Iubiții mei,
în Viața sa în română, scrisă pe scurt, nu apare nicio dată istorică…și numele său este Amfilohie, Episcopul Iconiei.
În Viața sa pe scurt, în limba greacă, el este cunoscut sub forma din titlu: Aghios Amfilohios, Episcopos Iconiu. Și găsim amănuntul că a devenit episcop de Iconiu în anul 344 d. Hr. Adică trăitor în secolul al 4-lea…
A fost participant la al II-lea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol, din 381, și a adormit în pace în anul 394 d. Hr.
Adică, potrivit datelor din această sursă, rezultă că a fost episcop…timp de 50 de ani de zile…și la Sinodul II Ecumenic a fost pe când avea 37 de ani de episcopat.
Din sursa de aici rezultă că Sfântul Amfilohios a fost fiul unei familii distinse din Capadocia. Tatăl său era avocat eminent iar mama sa, Livia, se remarca prin blândețea și înțelepciunea ei.
Se pare că ar fi fost văr cu Sfântul Grigorie Teologul…a învățat Dreptul cu Libanios și apoi a practicat avocatura la Constantinopol.
S-a retras însă din viața publică a capitalei, a devenit un om religios alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, l-a cunoscut pe Sfântul Vasile cel Mare…și ni se propune anul 374, ca an când a ajuns Episcop de Iconiu.
Dacă Wikipedia ne propune ca an al episcopatului, anul 374…ca an al morții ne propune un an între 394-403. Astfel ar fi vorba de 20 de ani (cel mai puțin) sau de 29 de ani de episcopat (cel mai mult).
Tot din această sursă aflăm că l-a însoțit pe Sfântul Grigorie Teologul la Sinodul II și că aici l-a întâlnit pe Sfântul Ieronimos.
Din Viața în română însă, aflăm că Sfântul Amfilohie a fost monah și că s-a nevoit într-o peșteră 40 de ani de zile. Asta contrazice datele aflate până acum.
Însă fiind în peșteră…și murind Episcopul Iconiului, el a fost chemat, în mod extatic, de Îngerul Domnului la treapta episcopală.
În trei nopți la rând, Îngerul Domnului l-a chemat la episcopat. A treia noapte, după a treia vedenie, „degrabă sculându-se, s-a înfricoşat şi a zis: „Dacă eşti Îngerul lui Dumnezeu să stăm amândoi la rugăciune!”. Şi plecându-şi Amfilohie capul, a început a cânta: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin e cerul şi pământul de slava Lui! Şi cânta şi Îngerul Domnului cu dânsul”.
Vedenia a continuat…și el a fost încredințat de faptul că această chemare întreită și vedenia ce i-a urmat ei a fost de la Dumnezeu.
A doua zi l-au întâmpinat 7 episcopi, care veniseră să-l hirotonească pe noul episcop al Iconiului.
El și-a mărturisit identitatea în fața lor și le-a spus vedenia avută și cum a fost hirotonit de către Sfinții Îngeri în vedenie.
Ce a urmat însă…„îi smintește” pe cei care știu cum se fac hirotoniile: „a început Sfântul a le spune cum, în acea noapte, a fost hirotonit de Îngeri. Iar episcopii, auzind aceasta, s-au mirat foarte şi proslăveau pe Dumnezeu pentru o astfel de hirotonire minunată şi n-au îndrăznit să mai hirotonească a doua oară pe Sfântul Amfilohie. Ci, cu frică plecându-se lui şi cu dragoste sărutându-l, l-au pus pe el în scaun [în scaunul episcopal, considerându-l episcop cu hirotonie validă n.n.], în vremea împărăţiei lui Valentinian şi Valens”.
De ce însă acești Episcopi Dumnezeiești, auzind ce s-a petrecut, nu au mai dorit să îl hirotonească?
Pentru că ei știau esența hirotoniei: aceea de a fi chemat de Dumnezeu și umplut de harul preoției Sale, pentru a sluji, cu îndrăzneală, cele ale Lui.
Ei știau că nimeni nu poate lua preoția cu forța de la Dumnezeu, dar că, cel în care Dumnezeu binevoiește…și cu care vrea El să facă lucruri mari…atunci face spre minunarea tutor.
Multă duhovnicie și delicatețe și frică de Dumnezeu în acești Episcopi Sfinți!
Au decis cu luminare de la Dumnezeu…pentru că aveau minte înaltă, văzătoare…și au înțeles voia lui Dumnezeu din puține cuvinte…pline de fapte dumnezeiești.
Din aceeași sursă românească, aflăm că Sfântul Amfilohie a trăit „ani îndelungați…până în vremea împăratului Teodosie cel Mare şi a fiilor lui”, a scris împotriva ereticilor Arie, Eunomiu și Macedonie și a adormit în pace.
Întorcându-ne la această sursă…din ea aflăm că a luptat și împotriva mesalienilor…dar că, din nefericire, o mare parte din operele Sfântului Amfilohios s-au pierdut.
Opera sa, din PG, o găsim în vol. 39, col. 9-130.
Se începe cu Viața sa, de la col. 13…și PG confirmă viața sa pe care o avem în română dar e mult mai mare decât ce avem noi în română. În română e doar începutul vieții din PG.
În PG viața sa se termină în col. 26. Din col. 26 încep diverse fragmente din opera sa grupate sub titlul: Veterum testimonia [Mărturii vechi]. Din col. 35 încep cuvântările și omiliile sale, prima fiind la Nașterea Domnului.
Traducătorii ortodocși, mai pe scurt, au ce să traducă dacă vor…
Și, la fel, și creștinii au ce să facă: să învețe limbi străine pentru ca să îi citească și să-i traducă pe Sfinții Părinți.
Că la laude și la revendicat din Sfinți nu ne întrece nimeni. Doar la lucruri practice…
A treia predică a sa, din PG, începe în col. 59 și e dedicată Sfântului Lazăr, cel a 4-a zi înviat din morți. A 5-a e în Sâmbăta Mare și începe în col. 89. De la col. 93 începe o epistolă sinodală a sa. Cugetări și fragmente [Sententiae et excerpta] ale sale: din col. 97.
De aceea, ca să nu mai așteptați după teologi…învățați limba greacă veche…și le traduceți dumneavoastră înaintea lor!
De la col. 119 începe o cuvântare, în care, mai întâi se citează din In. 7, 16.
În col. 131, după această ultimă cuvântare a Sfântului Amfilohios, începe opera lui Didim cel Orb.
Așadar, iubiți confrați, care doriți și mai binele pe fiecare zi, avem Sfinți mulți și grei, care așteaptă să-i traducem, să-i tâlcuim, să le continuăm teologia și viața!
Martin Luther a dat cu barda în realitatea „eclesială” desfigurată de romano-catolicism…și „a decretat” prostește, că nu mai avem nevoie de Biserică, de Sfintele Taine, de Sfânta Tradiție, de Sfinți, de Sfintele Moaște, de Sfintele Icoane, de Sfânta Cruce…ci doar de Scriptură și de Dumnezeu.
De aceea, Scriptura, singură, ca pomul în deșert, fără lumea în care ea s-a născut, adică fără Biserică și fără interpreții ei, Sfinții, poate fi întoarsă pe toate fețele și răstălmăcită…iar Dumnezeu, Dumnezeul revelației…a fost înlocuit cu dumnezeul protestantismului, de un dumnezeu „pe măsura” omului…și care, inevitabil, e de un exclusivism inexplicabil.
În comparație cu Martin, monah augustinian, care a renunțat la monahism…pentru viața de familie…și căruia, se pare, nu i-a prea plăcut cititul…dacă din toată biblioteca Bisericii el a ales doar Scriptura…noi avem de citit mult, foarte mult pe lângă Scriptură.
Avem de citit tone de Sfinți Părinți, de mărturii teologice, de date despre cultul nostru, despre istoria Bisericii…și, în același timp, trebuie să mai și mergem la Biserică, să facem multe slujbe, avem multe posturi, o luptă pe viață și pe moarte cu demonii și cu patimile…dar și de înțeles și de ajutat lumea în care trăim…care e așa cum e…și nu cum ne-am fi dorit noi.
Adică ortodocșii au multă muncă, prea multă…pentru că viața lor e divino-umană și nu filosofică, politică, economică sau culturală.
De aceea a sta…a dormita…înseamnă a pierde timpul.
Iar noi, oamenii Bisericii, oricare am fi noi…n-avem timp de pierdut…pentru că vremea e să ne trezim…și să Îl slujim pe Domnul în fiecare chip al Său.
Dacă ne rugăm pentru oameni, dacă îi povățuim, dacă le suntem aproape…dacă facem lucruri pentru ei…facem lucruri pentru Dumnezeu și pentru noi și pentru toată lumea.
Să facem așadar lucruri frumoase în viața noastră și a tuturor!
Să facem lucruri de care să nu ne rușinăm în veci. Amin!
