Tu spărseși[1]
fântâni și izvoară,
Tu secaș[i]
râurele Etamului.

A Ta e zioa
și a Ta e noaptea;
Tu sfârșit-ai [săvârșit-ai]
zorile
și soarele;

Tu faceși
toate frâmsețile pământului.
Vara și primăvara
Tu faceși-le.

(Ps. 73, 16-19)

*

Luminezi Tu minunat
den [din] păduri de veac;
turburară-se
toți neînțelepții cu inema.

(Ps. 75, 4-5)

*

Deșchiz în price [pilde] rostul mieu,
spuiu măiestriile
de [la] început.

(Ps. 77, 2)

*

[Dumne]zeul mieu,
pune[-i pe] ei ca roata,
ca trestiia între fața vântului,
ca focul ce arde dumbrăvile,
ca văpaia ce aprinde pădurile.

(Ps. 82, 12-14)

*

Ale Tale sunt ceriurile
și al Tău e pământul; /…/
austrul și marea
Tu faptu-le-ai.
Tavor și Ermon în numele Tău
bucurară-se. /…/

Pomeneaște ce iaste
a mea făptură;
doară în deșert fapt-ai
[pe] toți fiii oamenilor?
Cine e om să vie [să vieze]
și nu veade moarte,
[și] izbăveaște sufletul său
de mâinile iadului?

(Ps. 88, 12-13, 46-47)

*

Întru început
Tu, Doamne, pământul urziși
și faptele mâinilor Tale sunt ceriurile.

Eale pier,
e Tu lăcuiești[2]
și toate ca cămașa învechescu-se
și ca [pe un] veșmânt
învolbi-le[3]
și schimbă-se.

E Tu Acela[și] ești
și anii Tăi nu scad.

(Ps. 101, 26-27)

*

Că El cunoscu făptura noastră.
Pomeani că țărână sem.
Omul ca iarba;
zilele lui
ca florile satelor.

(Ps. 102, 14-15)

*

Pus-au râure în pustie
și ieșitele apelor
în seate. /…/
Și pus-au pustiia în iazere de ape
și pământul fără de apă
în ieșirea apelor
și băgă aciia flămânzii
și feaceră cetăți în fire
și semănară agre [ogoare]
și răsădiră viii
și feaceră plod de viață.

(Ps. 106, 33-37)

*

Izvor trecu sufletul nostru.
Amu trecu sufletul nostru
[prin] apă nestătută. /…/

Sufletul nostru
ca pasărea izbăvi-se
de cursa vânătorilor.
Cursa frânse-se
Și noi izbăviți fum.

(Ps. 123, 4-5, 7-8)

*

La râul Vavilonului
aciia șezum
și plânsem
când pomeniiam Sionul.

În salce, pre mijloc de ea,
Spânzurăm organele noastre.

(Ps. 136, 1-2)

Descoperim asemănări sonore cu poezia Miezul iernei, a lui V. Alecsandri. Aici, în templul universului: Munții sunt a lui altare,/ codrii – organe sonoare/ Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

*

Și ziș: „Amu untunerecul călcă-mă?”
Și noaptea
lumânarea hraneei meale.
Că untunerecul
nu întunecă-se de mine,
și noaptea
ca zioa lumina-se-va. /…/

Nu ascunde-se osul mieu de Tine
ce fapt-ai în ascuns /…/
Nefaptul mieu
văzură ochii Tăi.

(Ps. 138, 11-12, 15-16)

*

Omul deșertului
podobi-se[4],
zilele lui
ca umbra trec.

(Ps. 143, 4)

Cum spuneam, multe din aceste asocieri de cuvinte sau formulări inedite, pentru un cititor contemporan, sună neașteptat de modern (chiar modernist).

Exemplele ar putea să se înmulțească, dar nu ne-am propus, pentru moment, o cercetare exhaustivă a Psaltirii coresiene.


[1] În sensul: ai făcut să izvorască.

[2] Și Tu locuiești [în veac].

[3] A învolbi = a înfășura, a înveli (a înfășura pânza pe sul), a o face val, a găti firele pentru năvădit, a suci caierul. Aici este o profeție despre sfârșitul lumii, în care se spune că cerurile se vor strânge ca un sul/ ca o pânză.

[4] S-a asemănat.

Did you like this? Share it: