Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 18 noiembrie 2013

Predică la pomenirea Sfântului Proroc Avdie/ Avdias [19 noiembrie 2013]

Sfantul Proroc Avdie

Iubiții mei,

în calendarul nostru el se numește Avdie. Sfântul Proroc Avdie…

În Biblia de la 1688 el se numește Avdiu.

În LXX (greacă) este Avdias și cartea vedeniei [orasis] sale e formată dintr-un singur capitol, în 21 de versete, cartea sa fiind situată între Ioil și Ionas. Aceeași situare o are și în ed. BOR 1988, fiind vorba de p. 890.

În WTT (ebraică) numele său este Obadiah și înseamnă slujitorul lui Dumnezeu. De aceea, în KJV, GNV (engleză) îl vom găsi ca Obadiah, pe când în LUO (germană) ca  Obadjas.

În VUL (latină) numele său este Abdiae. De aceea, în LSG (franceză) el poartă numele de Abdias iar în LND (italiană): Badi.

În Viețile Sfinților, ediția ultimă, românească, Viața sa e foarte scurtă, din păcate.

Din ea aflăm că Sfântul Avdias era din Sichem, din satul Vitaharam și că i-a slujit regelui Ahaav, prigonitorul Sfântului Profet Iliu.

Din locația de aici aflăm că el a trăit în secolul al 9-lea înainte de Hristos.

În I Regi 18, 3, cf. LXX (corelativul lui III Regi 18, 3, din ed. BOR 1988, p. 386), e primul loc în Scriptură când e pomenit numele Sfântului Proroc Avdias.

Și el e caracterizat aici ca om „foarte temător de Domnul” [I Reg. 18, 3, cf. LXX].

„Și a fost [în ziua aceea], în bătaia Profeților Domnului de către Iezabel [în ed. BOR 1988: Izabela, soția lui Ahab] și a luat Avdias o sută de oameni Profeți și i-a ascuns pe ei câte 50 în peșteră [de unde rezultă că au fost două peșteri n.n.] și i-a hrănit pe ei cu pâine și apă”  [I Reg. 18, 4, cf. LXX].

Adică Sfântul Avdias, pe de o parte, nu îndeplinea porunca nebună a reginei, nu era împotriva Sfinților Profeți iar, pe de altă parte, numărul de Profeți era imens pentru Israel.

Și, vă dați seama, erau 100 de Sfinți Profeți, în două peșteri…aproape unii de alții…care trăiau în același ritm dumnezeiesc…și se rugau la un loc…

Ce Mănăstiri Sfinte, nu, de Sfinți Profeți, în crăpăturile pământului…în mijlocul unei lumi idolatre!

Avdias, Părintele nostru, e trimis de regele Ahaav după iarbă…pentru cai, catâri și vite [I Reg. 18, 5]. Era în timpul secetei provocate de Sfântul Iliu/ Ilie…pe care el o ceruse de la Domnul.

Iar când Profetul Avdias era singur pe drum…Profetul Iliu i-a ieșit în întâmpinare, tot de unul singur [I Reg. 18, 7].

Întâlnire providențială între doi Sfinți Profeți…

Însă, în fața lui Iliu din Tesvitis, Profetul Avdias s-a grăbit să cadă pe fața sa…înaintea lui…[I Reg. 18, 7].

Delicatețe duhovnicească! Pentru că se smerește în fața celuilalt Sfânt, doar Sfântul care înțelege, imediat, că are nevoie de mai mult continuu în viața lui.

Din I Reg. 18, 12, aflăm că Sfântul Avdias știa că pe Sfântul Iliu, Duhul Domnului e Cel care îl poartă. Pentru că Sfântul Iliu avea o viață mistică extrem de evidentă pentru Sfinți.

Și Iliu îi promite lui Avdias că se va arăta, în aceeași zi, lui Ahaav [I Reg. 18, 15]…vorbindu-i de Domnul ca de Domnul Puterilor cerești, ca de Domnul Cel viu [Ibidem].

Iar Viața sa românească subliniază aceleași lucruri, despre care abia am vorbit.

Tot de aici aflăm că Sfântul Avdias a fost de față când Sfântul Iliu a primit foc din cer prin rugăciunea sa…și că el a fost ostașul al 3-lea, trimis de Ohozia la Iliu, pe care Sfântul Iliu nu l-a omorât cu foc din cer.

Ultima afirmație e aceea că a părăsit armata și a fost umplut de harul prorociei.

În cartea vedeniei sale însă, Sfântul Avdias a primit de la Domnul Dumnezeu prorocie pentru Idumea [Avd. 1, 1]. Dar prorocia sa, pe lângă semnificațiile istorice, are profunde semnificații hristologice, eshatologice și mistice. Și tocmai de aceea e pomenit acum, înainte de Întruparea Sa, pentru că profeția lui are legătură cu Hristos.

Spre exemplu, la 1, 3, Dumnezeiescul Avdias vorbește despre „semeția/ aroganța inimii” [iperifania tis cardias, cf. LXX].

Cine însă, semeț/ arogant/ mândru la inimă…poate să vadă pe Domnul Cel blând și iubitor de oameni?

Postul nostru e tocmai pentru ca să ne zdrobim inima…adică aroganta perspectivă asupra existenței.

Numai când îți vezi păcatele, când îți recunoști căderile tale din viața rațională/ din viața după Dumnezeu, înțelegi greutatea vieții dar și frumusețea virtuții în cei Sfinți.

Și atunci, umiliți la inimă și minte…putem să ne împărtășim, cu atenție, cu delicatețe…de cuvintele și de chipul Celui născut din Fecioară.

Căci la 1, 15, Sfântul Avdias ne vorbea despre zilele Lui cu oamenii: „căci aproape [este] ziua Domnului peste [epi] toate neamurile”.

Pentru că ziua Domnului [imera Chiriu] e, deopotrivă, venirea Lui în trup…dar și a doua Sa venire întru slavă, ca să judece viii și morții.

Din acest motiv, El vine „peste toate neamurile”, pentru că vine de sus, din cer, din comuniunea Treimii, de care nu S-a despărțit niciodată…dar vine pentru toate neamurile pământului.

Pentru că Biserica e formată și poate cuprinde și trebuie să cuprindă toate neamurile pământului…adică pe ortodocșii din toate neamurile de sub cer.

De aceea, pentru ziua Domnului trebuie să scoatem din noi semeția inimii cea înșelătoare.

Trebuie să scoatem din noi toată crima împotriva aproapelui nostru și lipsa de evlavie [Avd. 1, 10].

Și în loc de neiubire…toate popoarele să bea vin pe muntele cel sfânt al Domnului [1, 16], adică în locul cel înalt al Bisericii Sale, în locul cel mistic, cel plin de sfințenie…pentru că „în muntele Sion va fi mântuirea [sotiria] și [el] va fi sfânt” [1, 17].

Iar vinul despre care se vorbește aici, la 1, 16, în cartea Sfântului Avdias, e Trupul și Sângele lui Hristos, este El, Cel euharistic dar și tot adevărul Lui și toată îmbătarea de frumusețea creației Lui și de frumusețea Sfinților Lui.

Pentru că iubirea lui Dumnezeu, când ne umple cu adevărat, când ne inundă întreaga persoană, este o beție sfântă, este o beție extatică. Care ne face să ieșim din noi în vederi dumnezeiești…sau, mai corect spus, prin iubirea Lui, Dumnezeu e Cel care ne scoate spre vederi dumnezeiești, fără asemănare în lumea pământească.

Mântuirea a venit din Sion iar Sionul nostru este Hristos, Cel care ne umple pe noi de cunoașterea și de intimitatea cu Prea Sfânta Treime.

Ultimul verset, al 21-lea, din vedenia sa, e acesta, în traducerea mea: „și se vor sui Bărbații, care au fost mântuiți, [Andres sesosmeni, adică Sfinții] din muntele Sion, [pentru] a pedepsi muntele lui Isav, și Împărăția va fi a Domnului” [cf. LXX].

Unde se vor sui Sfinții…din muntele Sion, adică din Biserică?

În Împărăția Lui, Care este a Lui…și îi cuprinde pe toți ai Lui.

De aceea, iubiții mei, fără a ne dori mântuirea tuturor și fără a face lucruri concrete în acest sens…nu putem fi împreună cu Sfinții Lui, care au dorit din tot sufletul acest lucru.

Iar dacă acum suntem ca „în ziua necazului” [Avd. 1, 12], pentru că avem multe boli, multe ispite, multe neajunsuri, Împărăția Lui este eliberarea noastră de toată lacrima.

Și fie ca Domnul să ne dea lacrimi…și inimi smerite prin lacrimi…și inimi spălate prin lacrimi…și suflete și trupuri spălate prin toată evlavia noastră, pentru ca să nu fim triști de-a pururi ci veseli de-a pururi. Amin!

Istorie 4. 48

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a.

***

Pentru Toma, „limbajul servește comunicării[1] și el „nu separă limbajul de cunoaștere și de raportul ei cu realitatea”[2].

Pentru că „Toma leagă semnificația de cunoaștere[3], atâta timp cât „despre ceea ce nu există, nu se poate da o definiție și nu se poate ști ceva”[4].

Despre tipurile de analogie[5].

Definiția este „un discurs scurt, care vrea să explice esența unui lucru sau natura speciei și face aceasta indicând genul și diferența specifică[6].

Despre concepte începând cu p. 160.

Judecata este o „operație a intelectului”[7] pentru Toma. Iar prin judecată se face judecarea unui lucru, afirmându-se sau negându-se ceva despre el[8].

Discutând noțiunea de principiu, Toma spune că „principiul este ceva din care purcede altceva”[9].

Logica distinge între enunț și propoziție. Enunțul este „sunetul sau cuvântul scris”, pe când propoziția este „sensul unui enunț”[10].

Autorul accentuează faptul că Toma a dat „o atenție deosebită raționamentului practic, datorită relevanței pe care o are în morală[11].

Pentru că „morala trebuie să arate fără echivoc unui individ ceea ce trebuie să facă într-un caz particular și nu doar să ofere înșiruiri de principii universale abstracte”[12].

În concluzie, autorul se referă la mai multe elemente de logică, care se regăsesc la Toma de Aquino, dar tratându-le defalcat și nu într-o privire unitară. Fapt pentru care nu rămâi cu o viziune de ansamblu în urma citirii cărții.

***

33. Iorga vorbind despre cronici și cronicari

În ediția din 1988, pe care o vom cita[13], sunt grupate 10 studii ale lui Nicolae Iorga despre cronici românești și 5 despre cronici străine.

A prezentat studiul Cronicele din secolul al XVII-lea, la Academia Română, în ședința din 26 martie 1899. Pe atunci era membru corespondent al Academiei[14].

Șerban Cantacuzino era „energic, dibaci, stăruitor, un luptător politic de prima[ă] ordine”[15].

Viața Sfântului Nifon a fost scrisă de Gavriil Protul de la Sfântul Munte Athos[16]. Ea a fost tradusă din greacă în slavonă[17] și traducerea în română s-a făcut în secolul al 17-lea[18].

„Vlad-Vodă Țăpăluș”[19], „Vlăduță-Vodă”[20], „Pîrvuleștii”[21], „domnu sultan Selim”[22], „Băsărab-Vodă tare s-au căit de moartea lui Vlăduță-Vodă”[23].

„De obicei…o cronică nu se prescurtează, ci se amplifică[24]. Citat dintr-o cronică: „Dumnezeu au fost cu dânșii, că nu i-au călcat alte limbi [neamuri] străine, și au făcut multe vitejii și au trăit în pace bună[25].

În p. 21 a cărții, Iorga citează o cronică, în care se descrie modul în care Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost ales și uns ca domn: cu învoirea oficialului turc, a agăi, fruntașii țării îl aleg pe „un boiar”, pe „jupan Constandin Brâncoveanul vel logofăt”, pentru că știau că este „înțelept și să trage din odrasliia [viță] domnească”.

Și după ce l-au ales, s-au închinat în fața lui, zicându-i: „Într-un ceas bun[26] să ne fie Măriia Ta domnu până la adânci bătrâneațe[27]!”.

Dar după alegerea domnului a urmat ungerea lui, făcută de ÎPS Theodosie. Mitropolitul îl „introduce, luându-l de mână, în altar, „prin poarta mare înpărătească” [adică prin Sfintele uși împărătești n.n.]…înconjură altarul, sărută masa sfântă, Evanghelia și crucea, îngenunchind apoi înaintea pristolului [Sfintei Mese], „di[e] [i-]au cetit molitvie [rugăciune] de domnii [domnie] asupra [deasupra] capului””[28].

După cum se observă era vorba de un ritual sfânt, asemănător Hirotoniei, prin care domnul era înscăunat. Aici nu se vorbește despre ungerea lui cu Sfântul Mir, dar știm că așa s-au practicat lucrurile până la Regele Mihai I al României.

Domnul a fost binecuvântat de către Mitropolit, el se așează pe scaun, i se cântă la mulți ani, boierii îi sărută mâna și, în curte, preoții l-au primit cu cântări. Și de aici încolo el venea la slujbă și se așeza în „jilțul voievozilor”[29].

În pagina următoare, avem un fragment din cuvântul Sfântului Constantin Brâncoveanu de la înscăunarea lui ca Domn. Și Sfântul Constantin le-a spus celor prezenței că și-a lăsat odihna și moșiile, pentru că a ascultat de boieri, și că „mai mult fără voia” lui s-a făcut domn[30]. A urma jurământul de credință al boierilor față de noul domn, pe Sfânta Evanghelie, pusă în mijlocul Bisericii. Dar și în scris[31].

Tot în p. 22 a cărții e descrisă prohodirea și îngroparea domnului Șerban-Vodă. Și lui i s-a făcut „pamiete [pomenire] mare, cu bani la săraci și bucate multe”[32].

Șerban-Vodă a domnit 10 ani și a murit la 55 de ani[33].

În Moldova lui 1685 era o foamete grozavă, încât „om pre om mânca”[34]. Motivul? „Domnul grămădise „pânea” la Curte pentru a o vinde în profitul său, și oamenii muriau de foame”[35].

Domnul Vladislav, predecesorul lui Vlad Țepeș, se plângea de faptul că românii nu și-au scris istoria[36]. Nici până astăzi n-au timp…să și-o consemneze cu lux de amănunte.

Vintilă-Vodă era din Slatina[37].

Despre schimbarea calendarului la „frânci” [francezi][38].

Odată cu domnul Leon-Vodă vine la conducere familia Basarabeștilor și într-o cronică anonimă el este descris ca „un tiran lacom, strângător de dări fără de milă”[39].

Primul război dintre Vasile Lupu și Matei Basarab s-a petrecut în 1637[40].

Craiul August al II-lea al Poloniei, la încoronarea lui, a purtat haine care costau 1.000 de pungi de bani[41].

După ce Sfântul Antim Ivireanul a fost luat prizonier, Bujoreanu a fost decapitat la fântâna lui Radu Vodă, a fost ucis și un membru al familiei Bălăceanu iar Ioan Avramie, predicatorul Curții, care era grec din Veneția, a fost aruncat în închisoare[42].

Pe soția lui Ștefan Vodă o chema Candachia[43].

Axintie Uricarul, Ghinea Țucala, Radu Vărzarul [44], clucerul Răducanu[45], Pantazi Câmpineanu[46], baș-capuchehaia Manolache[47], State Leurdeanu ajunge mare paharnic[48], Dimitrie Dudescu era vistier[49], doamna Marica Brâncoveanu[50], Antide Dunod era „prelat catolic”[51], vornicul Vâlcu[52].

„Anton Maria Del Chiaro a fost secretar al lui Constantin Brâncoveanu și al lui Ștefan Cantacuzino”[53].

Letopisețul Cantacuzinesc cuprinde „o perioadă de 400 de ani din istoria Țării Românești, de la sfârșitul secolului al XIII-lea și până la sfârșitul secolului al XVII-lea (1290-1690), adică de la „întemeierea” țării și până la primii ani din domnia lui Constantin Brâncoveanu”[54].

Cronica românească a lui Gheorghe Brancovici” a fost „scrisă la curtea lui Șerban Cantacuzino în 1686-1687”. Ea începe de la facerea lumii și ține până la anul 7194 de la facerea lumii, adică până la anul 1686[55].

„Constantin Cantacuzino Stolnicul a fost una din cele mai importante figuri culturale printre boierii noștri din secolul al XVII-lea. Știa grecește, italienește și latinește, călătorise prin Europa, avea gust pentru cărți, și posedăm încă rămășițe din biblioteca sa[56]. El a fost omorât la Constantinopol, prin sugrumare, pe când era închis în temniță, dimpreună cu fiul său, Ștefan Vodă, la ora 22, pe 7 iulie 1716[57].

Ilinca Poneasca[58], testamentul lui Pano Pepano[59], românii din Macedonia[60].

În ședința din 5 iunie 1936, acum Iorga fiind membru al Academiei, a prezentat studiul: Originea lui Mihai Viteazul după o cronică românească[61].

Despre fiica Fericitului Mihai Vitezul, Florica și soțul ei, Preda din Greci[62].

Postolache Chigheciu era „stegar la Câmpulung”[63].

În județul Iași, în 1848, erau secetă, lăcuste și holeră, plus pregătire pentru război[64].

La 1730, în Țara Românească, taxa pe oerit și tutunărit era de 6 parale și cea de văcărit era de 33 de bani pentru vita mare iar pentru mănzați [viței înțărcați] și gonitori [tauri] era de 16, 5 bani[65].

Cineva, în 1767, pe un Minei, a scris cuvântul anatemă sub forma anaftemă[66].

La 1808, pe o altă carte de cult ortodoxă, cineva a scris: „hrana celor duhovnicoși [duhovnicești]”[67].

Zoica țiganca, Pană Ciobotă[68], jupânul Necolae Ciubuciu[69], Elena a murit de copilă de „lăngoare [tifos]”[70], „Ardealul românesc n-are însă cronici”[71], pe un Penticostar apare numele „popa Vonuțu de la Lozna”[72], Teodor Uibardi scrie [cu sensul de: transcrie] un Octoih în Maramureș[73].

Baioș Gabor, popa Ionășel[74], Mihoc, Gafie (nume de bărbat)[75] și, tot în p. 237, avem descrisă o vedenie avută de un Părinte Diacon din Ardeal.

Acesta, pe 3 decembrie 1768, în noaptea spre ziua de pomenire a Sfintei Marii Mucenițe Varvara, a avut o vedenie. A văzut cum umbla singur printr-o grădină, plină de pomi înfloriți și pe jos erau numai flori. Într-o Biserică a întâlnit doi arhierei bătrâni, „amăndoi cu barbe sure [alb-negre]”. Arhiereii l-au luat și l-au dus în mijlocul Bisericii și l-au încoronat cu o veche coroană de aur. Dar coroana era prea mare pentru el și i-a alunecat pe cap până la jumătatea nasului. Însă după ce o ținură câtva timp, arhiereii au luat-o de pe capul lui. La întrebarea sa, arhiereii i-au răspuns: „nu este a ta, ci este a craiului Apafi Mihaiu”[76].

Cronicile străine încep odată cu p. 241.

Felician Zaach[77], Ioan de Küköllö[78], Marco Guazzo a scris niște istorii care încep cu anul 1509[79], Șehabeddin[80], Marc Pemflinger[81],  Gritti a trecut în 1532 prin Târgoviște[82], Majlath (sec. 16)[83], țarul bulgar Terteres[84], Luccari a  fost în Moldova[85].

 Indicele de nume: p. 333-361.

Din el aflăm că Arbuz (Harbuz) era un nobil cuman din sec. 13[86], Benga Stanciul a fost un portar, care a fost ucis de turci la Clejani, în Giurgiu, în 1522[87], Berindei a fost adversarul Sfântului Ștefan cel Mare[88], iar beglerbegul Caragea a fost ucis la Varna în 1444[89].

Miron Costin a trăit între 1633-1691[90], Dragomira era mama lui Staico[91], Gaspar Grațiani a fost domn al Moldovei între 1619-1620[92], Nichifor Gregoras, cronicar bizantin, a trăit între 1295-1360[93], Manolache Lambrino a fost ginerele Sfântului Constantin Brâncoveanu, el fiind soțul doamnei Bălașa[94].

Nastasia era fiica Candachiei (sec. 17)[95], PS Pahomie de Roman (1707-1714)[96], Păuna Greceanu a fost soția lui Ștefan Cantacuzino[97], Petersburg a devenit Leningrad[98], Podul lui Harbuz din Botoșani[99], cronicarul arab Tabari (839-923)[100], a existat în Moldova, între 1583-1587 și în 1593, un mare vornic cu numele Vartic[101], Vișa a fost soția lui Mihnea Turcitul[102], Vlad Înecatul a fost domn al Țării Românești între 1530-1532[103], iar Vucașin a fost rege al Macedoniei între anii 1365-1371[104].


[1] Wilhelm Dancă, Logica filosofică. Aristotel și Toma de Aquino, cu pref. de Alexander Baumgarten, Ed. Polirom, Iași, 2002, p. 90.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 117.

[4] Idem, p. 121.

[5] Idem, p. 129.

[6] Idem, p. 151.

[7] Idem, p. 170.

[8] Idem, p. 171.

[9] Idem, p. 172.

[10] Idem, p. 183.

[11] Idem, p. 208.

[12] Ibidem.

[13] N.[icolae] Iorga, Despre cronici și cronicari, ed. îngrijită de Damaschin Mioc, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988, 364 p.

[14] Idem, p. 8.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 9.

[17] Idem, p. 10.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 12.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 13.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 14.

[25] Idem, p. 17.

[26] În Scrioaștea-Teleorman, când eram mic și mă duceam „cu bolindeții”, în ajunul Nașterii Domnului (23 decembrie), strigam la fereastra omului pe care îl colindam: „Bună seara, la ajun, că e mâine Moș Crăciun, într-un ceas bun, scoateți 3 bolindeți!”…dacă noi eram trei. Bolindeții = o milostenie formată din biscuiți, covrigi, mere, nuci etc.

Așa că ceasul bun are de-a face cu Dumnezeu, pentru că e darul Lui.

[27] Iar adâncile bătrâneți, care au de-a face cu o viață de evlavie și de înțelepciune, apar adesea în basmele și urările noastre din vechime.

[28] N.[icolae] Iorga, Despre cronici și cronicari, ed. cit., p. 21.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 22.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 23.

[34] Idem, p. 39.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 40.

[37] Idem, p. 42.

[38] Idem, p. 42-43.

[39] Idem, p. 45.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 58.

[42] Idem, p. 67-68.

[43] Idem, p. 71 + Idem, p. 71, n. 146.

[44] Idem, p. 84.

[45] Idem, p. 93.

[46] Idem, p. 94.

[47] Idem, p. 95.

[48] Idem, p. 97.

[49] Idem, p. 99.

[50] Idem, p. 100.

[51] Idem, p. 103.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 126.

[54] Idem, p. 128.

[55] Idem, p. 154.

[56] Idem, p. 156.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 174.

[59] Idem, p. 190.

[60] Idem, p. 191.

[61] Idem, p. 197.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 225.

[64] Idem, p. 229.

[65] Ibidem.

[66] Idem, p. 230.

