pe persecutorul său, acela, ca un păgân „bun la inimă”, l-a pus pe pat de aramă și a aprins focul sub el. Și, pentru că a socotit că „nu e de ajuns” focul…ostașii l-au bătut pe trup cu toiege subțiri.

După 3 ore de chin în acest fel: foc și bătaie…trupul Sfântului Platon a rămas nevătămat…ba, mai mult, din sfântul lui trup a ieșit bună mireasma harului dumnezeiesc.

Adică, de viu, trupul lui a devenit Sfinte Moaște.

Pentru că Sfintele Moaște sunt trupurile Sfinților, cele pline de har, care arată marea intimitate pe care aceștia au avut-o cu Domnul.

Și trupurile lor, sunt așa, adică nestricăcioase, pline de har și făcătoare de minuni…nu pentru că noi, oamenii Bisericii, vrem asta, ci pentru că Dumnezeu, Cel cu care au trăit și trăiesc Sfinții, vrea asta.

Lenin e împăiat și expus în mausoleul său. Nu miroase frumos!

Nu miros frumos nici „sfinții” romano-catolicismului. Nici „marii reformatori” ai protestantismului sau „inițiatorii” de secte neoprotestante.

Mumiile, datorate diverselor substanțe sau a spațiilor închise, nu sunt Sfinte Moaște ci trupuri neputrezite din motive naturale.

Sfintele Moaște sunt minuni vii din cauza lui Dumnezeu, pentru că Sfinții sunt casnicii Săi.

Însă Sfântul Platon, după chinuri…mirosea frumos! Mirosea frumos din timpul vieții…

Unii, poate, se așteptau să  scrie în Viața lui…că mirosea a transpirație…sau că era mort de-a binelea.

Dar cel care i-a scris viața Sfântului Platon a spus, dimpotrivă: datorită miresmei ce ieșea din trupul său, el fiind încă viu, după 3 ore de chinuri, oamenii care simțeau mireasma, spuneau: „Cu adevărat, mare este Dumnezeul creştinilor!”.

Și, după formulare, cei care asistau la martirizarea lui…erau, mai degrabă, păgâni decât creștini…căci de aceea folosesc formula: „Dumnezeul creștinilor”. Adică al lor, al celor pe care noi îi desconsiderăm

Și pentru că l-a mustrat, prigonitorul însuși s-a ridicat de pe scaunul de judecată…și a început să îl chinuie.

Sfântul Platon l-a numit „băutor de sânge” și „câine cumplit”, adică neom

Și când Platon s-a rugat Domnului pentru o moarte sfântă și și-a terminat rugăciunea…s-a cutremurat capiștea.

Dar prigonitorul a poruncit să se facă curele…din pielea trupului lui Platon!

Adică: să-l jupoaie de viu!…

L-au spânzurat pe un lemn…și i-au jupuit pielea feței și a trupului.

Acolo, plin fiind de sânge…și de durere…persecutorul i-a amintit de filosoful Platon, numindu-l: „Platon cel preaînţelept, mai marele filosofilor, care a scris dogmele dumnezeieşti”.

La care Sfântul Platon i-a răspuns că el și Platon, păgânul, au același nume dar nu și aceeași viață. De aceea „nu sunt asemenea lui Platon, nici Platon mie, decât numai singur numele; pentru că eu învăţ filosofia aceea care este a lui Hristos, iar acela a fost învăţător al filosofiei, ce este socotită nebunie înaintea lui Dumnezeu; căci scris este: Voi pierde înţelepciunea înţelepţilor şi înţelegerea înţelegătorilor o voi lepăda. Dogmele scrise de Platon, pe care tu le numeşti dumnezeieşti, sunt basme mincinoase şi cuvinte cu meşteşug, care răzvrătesc minţile celor fără de răutate”, adică ale creștinilor.

A fost dus din nou în temniță…pentru că prigonitorul nu știa ce să-i mai facă.

În temniță a stat 18 zile fără hrană și fără apă.

Agripin, persecutorul său, îl condamnă la tăierea capului cu sabia.

L-au omorât în afara cetății, ca pe Domnul său…și înainte de martirizarea lui, Sfântul Platon s-a rugat, zicând: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, căci cu numele Tău cel sfânt m-ai apărat pe mine robul Tău de vicleşugul vrăjmaşului şi mi-ai dat darul ca să săvârşesc bine alegerea nevoinţei pe care am răbdat-o pentru Tine; şi acum Te rog primeşte în pace sufletul meu, că binecuvântat eşti în veci”.

Iar din rugăciunea sa înțelegem că apărarea lui Dumnezeu, în timpul martirizării sale, nu a însemnat ferirea lui de chinuri ci întărirea lui în suferință, pentru ca să rabde, plin de har, toate chinurile.

Iar buna nevoință înseamnă și chinuri, multe chinuri pentru Dumnezeu…iar moartea în pace nu înseamnă, în mod neapărat, moartea pe perna ta de acasă, în liniște, fără probleme…ci înseamnă a fi plin de pace…atunci când sufletul tău se desparte de trup…și pleacă la Domnul.

Din ediția românească a Vieții sale nu aflăm ce s-a petrecut cu Sfintele sale Moaște.

Însă aflăm, din alte locații online, că în alte Biserici Ortodoxe el e cinstit ca Sfântul Mare Mucenic Platon al Ancyrei și că e fratele Sfântului Mucenic Antioh, pomenit la 16 iulie, așa cum confirmă și Viața lui, în ediția românească.

Dar oriunde ar fi Sfintele sale Moaște…el e mereu cu noi, dacă noi îl luăm drept Părinte al vieții noastre.

Sfinte Mucenice Platon, Părintele nostru, cel care ai suferit atât de mult pentru Domnul, dă-ne și nouă să gândim cele bune unii față de alții! Acum, când suntem în post și în așteptare…dă-ne să ne vedem pe noi înșine și să nu mai iscodim tot timpul păcatele altora. Dă-ne să ne vedem bine și să cerem mila Domnului în viața noastră, că ea e mai bună decât viața. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Semnificațiile Postului Nașterii Domnului

Next

Extremismul ortodox e la vedere

2 Comments

  1. Camelia

    Sarut-mana, Parinte!

    Inselarea are multe fete, dar una dintre ele constat ca se publiciteaza de-o vreme incoace: programarea prin tehnica vizualizarii.

    Daca doresc sa fiu fericita, daca vreau sa am succes in viata trebuie doar sa-mi doresc aceasta si sa-mi proiectez mintea intr-un spatiu virtual unde ma vad exact asa cum imi doresc: sanatoasa, fericita, realizata.

    Ceea ce este si mai ingrijorator, este faptul ca a devenit cunoscuta prin diverse interviuri si recomandari ale unor asa-numite vedete tv. Practic, intreaga teologie ortodoxa a suferintei, a asumarii Crucii in viata noastra, este data la o parte pentru a i se face loc acestei tehnici cu rezultate miraculoase. 

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Însă, pe de altă parte, doamnă Camelia, a ne asuma Crucea, adică asceza ortodoxă nu înseamnă a considera asceza drept „finalul” vieții ortodoxe, pentru că asceza e „drum” spre curățirea de patimi, spre simțirea slavei lui Dumnezeu și spre vederea lui Dumnezeu.

      Nici anularea ascezei nu e o victorie dar nici maximalizarea ei în comparație cu experiențele mistice, duhovnicești.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén