Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 30-a după Rusalii [2013]

tanarul bogat

Iubiții mei,

imposibilul, cu sensul de foarte greu de realizat, de făcut, e tot mai prezent în mentalitatea noastră!

Pentru că e tot mai prezentă în noi neputința. Simțirea faptului că nu suntem în stare de lucruri de proporții, grandioase…și, adesea, nici de cele elementare…

Ne e teamă să construim o familie, o carieră, o casă, o Biserică…pentru că toate acestea cer efort. Efort până la epuizare…și după…

Egoismul tot mai pronunțat, lejeritatea din ce în ce mai posacă, mai tristă, mai individualistă, ne spun să nu ne implicăm prea mult, să avem grijă de noi, să nu facem lucruri serioase…ci să ne strecurăm

Pe de o parte, vrem rezultate palpabile și performanțe intelectuale la minut, pe de altă parte excludem tot deranjul, efortul, toată suferința din viața noastră.

Pentru că vrem să ne câștigăm banii, să ne vedem de-ale noastre…și să nu luăm în calcul problemele de fond.

Din acest motiv problemele de fond (minimalizarea omului, sărăcia, corupția, lipsa de moralitate, mortalitatea galopantă etc.) sunt tratate ca subiecte generale/ filosofice/ comice și care nu au de-a face cu noi, dacă astăzi, în mod practic, noi n-avem nicio boală…și nicio problemă.

Numai că atunci când ne deranjează…boala, sărăcia, excluderea noastră socială și pe care le vedem, imediat, ca pe un deranj venit din partea lui Dumnezeu…problemele de fond devin probleme personale.

Pentru că nu ne găsim timp să reflectăm la ce se petrece în jurul nostru…tocmai pentru că nu ne facem lumea și problemele ei drept problemele noastre.

În Evanghelia de azi însă [Lc. 18, 18-27], problemele lumii, adică „cele ce sunt imposibile [ta adinata] la oameni” [v. 27, GNT], nu sunt trecute cu vederea de către Dumnezeu.

Nouă ne place să credem, că dacă noi suntem în boală, fără loc de muncă, fără prieteni, fără sprijin…acestea sunt problemele cele mai importante ale lumii…sau să considerăm probleme importante, grele, dramatice ale lumii…doar pe cele de care ne-am lovit noi în mod direct.

Însă, la Dumnezeu…toate cele care sunt grele, foarte grele, imposibile pentru noi…sunt cu putință [dinata] [Ibidem]. Sunt posibile.

Și de aici încolo avem o discuție teologică despre prezența lui Dumnezeu în viața lumii și în viața fiecăruia dintre noi.

Pentru că lucrurile imposibile pentru noi, împreună cu El sunt posibile.

Și să discutăm câteva lucruri care par imposibile…la început dar nu sunt!

Când copilul începe clasa întâi toate lucrurile i se par grele, sunt noi pentru el, cer mult efort. Însă dacă se lasă antrenat în tot ceea ce înseamnă școală, dacă e serios cu învățătura, constată că poate să învețe să scrie, să citească, să înțeleagă.

Căsătoria pare un drum extrem de dificil la început…dar apoi constați, dacă e făcută după voia lui Dumnezeu, că însoțirea sfântă este o bucurie ce te împlinește.

La fel de imposibile par și preoția, viața monahală sau drumul interior al curățirii de patimi…Dar când faci pași zilnici în teritoriul lor…și privind lucrurile din interior…bucuriile, luminările dumnezeiești, frumusețea sfântă a viețuirii ortodoxe depășesc toate fricile, păcatele, durerile noastre.

Pentru că problema de fond a Evangheliei de azi e aceea a renunțării…la ceea ce îți place, la ceea ce te face să te simți confortabil, apărat, neexpus vitregiilor vieții.

Când? Atunci când vrei să fii desăvârșit, slobod de tot ceea ce te ține captiv lumii terestre.

Pentru că Domnul i-a cerut să renunțe la averile sale, făcându-le milostenie, pentru ca să devină ucenic al Lui [v. 22].

Iar renunțarea la tine implică nu numai să te depărtezi de tot ceea ce ai în casă și în conturi, ci, în primul rând…renunțarea la tot ce nu seamănă în tine cu Dumnezeu. Renunțarea la tot ce nu e în tine de la Dumnezeu.

Pentru că Domnul i-a cerut și ne cere să ne lepădăm…de alipirea noastră pătimașă de lucruri.

Asta însemnând că nu lucrurile sunt de vină (casa, mașina, banii) sau oamenii (familia, prietenii, rudele) ci raportarea noastră la oameni și lucruri.

Adesea însă, acest Lc. 18, 22, e înțeles ca o chemare strictă la monahism. Adică înțeles numai în sens literalist: vinzi tot, vii la Mănăstire, lumea rămâne în urmă.

Numai că monahismul, ca și convertirea…nu sunt doar început…ci începutul acesta trebuie urmat de sute de mii de schimbări de lucruri în noi înșine.

Adică începutul la care ne cheamă Domnul, acela al lepădării de gândirea la întâmplare, de acțiunea la întâmplare, de îndrăgostirea de oameni și de lucruri la întâmplare…înseamnă intrarea în școala continuă a curățirii de patimi…unde toată ziua te retușezi la gânduri, sentimente, atitudini, comportament, raportare la tot ce există.

Și pentru că nu ai multă experiență la început…dar și continuu e nevoie de un ajutor de încredere, de un om sau de mai mulți, cu care să te sfătuiești asupra a diverse probleme…îți spovedești gândurile tale unor oameni trecuți prin aceeași experiență…ca să îți certifice dacă gândurile, sentimentele, acțiunile in nuce, care se mișcă la tine în suflet, sunt de la Dumnezeu sau de la demoni.

Apelezi la ei…dar pe măsură ce continuu privești în tine…și vezi ce gânduri îți intră în inimă, ce gânduri te provoacă, ce înseamnă fraza citită, ce a vrut să spună confratele X prin ce mi-a spus, cum trebuie să mă comport la masă, la Biserică sau în pat cu soția mea, trebuie să plătesc lumina și telefonul, trebuie să ajung la serviciu la ora aia, trebuie să îl sun pe celălalt…

Tot ceea ce noi numim viața noastră interioară e sub privirea lui Dumnezeu…și dacă par imposibile, la început, ordonarea adâncului nostru și umplerea noastră de slava lui Dumnezeu…cu ajutorul Lui…vedem că imposibilul devine posibil.

Pentru că Domnul le-a spus lor și nouă…că imposibilul-posibil nu ține de singularizarea omului, de închiderea lui în casă…ci de deschiderea lui spre Dumnezeu, pentru ca împlinirea să fie reală.

Tocmai de aceea insist pe dialog, pe comunicarea reală, de adâncime…pentru că astfel aflăm ce nu facem, ce nu suntem, ce nu avem în comparație cu alții.

Sau dacă și cei cu care noi discutăm sunt tot căzuți ca noi și n-au mare lucru să ne arate…totuși dialogul e foarte important, pentru că ne ajută să ne întărim unii pe alții în așteptare, în nepactizarea cu deznădejdea.

Prefer să discut cu un om beat, cu un curvar, cu un drogat, cu un satanist, cu un șmecheraș plin de tupeu…decât cu unul care nu mai are poftă de viață și care vrea să-și pună ștreangul de gât.

Cel care nu se mai suportă nici pe sine…nu își mai dă nicio șansă la schimbare…dar cel care caută fericirea acolo unde nu e, în diverse păcate sau ideologii, e un om recuperabil…dacă dorește sensuri înalte.

Da, încrederea în sine egolatră și prosperitatea financiară și robustețea sănătății…te pot face să nu poți trece…în nicio inimă!…

Să nu îți pese decât de „binele” tău îngust.

Te pot face un animal răpitor…care să nu vrei să fii bun cu nicio inimă…care să nu vrei să fii prieten cu nimeni…care să nu ai nicio milă față de cineva.

Dar când Domnul se va atinge de nesimțirea ta…și vei simți, din plin, boala, neputința, lipsa de iubire, indiferența față de tine…atunci vei vedea ce cavou ai devenit.

Pentru că alipirea interioară de ceva…înseamnă smochinirea noastră sufletească.

Ne stafidim, ne zbârcim, ne îmbătrânim sufletul prin orice iubire păgână, adică prin orice amestecare cu păcatul, prin orice alipire pătimașă de ceva anume.

Acesta e și motivul pentru care, atunci când un păcătos notoriu se pocăiește, lumea tratează cazul ca pe ceva imposibil…tot la fel de imposibil ca trecerea unei cămile printr-un ac sau a unui tren printr-o cană cu ceai.

Însă imposibilul convertirii marilor păcătoși ai pământului…nu e o neputință a lui Dumnezeu ci e o lipsă de voință minimală.

Demonii ar avea nevoie doar de o clipă pentru ca să se pocăiască…La fel și oamenii…

Numai că și demonii și oamenii care nu se pocăiesc țin foarte mult la ei, adică la neschimbare, bat pasul pe loc și de aceea imposibilul lor pare imposibil predestinat.

Însă pe nimeni nu a predestinat Dumnezeu să devină Iuda vânzătorul, actriță porno, criminal în serie, pedofil sau drogat!

Devii ceea ce crezi că trebuie să devii.

Ești liber să alegi

Tocmai de aceea poți să te faci de râs, în mod jalnic, în fața istoriei…cum poți să înspăimânți prin frumusețea ta duhovnicească și prin opera ta întreaga istorie.

Iar un Dumnezeu, Care te lasă să alegi, e un Dumnezeu Care nu Se teme de alegerile neconforme cu normalitatea.

Dumnezeul, Care te lasă să faci cele mai abominabile crime, nu e un Dumnezeu indiferent, slab și fricos…ci un Dumnezeu care știe cât valorează libertatea.

Pentru că libertatea valorează cât valorează sfințenia.

Iar sfințenia este conștientizarea abisală că nu există vreo împlinire a omului în afara relației veșnice cu Dumnezeu.

Pentru acest lucru, pentru iubirea deplină pentru Dumnezeu, pentru iubirea liberă și arhi-entuziastă pentru Dumnezeu, Dumnezeu i-a făcut pe Îngeri și pe oameni liberi…și pentru adevărata relație, Dumnezeu respectă și falsele trăiri ale libertății.

Așa că Iadul nu este „o grandioasă operă a libertății umane” ci este „oribilul eșec al libertății umane”.

Și ori de câte ori ne permitem să facem din libertatea noastră…o înrobire a noastră față de demoni…creăm, la infinit, consecințele eșecului libertății: păcatele, moartea și Iadul.

Însă în persoana Sa divino-umană, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a învins păcatele, moartea și Iadul, pentru că a trecut biruitor, față de toate păcatele, prin moarte și a coborât în Iad ca un Atotputernic, stricând stăpânirea demonilor și a morții.

Iar fiecare dintre noi, în lăuntrul nostru, putem birui orice păcat, întreaga moarte sufletească, care e o consecință a păcatelor noastre…și să trecem și noi prin moartea, ca despărțire a sufletului de trup, pentru ca să moștenim Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, în postul acesta preabinecuvântat al Nașterii sale, Domnul ne spune prin Evanghelia Sa, că El a venit la noi cu totul pentru ca să ne facă cu totul ai Lui și, prin urmare, că nu există motiv întemeiat pentru care noi să ne ferim să avem o relație stabilă și veșnică cu El.

Nici tinerețea, nici frumusețea, nici banii, nici cariera, nici familia, nici ideologiile, nici asociațiile oculte, nici tot Iadul la un loc…nu ne pot opri din relația noastră cu Dumnezeu…dacă noi dorim această preasfântă relație cu Dumnezeu.

Și prin aceasta înțelegem de ce este inevitabilă raportarea la Dumnezeu în viața noastră: pentru că El este izvorul existenței noastre și Cel în funcție de care viața noastră se împlinește sau se ratează veșnic.

Să ne umplem așadar de frumusețea copilăriei Domnului, începând lupta cu patimile și cu poftele din noi, dacă dorim să ajungem la starea desăvârșirii!

Să începem cu începutul: cu postul în tot ceea ce facem, adică cu dezlipirea noastră pătimașă față de lucruri, față de grija excesivă la noi și la viitorul nostru.

Dumnezeu știe mai bine viitorul nostru decât noi…dar noi nu Îl lăsăm să Își facă treaba în viața noastră.

Pentru că, dacă noi am căuta sfințenia Lui, așa cum El ne-a spus-o, El ar sări imediat să ne ajute cu problemele noastre de tot felul. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Marius Ianuș: de la hârtie igienică la 666

Next

Vechimea „poeziei” în literatura română [6]

7 Comments

  1. Camelia

    Lipirea patimasa a omului fata de bunurile sale o vindeca Dumnezeu prin privarea ulterioara de ele.

    Dar atasamentul omului fata de calea prin care poate ajunge la Dumnezeu este un lucru greu de acceptat si cu atat mai greu de patruns.

    Insa pentru aceasta este nevoie de o vedere duhovniceasca a lucrurilor.

  2. Camelia

    Cu drag si cu recunostinta, Parinte!

  3. Olga Marinescu

    Atunci cand mi-ati spus ca sunt altfel decat imi doresc si decat orice om isi doreste sa fie, mi-ati adancit intunericul.

    Mai sunt si altii, chiar si preoti, care mi-au facut asa. Si nu stiu de ce merit asta.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Când îi spui unui om adevărul despre sine e cea mai mare vindecare, doamnă Olga!

      Dar când cel care nu acceptă adevărul despre sine încearcă să se îndreptățească, nu face altceva decât să-și înmulțească întunericul.

      Dumneavoastră decideți când vreți să fiți cinstită cu dumneavoastră înșivă, implicit și cu ceilalți.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén