Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 23 noiembrie 2013

Țânțarul de București

  • Țânțarul, musca sau gândacul de București…sfidează gerul. Luând „bunul” exemplu de la cei care merg cu capul gol și dezbrăcați pe timp de iarnă…și animalele pământului de la București sfidează…înverzitul pomilor. Astfel, țânțarul rezistă la frig, musca înviază la orice rază de soare…iar gândacul de bucătărie, care locuiește la București, rezistă și se adâncește în toate…ca un speolog.
  • Horia Gârbea s-a întors de la Gaudeamus cu…sărăcie.
  • Cenzura onlineului o fac cei care vor să iasă bine în poză. Dare de seamă de la Radu Tudor.
  • Iar articolul lui Andrei Pătrîncă m-a uns la suflet cu adevărurile sale. Credeam că toți sunt orbi…când ies convertiții neoprotestantismului și se lăfăie în fotoșopări ale experienței lor.
  • Primele 3 zile de Gaudeamus = 40.000 de vizitatori.
  • Ce „credință strictă” avea elevul, care s-a culcat cu profesoara lui de design? Adică: de ce confesiune era? Să nu îmi spuneți că era baptist, penticostal, mormon sau iehovist…pentru că nu cred!

Vechimea „poeziei” în literatura română [6]

Tu spărseși[1]
fântâni și izvoară,
Tu secaș[i]
râurele Etamului.

A Ta e zioa
și a Ta e noaptea;
Tu sfârșit-ai [săvârșit-ai]
zorile
și soarele;

Tu faceși
toate frâmsețile pământului.
Vara și primăvara
Tu faceși-le.

(Ps. 73, 16-19)

*

Luminezi Tu minunat
den [din] păduri de veac;
turburară-se
toți neînțelepții cu inema.

(Ps. 75, 4-5)

*

Deșchiz în price [pilde] rostul mieu,
spuiu măiestriile
de [la] început.

(Ps. 77, 2)

*

[Dumne]zeul mieu,
pune[-i pe] ei ca roata,
ca trestiia între fața vântului,
ca focul ce arde dumbrăvile,
ca văpaia ce aprinde pădurile.

(Ps. 82, 12-14)

*

Ale Tale sunt ceriurile
și al Tău e pământul; /…/
austrul și marea
Tu faptu-le-ai.
Tavor și Ermon în numele Tău
bucurară-se. /…/

Pomeneaște ce iaste
a mea făptură;
doară în deșert fapt-ai
[pe] toți fiii oamenilor?
Cine e om să vie [să vieze]
și nu veade moarte,
[și] izbăveaște sufletul său
de mâinile iadului?

(Ps. 88, 12-13, 46-47)

*

Întru început
Tu, Doamne, pământul urziși
și faptele mâinilor Tale sunt ceriurile.

Eale pier,
e Tu lăcuiești[2]
și toate ca cămașa învechescu-se
și ca [pe un] veșmânt
învolbi-le[3]
și schimbă-se.

E Tu Acela[și] ești
și anii Tăi nu scad.

(Ps. 101, 26-27)

*

Că El cunoscu făptura noastră.
Pomeani că țărână sem.
Omul ca iarba;
zilele lui
ca florile satelor.

(Ps. 102, 14-15)

*

Pus-au râure în pustie
și ieșitele apelor
în seate. /…/
Și pus-au pustiia în iazere de ape
și pământul fără de apă
în ieșirea apelor
și băgă aciia flămânzii
și feaceră cetăți în fire
și semănară agre [ogoare]
și răsădiră viii
și feaceră plod de viață.

(Ps. 106, 33-37)

*

Izvor trecu sufletul nostru.
Amu trecu sufletul nostru
[prin] apă nestătută. /…/

Sufletul nostru
ca pasărea izbăvi-se
de cursa vânătorilor.
Cursa frânse-se
Și noi izbăviți fum.

(Ps. 123, 4-5, 7-8)

*

La râul Vavilonului
aciia șezum
și plânsem
când pomeniiam Sionul.

În salce, pre mijloc de ea,
Spânzurăm organele noastre.

(Ps. 136, 1-2)

Descoperim asemănări sonore cu poezia Miezul iernei, a lui V. Alecsandri. Aici, în templul universului: Munții sunt a lui altare,/ codrii – organe sonoare/ Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

*

Și ziș: „Amu untunerecul călcă-mă?”
Și noaptea
lumânarea hraneei meale.
Că untunerecul
nu întunecă-se de mine,
și noaptea
ca zioa lumina-se-va. /…/

Nu ascunde-se osul mieu de Tine
ce fapt-ai în ascuns /…/
Nefaptul mieu
văzură ochii Tăi.

(Ps. 138, 11-12, 15-16)

*

Omul deșertului
podobi-se[4],
zilele lui
ca umbra trec.

(Ps. 143, 4)

Cum spuneam, multe din aceste asocieri de cuvinte sau formulări inedite, pentru un cititor contemporan, sună neașteptat de modern (chiar modernist).

Exemplele ar putea să se înmulțească, dar nu ne-am propus, pentru moment, o cercetare exhaustivă a Psaltirii coresiene.


[1] În sensul: ai făcut să izvorască.

[2] Și Tu locuiești [în veac].

[3] A învolbi = a înfășura, a înveli (a înfășura pânza pe sul), a o face val, a găti firele pentru năvădit, a suci caierul. Aici este o profeție despre sfârșitul lumii, în care se spune că cerurile se vor strânge ca un sul/ ca o pânză.

[4] S-a asemănat.

Predică la Duminica a 30-a după Rusalii [2013]

tanarul bogat

Iubiții mei,

imposibilul, cu sensul de foarte greu de realizat, de făcut, e tot mai prezent în mentalitatea noastră!

Pentru că e tot mai prezentă în noi neputința. Simțirea faptului că nu suntem în stare de lucruri de proporții, grandioase…și, adesea, nici de cele elementare…

Ne e teamă să construim o familie, o carieră, o casă, o Biserică…pentru că toate acestea cer efort. Efort până la epuizare…și după…

Egoismul tot mai pronunțat, lejeritatea din ce în ce mai posacă, mai tristă, mai individualistă, ne spun să nu ne implicăm prea mult, să avem grijă de noi, să nu facem lucruri serioase…ci să ne strecurăm

Pe de o parte, vrem rezultate palpabile și performanțe intelectuale la minut, pe de altă parte excludem tot deranjul, efortul, toată suferința din viața noastră.

Pentru că vrem să ne câștigăm banii, să ne vedem de-ale noastre…și să nu luăm în calcul problemele de fond.

Din acest motiv problemele de fond (minimalizarea omului, sărăcia, corupția, lipsa de moralitate, mortalitatea galopantă etc.) sunt tratate ca subiecte generale/ filosofice/ comice și care nu au de-a face cu noi, dacă astăzi, în mod practic, noi n-avem nicio boală…și nicio problemă.

Numai că atunci când ne deranjează…boala, sărăcia, excluderea noastră socială și pe care le vedem, imediat, ca pe un deranj venit din partea lui Dumnezeu…problemele de fond devin probleme personale.

Pentru că nu ne găsim timp să reflectăm la ce se petrece în jurul nostru…tocmai pentru că nu ne facem lumea și problemele ei drept problemele noastre.

În Evanghelia de azi însă [Lc. 18, 18-27], problemele lumii, adică „cele ce sunt imposibile [ta adinata] la oameni” [v. 27, GNT], nu sunt trecute cu vederea de către Dumnezeu.

Nouă ne place să credem, că dacă noi suntem în boală, fără loc de muncă, fără prieteni, fără sprijin…acestea sunt problemele cele mai importante ale lumii…sau să considerăm probleme importante, grele, dramatice ale lumii…doar pe cele de care ne-am lovit noi în mod direct.

Însă, la Dumnezeu…toate cele care sunt grele, foarte grele, imposibile pentru noi…sunt cu putință [dinata] [Ibidem]. Sunt posibile.

Și de aici încolo avem o discuție teologică despre prezența lui Dumnezeu în viața lumii și în viața fiecăruia dintre noi.

Pentru că lucrurile imposibile pentru noi, împreună cu El sunt posibile.

Și să discutăm câteva lucruri care par imposibile…la început dar nu sunt!

Când copilul începe clasa întâi toate lucrurile i se par grele, sunt noi pentru el, cer mult efort. Însă dacă se lasă antrenat în tot ceea ce înseamnă școală, dacă e serios cu învățătura, constată că poate să învețe să scrie, să citească, să înțeleagă.

Căsătoria pare un drum extrem de dificil la început…dar apoi constați, dacă e făcută după voia lui Dumnezeu, că însoțirea sfântă este o bucurie ce te împlinește.

La fel de imposibile par și preoția, viața monahală sau drumul interior al curățirii de patimi…Dar când faci pași zilnici în teritoriul lor…și privind lucrurile din interior…bucuriile, luminările dumnezeiești, frumusețea sfântă a viețuirii ortodoxe depășesc toate istanbul escort fricile, păcatele, durerile noastre.

Pentru că problema de fond a Evangheliei de azi e aceea a renunțării…la ceea ce îți place, la ceea ce te face să te simți confortabil, apărat, neexpus vitregiilor vieții.

Când? Atunci când vrei să fii desăvârșit, slobod de tot ceea ce te ține captiv lumii terestre.

Pentru că Domnul i-a cerut să renunțe la averile sale, făcându-le milostenie, pentru ca să devină ucenic al Lui [v. 22].

Iar renunțarea la tine implică nu numai să te depărtezi de tot ceea ce ai în casă și în conturi, ci, în primul rând…renunțarea beylikdüzü escort la tot ce nu seamănă în tine cu Dumnezeu. Renunțarea la tot ce nu e în tine de la Dumnezeu.

Pentru că Domnul i-a cerut și ne cere să ne lepădăm…de alipirea noastră pătimașă de lucruri.

Asta însemnând că nu lucrurile sunt de vină (casa, mașina, banii) sau oamenii (familia, prietenii, rudele) ci raportarea noastră la oameni și lucruri.

Adesea însă, acest Lc. 18, 22, e înțeles ca o chemare strictă la monahism. Adică înțeles numai în sens literalist: vinzi tot, vii la Mănăstire, lumea rămâne în urmă.

Numai că monahismul, ca și convertirea…nu sunt doar început…ci începutul acesta trebuie urmat de sute de mii de schimbări de lucruri în noi înșine.

Adică începutul la care ne cheamă Domnul, acela al lepădării de gândirea la întâmplare, de acțiunea la întâmplare, de îndrăgostirea de oameni și de lucruri la întâmplare…înseamnă intrarea în școala continuă a curățirii de patimi…unde toată ziua te retușezi la gânduri, sentimente, atitudini, comportament, raportare la tot ce există.

Și pentru că nu ai multă experiență la început…dar și continuu e nevoie de un ajutor de încredere, de un om sau de mai mulți, cu care să te sfătuiești asupra a diverse probleme…îți spovedești gândurile tale unor oameni trecuți prin aceeași experiență…ca să îți certifice dacă gândurile, sentimentele, acțiunile in nuce, care se mișcă la tine în suflet, sunt de la Dumnezeu sau de la demoni.

Apelezi la ei…dar pe măsură ce continuu privești în tine…și vezi ce gânduri îți intră în inimă, ce gânduri te provoacă, ce înseamnă fraza citită, ce a vrut să spună confratele X prin ce mi-a spus, cum trebuie să mă comport la masă, la Biserică sau în pat cu soția mea, trebuie să plătesc lumina și telefonul, trebuie să ajung la serviciu la ora aia, trebuie să îl sun pe celălalt…

Tot ceea ce noi numim viața noastră interioară e sub privirea lui Dumnezeu…și dacă par imposibile, la început, ordonarea adâncului nostru și umplerea noastră de slava lui Dumnezeu…cu ajutorul Lui…vedem că imposibilul devine posibil.

Pentru că Domnul le-a spus lor și nouă…că imposibilul-posibil nu ține de singularizarea omului, de închiderea lui în casă…ci de deschiderea lui spre Dumnezeu, pentru ca împlinirea să fie reală.

Tocmai de aceea insist pe dialog, pe comunicarea reală, de adâncime…pentru că astfel aflăm ce nu facem, ce nu suntem, ce nu avem în comparație cu alții.

Sau dacă și cei cu care noi discutăm sunt tot căzuți ca noi și n-au mare lucru să ne arate…totuși dialogul e foarte important, pentru că ne ajută să ne întărim unii pe alții în așteptare, în nepactizarea cu deznădejdea.

Prefer să discut cu un om beat, cu un curvar, cu un drogat, cu un satanist, cu un șmecheraș plin de tupeu…decât cu unul care nu mai are poftă de viață și care vrea să-și pună ștreangul de gât.

Cel care nu se mai suportă nici pe sine…nu își mai dă nicio șansă la schimbare…dar cel care caută fericirea acolo unde nu e, în diverse păcate sau ideologii, e un om recuperabil…dacă dorește sensuri înalte.

Da, încrederea în sine egolatră și prosperitatea financiară și robustețea sănătății…te pot face să nu poți trece…în nicio inimă!…

Să nu îți pese decât de „binele” tău îngust.

Te pot face un animal răpitor…care să nu vrei să fii bun cu nicio inimă…care să nu vrei să fii prieten cu nimeni…care să nu ai nicio milă față de cineva.

Dar când Domnul se va atinge de nesimțirea ta…și vei simți, din plin, boala, neputința, lipsa de iubire, indiferența față de tine…atunci vei vedea ce cavou ai devenit.

Pentru că alipirea interioară de ceva…înseamnă smochinirea noastră sufletească.

Ne stafidim, ne zbârcim, ne îmbătrânim sufletul prin orice iubire păgână, adică prin orice amestecare cu păcatul, prin orice alipire pătimașă de ceva anume.

Acesta e și motivul pentru care, atunci când un păcătos notoriu se pocăiește, lumea tratează cazul ca pe ceva imposibil…tot la fel de imposibil ca trecerea unei cămile printr-un ac sau a unui tren printr-o cană cu ceai.

Însă imposibilul convertirii marilor păcătoși ai pământului…nu e o neputință a lui Dumnezeu ci e o lipsă de voință minimală.

Demonii ar avea nevoie doar de o clipă pentru ca să se pocăiască…La fel și oamenii…

Numai că și demonii și oamenii care nu se pocăiesc țin foarte mult la ei, adică la neschimbare, bat pasul pe loc și de aceea imposibilul lor pare imposibil predestinat.

Însă pe nimeni nu a predestinat Dumnezeu să devină Iuda vânzătorul, actriță porno, criminal în serie, pedofil sau drogat!

Devii ceea ce crezi că trebuie să devii.

Ești liber să alegi

Tocmai de aceea poți să te faci de râs, în mod jalnic, în fața istoriei…cum poți să înspăimânți prin frumusețea ta duhovnicească și prin opera ta întreaga istorie.

Iar un Dumnezeu, Care te lasă să alegi, e un Dumnezeu Care nu Se teme de alegerile neconforme cu normalitatea.

Dumnezeul, Care te lasă să faci cele mai abominabile crime, nu e un Dumnezeu indiferent, slab și fricos…ci un Dumnezeu care știe cât valorează libertatea.

Pentru că libertatea valorează cât valorează sfințenia.

Iar sfințenia este conștientizarea abisală că nu există vreo împlinire a omului în afara relației veșnice cu Dumnezeu.

Pentru acest lucru, pentru iubirea deplină pentru Dumnezeu, pentru iubirea liberă și arhi-entuziastă pentru Dumnezeu, Dumnezeu i-a făcut pe Îngeri și pe oameni liberi…și pentru adevărata relație, Dumnezeu respectă și falsele trăiri ale libertății.

Așa că Iadul nu este „o grandioasă operă a libertății umane” ci este „oribilul eșec al libertății umane”.

Și ori de câte ori ne permitem să facem din libertatea noastră…o înrobire a noastră față de demoni…creăm, la infinit, consecințele eșecului libertății: păcatele, moartea și Iadul.

Însă în persoana Sa divino-umană, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a învins păcatele, moartea și Iadul, pentru că a trecut biruitor, față de toate păcatele, prin moarte și a coborât în Iad ca un Atotputernic, stricând stăpânirea demonilor și a morții.

Iar fiecare dintre noi, în lăuntrul nostru, putem birui orice păcat, întreaga moarte sufletească, care e o consecință a păcatelor noastre…și să trecem și noi prin moartea, ca despărțire a sufletului de trup, pentru ca să moștenim Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, în postul acesta preabinecuvântat al Nașterii sale, Domnul ne spune prin Evanghelia Sa, că El a venit la noi cu totul pentru ca să ne facă cu totul ai Lui și, prin urmare, că nu există motiv întemeiat pentru care noi să ne ferim să avem o relație stabilă și veșnică cu El.

Nici tinerețea, nici frumusețea, nici banii, nici cariera, nici familia, nici ideologiile, nici asociațiile oculte, nici tot Iadul la un loc…nu ne pot opri din relația noastră cu Dumnezeu…dacă noi dorim această preasfântă relație cu Dumnezeu.

Și prin aceasta înțelegem de ce este inevitabilă raportarea la Dumnezeu în viața noastră: pentru că El este izvorul existenței noastre și Cel în funcție de care viața noastră se împlinește sau se ratează veșnic.

Să ne umplem așadar de frumusețea copilăriei Domnului, începând lupta cu patimile și cu poftele din noi, dacă dorim să ajungem la starea desăvârșirii!

Să începem cu începutul: cu postul în tot ceea ce facem, adică cu dezlipirea noastră pătimașă față de lucruri, față de grija excesivă la noi și la viitorul nostru.

Dumnezeu știe mai bine viitorul nostru decât noi…dar noi nu Îl lăsăm să Își facă treaba în viața noastră.

Pentru că, dacă noi am căuta sfințenia Lui, așa cum El ne-a spus-o, El ar sări imediat să ne ajute cu problemele noastre de tot felul. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno