†Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Dăruire și dăinuire. Raze și chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românilor – ediția a doua, revăzută și completată – Ed. Trinitas, Iași, 2005, 431 p.
***
Cartea e în 4 părți, cu multe subdiviziuni, și a apărut în 2005 din 3 motive: 120 de ani de autocefalie BOR, 80 de ani de patriarhat și 55 de ani de slujire ai PFP Teoctist Arăpașu, p. 8.
E vorba de o culegere a diverselor studii și articole publicate de autor de-a lungul timpului, el dându-ne toate trimiterile editoriale în p. 424-431.
„Pentru a înțelege specificul și geniul unui popor, cunoașterea aspectului spiritual al existenței sale este esențială”, p. 9.
„creștinarea lentă și profundă a românilor”, p. 29
„Luciditatea latină ne-a ajutat să evităm extremele”, p. 30. Pe noi, ca popor…
„Martirul a experimentat până la capăt puterea Crucii ca putere care duce spre Înviere”, p. 44.
Meșterul Manole are în prim-plan importanța capitală a jertfei, p. 46.
Sinodul de la Iași s-a deschis în 15 septembrie 1642 și s-a încheiat pe 27 octombrie 1642, p. 55.
„Judecata universală din pictura de la Voroneț urmărește aceeași pedagogie mistagogică și pastorală: responsabilizarea creștinului în istorie, indiferent de rang și stare socială”, p. 58-59.
Pictura exterioară a Bisericilor încearcă să facă transparente zidurile Bisericii, p. 64.
„Cinstirea Sfinților nu este…o știrbire a cinstirii lui Dumnezeu ci, dimpotrivă, este o preamărire a iubirii Sale pentru oameni și a lucrării Lui de înălțare a omului spre frumusețea și viața veșnică a lui Dumnezeu”, p. 84.
Sfântul Ștefan cel Mare „a știut să fie coroana de lumină și credință a poporului său”, p. 94.
Sfânta Teodora de la Sihla s-a născut în jurul anului 1650, în satul Vânători, de lângă Târgu Neamț și la 30 de ani a intrat în Mănăstirea Vărzărești din Munții Buzăului. După 10 ani de viață chinovială, ea s-a retras în Munții Neamțului, într-o peșteră a muntelui Sihla, unde s-a nevoit peste 20 de ani în viață pustnicească, p. 118.
„Părintele Cleopa [Ilie] rămâne pentru noi un model luminos și un rugător”, p. 133.
„Nu putem spune…care dintre Sfinții Părinți este mai mare. Fiecare are o mărime a harului care lucrează în el”, p. 135.
„Oamenii care se ascund în spatele unor expresii complicate, de fapt, sunt complexați”, p. 137.
Adevărata complexitate umană însă poate să abordeze și exprimări simple dar și exprimări complicate. Depinde care e subiectul și care sunt ascultătorii. Cui trebuie să se adreseze. Complexitatea elaborării unui text sau a limbajului nu sunt un moft ci o necesitate, dacă subiectul este plin de paradoxuri.
Părintele Ilie Cleopa „a avut o conștiință misionară profundă […] El nu înțelegea opera sa misionară ca [pe] o lucrare particulară, individualistă, ci ca [pe] o lucrare în interiorul Bisericii”, p. 138.
Duhovnicii mai noi, ajunși celebri în mod mult prea facil din punctul meu de vedere și care practică extremismul, tocmai asta nu au: conștiința că vorbele și faptele lor sunt lucrare de unitate a Bisericii. Dacă s-ar trezi dimineața din pat cu gândul că tot ceea ce fac ei este pentru binele, sănătatea credinței și unitatea Bisericii, nu am mai avea atâția oameni care au tot felul de fobii non-eclesiale.
Însă noii duhovnici, cu popularitate suspectă, scot de la naftalină legionarismul și practică indiferența față de legislația statală și eclsială, intoleranța, exclusivismul. Pentru că sunt anti-sinodali, anti-statali, anti-UE, anti-NATO, anti-democrație, încurajează fracționarismul, enclavele, ghetourile care nu comunică cu societatea, așa cum e ea și nu cum am vrea noi să fie.
„Părintele Cleopa [Ilie] are o teologie și o spiritualitate sigură, nu originală”, p. 139.
Nu originală, pentru că el s-a bazat pe ce a citit de la teologi. Din traducerile făcute de teologii români. La fel au făcut și alți oameni duhovnicești ai Bisericii noastre, care au fost niște trăitori ai teologiei ortodoxe, însă în limitele a ceea ce puteau să citească în vremea lor. Pentru că mulți nu știau o limbă străină…
Numai că cei de azi, care îi citesc și mai puțin pe teologi și traducerile lor patristice, nu știu de unde a luat zicerea cutare despre Rai sau despre păcat sau despre virtute Părintele Cleopa. Mulți cred că ele „aparțineau” lui Cleopa.
De aceea îi consideră pe Ilie Cleopa sau pe Iustin Pârvu „începutul și sfârșitul” teologiei Bisericii, când cei doi, și alții ca ei, sunt tributari, aproape în totalitate, marilor Sfinți Teologi ai Bisericii.
Dezastruos e și faptul când teologii iau de bune o zicere sau alta a oamenilor duhovnicești, fără să o compare cu sursele patristice. Fără să vadă de unde e, pe ce se bazează, cât de bună e, atunci când o integrăm în tot sistemul de gândire și de experiență al Bisericii.
Și așa se perpetuează și la teologi și la oamenii duhovnicești exagerările de tot felul în materie de teologie, viață, cult, dogmă: din necompararea afirmațiilor cu sursele.
„Fără nicio exagerare se poate spune că Neagoe a fost susținătorul întregii Ortodoxii, din Carpați până în Siria și de la Marea Ionică până în Egipt”, p. 150.
Sfântul Neagoe Basarab a renovat și făcut danii Mănăstirilor Cutlumuș, Marea Lavră, Ivir, Pantocrator, Vatoped, Xiropotam, Hilandar, Rusicon, Xenofont, Zografu, p. 151.
ÎPS Irineu Mihălcescu „a acordat o importanță deosebită traducerilor”, p. 163.
Pe când era student la Litere (1923-1924), mama Părintelui Dumitru Stăniloae a avut un vis în care cineva i-a spus să dea la Biserică un rând de veșminte preoțești, p. 166. Visul acesta l-a determinat să dea la Teologie, la Cernăuți, Ibidem.
Iar Părintele Dumtru, urmând sfatul mamei sale, subliniază autorul, a dat, prin opera și lucrarea sa preoțească, „un veșmânt luminos de sărbătoare pentru întreaga teologie și spiritualitate românească”, Ibidem.
„Teologia Părintelui Stăniloae este o evidențiere creatoare și dinamică a profunzimii teologiei și spiritualității ortodoxe în comuniune și coresponsabilitate sincronică, adică în comuniune frățească cu teologii ortodocși contemporani, fiind, în același timp, atent la teologia elaborată în Romano-Catolicism sau Protestantism”, p. 168.
„Fidelitatea sa [a Părintelui Stăniloae] față de tradiția ortodoxă nu este rigidă, statică sau fanatică, ci o fidelitate reînnoită, dinamică, creatoare de comuniune și aducătoare de lumină pentru toți cei care cred în Hristos și Îl iubesc pe El ca fiind Dumnezeu și Mântuitor”, p. 168.
„Părintele [Stăniloae] avea un dar mare, acela de a apropia oamenii”, p. 169.
Părintele Dumitru Stăniloae „avea un birou cât o chilie”, p. 170. Iar în limbajul vorbit, el comunica „mai simplu, mai accesibil”, decât atunci când scria, Ibidem.
De aceea, în notele sale la cărți, el „nu doar explică, ci și adâncește teologia Sfinților Părinți, într-o terminologie adecvată” momentului, p. 170.
Și autorul ne dă mărturia referitoare la exigențele scrisului Părintelui Dumitru. Pentru că el spunea că e întotdeauna „nemulțumit” de modul în care scria. Găsea întotdeauna nevoia unor retușuri, unor modificări la textele pentru publicare, p. 170.
„Doamna Maria, soția Părintelui Stăniloae, era o femeie deosebită. Poate că pe lângă rugăciunea Părintelui Stăniloae, ceea ce a contat cel mai mult a fost rugăciunea doamnei Maria, care era o postitoare și o femeie de evlavie profundă. Era o femeie care se ruga foarte mult, care l-a ajutat foarte mult pe Părintele Profesor, care se ocupa de toate problemele administrative ale casei, pentru ca dânsul să poată scrie. Dânsul se deștepta la orele cinci dimineața și până la orele nou-zece scria. După aceea, primea foarte multe vizite, încât era impresionant cum putea un om, care scrie atât de mult, să primească atâtea vizite în chilioara dânsului, acolo, pe strada Cernica 6” din București, p. 171.
Iar în viața preotului și a profesorului „contează foarte mult dacă familia îl ajută…dacă este o familie de rugăciune…dacă soția este sau nu este o persoană a rugăciunii”, p. 171.
După ce a fost eliberat din închisoare, Părintele Dumitru Stăniloae a fost corector al revistelor Patriarhiei, p. 174. Iar când cineva, de la Departamentul Cultelor, i-a citit articolul Să nu ucizi, l-au „reabilitat” văzând că are „talent” la scris, p. 174.
Rugându-se odată cu Părintele Dumitru, în Franța, după un congres, într-un cămin studențesc, autorul a rămas uimit de simplitatea rugăciunii sale, p. 175. Simplitatea lui era „o simplitate pe care o vezi numai la oamenii de la țară, care n-au trecut niciodată printr-o școală teologică, dar care se roagă cu foarte multă convingere și credință, într-o uimitoare intimitate și o familiaritate cu Dumnezeu”, p. 175.
Părintele Dumitru slujea natural și predica substanțial dar simplu, p. 176.
„Părintele Stăniloae avea în comun cu Părintele Sofian [Boghiu] și [cu] Părintele Paisie [Olaru] cuvântul pacificator și sfințitor, purtător de Duh Sfânt”, p. 177.
Teologia Părintelui Stăniloae e „o teologie a rugăciunii”, p. 177.
Părintele Constantin Galeriu a practicat „o dăruire jertfelnică”, p. 183.
„bucuria Părintelui Galeriu era bucuria comuniunii, căci adevărata bucurie este numai în comuniune”, p. 184.
Autorul a fost prieten cu Părintele Ion Bria și a colaborat cu el la Geneva cât și după 1990, pe când era mitropolit al Moldovei, p. 191.
Profesorul Emilian Popescu este „un mare dar al lui Dumnezeu pentru Biserica Ortodoxă Română”, p. 193.
„Ortodoxia, deși are un număr mai mic de credincioși, datorită împrejurărilor istorice prin care a trecut, totuși are conștiința de fi Biserica, adică plinătatea Bisericii, [după] cum a fost ea trăită și propovăduită de către Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți în Sinoadele Ecumenice”, p. 268-269. De aceea, „Biserica Ortodoxă este mama spirituală a tuturor Bisericilor creștine din lume”, p. 269.
Acesta e motivul pentru care, „dialogul cu celelalte Biserici trebuie făcut de oameni bine pregătiți, care cunosc Ortodoxia, care trăiesc profund Ortodoxia, care cunosc celelalte Biserici, și care găsesc modalitățile de a adânci împreună taina voii lui Hristos pentru noi”, p. 269.
Pe 15 august 1987, la Putna, autorul a fost hirotonit ieromonah de către PFP Teoctist Arăpașu, p. 275. Până atunci fusese ierodiacon la Mănăstirea Sihăstria, Ibidem.
„noul hirotonit, [atunci] când ține în mâini Odorul Sfânt [Sfântul Agneț] și de mare preț, trebuie să privească spre popor, pentru că el este chemat să păzească, deodată, Sfântul Altar [dar] și [pe] poporul credincios încredințat lui”, p. 275.
„legătura fecundă dintre credință și cultură”, p. 279
„Teologia noastră este chemată să-și descopere și mai mult vocația ei de conștiință dinamică, profetică și slujitoare a Bisericii în misiunea sa într-o lume aflată în permanentă schimbare”, p. 280-281.
La Lugoj, unde a făcut Liceul Coriolan Brediceanu, autorul i-a avut Profesori pe Liviu Roman la Română, pe Dan Popescu la Istorie, pe Ioan Teodori la Latină, p. 283.
La Sibiu a făcut facultatea între 1970-1974, Ibidem, și i-a avut ca Profesori pe N. Neaga, Gr. Marcu, C. Sârbu, Ioan Zăgrean, Isidor Todoran, Mircea Păcurariu, Ioan Ică sn., Ioan Floca, p. 284.
Studiile de doctorat, la zi, la București, între 1974-1976, unde i-a avut Profesori pe Chițescu, Stăniloae, Alexandru Elian, I. G. Coman, Rămureanu, Nicolae Șerbănescu, p. 284-285.
Părintele Patriarh Daniel Ciobotea, la București, i-a cunoscut pe Părinții Sofian Boghiu, Benedict Ghiuș, Constantin Galeriu, p. 285.
În Franța și Germania, autorul a studiat între 1976-1980 iar profesor în Elveția a fost între 1980-1988, p. 285.
„nu copiatul, ci efortul și contribuția personală îl confirmă pe tânăr ca adevărat student”, p. 285.
„valorile Ortodoxiei sunt apreciate când noi le prezentăm în mod competent, onest și convingător”, p. 286
„Nu [trebuie să] despărțim rigoarea științifică de spiritualitatea profundă”, p. 286.
„Părintele Stăniloae era deodată un om savant și un Sfânt, care trezea admirație pentru adânca lui învățătură și impunea respect prin demnitatea seriozității sale spirituale de om care a trecut prin suferință și care a cunoscut direct lucrarea lui Dumnezeu în viața sa”, p. 286.
Nașul de călugărie al autorului a fost Părintele Ilie Cleopa iar Părintele Victorin l-a tuns în monahism, în ziua de 5 spre 6 august 1987, p. 288.
Când s-a reîntors la Geneva, mărturisește autorul, „cu centură și culion, cu metanii și camilafcă, a fost un șoc pentru toți colegii profesori”, p. 288.
În 1988, autorul a fost chemat în țară și PFP Teoctist Arăpașu l-a numit „consilier pentru relații interortodoxe și ecumenice”, p. 288.
Ca și consilier patriarhal, autorul nostru a locuit la Mănăstirea Sfântul Antim și i-a avut ca duhovnici pe Părinții Sofian Boghiu și Adrian Făgețeanu, p. 288.
Pe 12 decembrie 1990 a fost ales episcop-vicar de Timișoara și a fost hirotonit arhiereu pe 4 martie 1990, p. 288, pentru ca, în 7 iunie 1990 să fie ales și pe 1 iulie 1990 să fie instalat ca Mitropolit al Moldovei, p. 289. Și când a ajuns mitropolit de Iași, în apartamentul său, a găsit „masa rotundă pe care, în iulie 1987, am scris cererea de călugărie”, p. 289.
Biserica Ortodoxă Română „a fost totdeauna o Biserică deschisă spre universalitate”, p. 292.
Karl Barth a spus „că un teolog nu poate face teologie decât în stare de bucurie”, p. 335.
„cine a fost sub dictatură riscă să fie, la rândul său, un mic dictator, fără să-și dea seama de aceasta [sau pentru „avantajele” plăcerii de-a se crede dumnezeul altora n.n.]. Deci, există acest risc”, p. 350.
„Ceea ce Biserica poate și trebuie să facă este să inspire, nu să domine, să binecuvinteze creativitatea și să vindece rănile păcatelor personale și colective”, p. 350.
„Viitorul trebuie pregătit cu discernământ critic și creator”, p. 362.
Autorul spune despre sine și familia sa: „Când aveam pământ la sat, tata ne trezea pe noi, copiii, la ora 4.30 dimineața, devreme, și ne ducea la holdă. El era învățător. Până la ora 8 cosea sau prășea împreună cu familia, iar la ora 8 se prezenta la școală. Era foarte punctual”, p. 364.
Pe autor l-a impresinonat o predică a ÎPS Nicolae Corneanu și datorită ei, după liceu, pentru că nu a făcut seminarul, s-a decis să facă facultatea de teologie, p. 373.
Autorul a terminat bacalaureatul cu media 10, p. 373.
ÎPS Serafim Joantă i-a luat un interviu autorului în 1999, care începe în p. 379. În care, actualul Patriarh al României subliniază faptul, că există riscul să devenim „consumatori de spiritualitate”, p. 384. Adică să știm cât mai multe despre cele spirituale dar să nu dorim să le punem în practică, Ibidem.
„Avem nevoie de [o] colaborare mai strânsă între teologia academică și viața spirituală a mănăstirilor”, p. 391.
„Avem nevoie de conștientizarea faptului că nu ne putem juca cu Biserica. Biserica este cea mai cutremurătoare realitate care există în lume și, în același timp, cea mai îmbucurătoare”, p. 404.