[67] Ibidem.

[68] Idem, p. 231.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 232.

[72] Idem, p. 233.

[73] Ibidem.

[74] Idem, p. 236.

[75] Idem, p. 237.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 260.

[78] Idem, p. 268.

[79] Idem, p. 284.

[80] Idem, p. 303.

[81] Idem, p. 321.

[82] Idem, p. 322.

[83] Ibidem.

[84] Idem, p. 323.

[85] Idem, p. 328.

[86] Idem, p. 334.

[87] Idem, p. 336.

[88] Ibidem.

[89] Idem, p. 338.

[90] Idem, p. 340.

[91] Idem, p. 342.

[92] Idem, p. 344.

[93] Idem, p. 345.

[94] Idem, p. 348.

[95] Idem, p. 352.

[96] Idem, p. 353.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem.

[99] Idem, p. 354.

[100] Idem, p. 358.

[101] Idem, p. 360.

[102] Ibidem.

[103] Ibidem.

[104] Idem, p. 361.

Sfântul și familia lui

Lucian D. Popescu a fost prezent la parastasul de 7 ani al Părintelui Gheorghe Calciu și a scris articolul evocator de aici, publicat de Răzvan Codrescu pe blogul său.

După pomenire, autorul s-a întors la București…dar a aflat, presupun de la cineva de încredere, că „trupul părintelui Gheorghe a fost dezgropat, că are aspectul moaştelor de sfinţi, că este frumos mirositor şi că a fost pus în fosta chilie a părintelui Justin Pârvu”.

Dacă așa stau lucrurile…Dumnezeu Și-a arătat un nou Sfânt al Lui!

Însă, la parastas, a fost și „Preoteasa Adriana Calciu, în vîrstă de aproape 90 ani, actualmente îngrijită pentru acutele neputinţe ale bătrîneţii în Mănăstirea Paltin, a fost şi ea la mormînt. Văzînd-o, mi-am amintit de marea dragoste pe care şi-o purtau şi am fost încredinţat că este în continuare persoana aflată cel mai aproape de părintele Calciu”.

Numai că autorul…nu s-a gândit că trebuie fotografiată și Preoteasa…lângă soțul ei.

Însă nici alții, altădată, n-au fotografiat-o pe Preoteasa Adriana Calciu…

Am găsit o singură fotografie veche online, cu Preoteasa la brațul Părintelui.

În cele 3 fotografii ale articolului apar preoții slujitori, oameni veniți la pomenire, crucea, coliva și prinoasele…oameni, în concluzie, care nu au de-a face, în mod direct, cu cel pomenit…dar nu și familia lui sau ucenicii lui direcți.

*

De la extrema aceasta, în care se minimalizează familia Sfântului în detrimentul persoanei lui, deși Sfântul nu și-ar fi dorit asta niciodată, există și extrema de a fi cunoscut tocmai pentru că ești fiica sau nepotul Sfântului.

Doamna Lidia Stăniloae și fiul ei, Dumitru Horia Ionescu, sunt cunoscuți în mediul bisericesc…datorită Fericitului Părinte Dumitru Stăniloae, după cum doamna Maria Sabina Spirache și fiul ei sunt cunoscuți…datorită Fericitului Ilie Lăcătușu.

Iar cum familia poate să fie departe de teologia și de viața Sfântului din neamul lor, mărturiile despre el, atunci când nu se rezumă doar la ce știu sigur, se transformă în reduceri la propria lor perspectivă de a vedea lucrurile.

*

Cum e bine să facem? Să nu minimalizăm niciodată familia Sfântului și pe ucenicii lui dar nici să-i punem în postura de a vorbi despre lucruri pe care nu le-au înțeles și nu le știu despre Sfântul lor.

Sfântul nu trebuie scos din familia, neamul, țara, situația reală a epocii lui…dar orice mărturie a celor care l-au cunoscut e neapărată, îi întregește chipul pentru istorie, atâta timp cât nu încep să îmbine realitatea cu ficțiunea.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno