Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 25 noiembrie 2013

Prof. Paul Fiddes la București [26 noiembrie 2013]

Am răspuns invitației domnului Prof. Otniel Bunaciu…și mâine sper să fiu prezent la eveniment.

Predică. Ce fel de trăire ortodoxă poți avea fără teologie?

parabola celor 10 fecioare

Iubiții mei,

am început să cunosc impostori/ șarlatani „serioși” în materie de viață duhovnicească din 1990.

Adică din primul an al mergerii mele conștiente și asumate la Biserică.

Așa că, timp de 20 și ceva de ani, am cunoscut o paletă largă de oameni, care presupuneau că sunt altceva…decât erau.

Aici mă refer, în mod strict, la ortodocși.

La ortodocși români și de alte naționalități…pe cei de alte naționalități…și ortodocși în același timp, i-am întâlnit, cel mai adesea online.

Mai pe scurt: am înțeles cum arată „omul duhovnicesc” închipuit.

Și voi încerca o livrare de experiență către dumneavoastră în următoarele momente.

90% dintre cazuri nu aveau deloc tangență cu experiențaduhovnicească.

5% dintre ei citiseră cărți teologice și patristice și…confundau ce citeau…cu ce credeau că trăiau și ei, fiind afară de experiența duhovnicească, mistică.

Adică 95 % oameni „duhovnicești” prin închipuire fără citire…sau cu puțină citire teologică.

5% : oameni cu experiențe mistice incipiente, pe care le-au considerat ultime, definitive, nu au mers mai departe și au căzut într-o lungă înșelare.

Iar cum 5% e mai puțin decât 95%, în predica de față voi vorbi despre 90 + 5: 90 % însemnând oameni care au răsfoit cărțile…și, din diverse motive, se cred „duhovnicești”, pe când cei 5%, cel mai adesea teologi, clerici, monahi, mireni „îmbunătățiți” sunt cei care au experiență din citit…dar nu și din experiență și care, de asemenea, se cred „duhovnicești”.

Ce înseamnă „duhovnicesc” pentru ortodoxul luat în mare, pentru marea masă de ortodocși din România?

Înseamnă un om care postește, se roagă, vine la Biserică, citește ce vrea și ce poate, se spovedește și se împărtășește, face pelerinaje, dă milostenie, e mai răsărit decât cei care nu fac mai nimic, e „dat exemplu” la Biserică…dar care nu are nimic de-a face cu drumul curățirii de patimi, care are pași siguri și experiabili, prin care se ajunge la contemplație, la vederi extatice și la o continuă umplere de har dumnezeiesc.

De ce nu are de-a face? Pentru că nimeni nu i-a vorbit despre drumul real al sfințeniei în Ortodoxie.

El își închipuie că venirea la Biserică, împărtășirea, facerea de bine după o mentalitate pseudo-ortodoxă, că face pelerinaje, că e „om de treabă”…asta îl va face, la un moment dat…să aibă Sfinte Moaște ca Sfânta Parascheva sau ca Sfântul Grigorie Palama.

Pentru că 95% dintre „duhovniceștii” noștri închipuiți vorbesc despre o mergere la Biserică fără simțirea harului, despre o asceză care nu duce nicăieri, despre o viață ortodoxă fără luminări și vederi dumnezeiești, despre o frecvență liturgică fără teologie, adică fără recurs la Dumnezeul Cel Viu în viața lor.

Toți se roagă, toți zic Doamne, Doamne…toți cer care mai de care…dar niciunul nu vrea, cu adevărat, ca Dumnezeu să-i răspundă.

Pentru că, atunci când Dumnezeu răspunde…rugăciunii noastre…o face în stil mare. O face dumnezeiește.

Și când Dumnezeu răspunde pentru prima dată omului…în ființa lui…îi dă să aibă o vedere mistică, o vedere a slavei Sale, un extaz.

Cu care, de altfel, începe drumul sfințeniei în Ortodoxie…cât și reala viață ortodoxă.

Până atunci, tot ce știm, ce facem, ce vrem…e după mintea noastră mărginită, e după gândirea noastră trupească…și nu are deloc de-a face cu mântuirea lui Dumnezeu.

Până atunci…țipăm la nori…crezând că vorbim cu Dumnezeu.

Nu! Cu Dumnezeu vorbim în mod real (că de aceea rugăciunea e dialog…cu Dumnezeu), atunci când Dumnezeu ne răspunde…și ne întreabă…și ne solicită atenția…și schimbarea interioară.

Când Dumnezeu răspunde…răspunde tocmai pentru că tu, creștinul ortodox, ai făcut tot ce ai putut, ai știut și ai dorit…pentru Dumnezeu.

De aceea, 95% dintre „duhovniceștii” Ortodoxiei sunt „duhovnicești” fără Dumnezeu și fără teologie…pentru că niciunul nu ia în serios drumul ascetic al curățirii de patimi, pe care, pentru români, Părintele Dumitru Stăniloae, în mai multe variante patristice, l-a inserat în Filocalie.

Iar Filocalia sau Viețile Sfinților în loc să fie tocite de atâta citire, de cei care vor mântuire, pentru că mântuirea lor e descrisă acolo, în acele pagini, unde găsesc tot ceea ce trebuie să facă…ele sunt considerate doar „subiecte de examen” la teologie, asta, bineînțeles, dacă mai există oameni „sensibili” la sfințenie.

Și acesta e motivul pentru care…când se întâlnesc cei 95% de „duhovnicești” cu un teolog…îi spun: „Dar ce, Părinte, ce dacă ai scris multe cărți sau ai citit?! Viața ortodoxă e din trăire, nu din citire!”.

Însă trăirea lor înseamnă părere de sine.

Cum să iubești, cu adevărat, pe Dumnezeul treimic, dacă tu nu te zbați ca să ai o cunoaștere triadologică tot mai vastă din Scriptură și de la Părinți, din cult, dogme și canoane?

Cum să înțelegi Biserica, cu toate cele ale ei, dacă nu știi ce este Biserica?

Cum să te mântuiești, dragul meu,  dacă nu ai ucenicit la Sfinți, ca să vezi ce e mântuirea?

Cum să te sfințești, draga mea, când tu, ca ortodox, nu numai că nu ești „duhovnicească”, dar nu știi nici cele mai elementare lucruri de conduită socială?

De aceea e mult și gros extremismul din România dar și din alte țări ortodoxe: pentru că închipuiții „duhovnicești”, fără studii și asceză reală, despătimitoare, sunt în număr inacceptabil de mare.

Cum se comportă însă cei 5% dintre închipuiții „duhovniciei”, care au acces la cărți, la studii, la sursele Tradiției?

Se comportă ca niște „Avvi/ Părinți duhovnicești autentici” la predică, la conferință, la catedră, în cărțile dumnealor…pentru că se cred chiorii în lumea orbilor.

Ei „știu”, în aparență, ce trebuie să spună, ce trebuie să facă, ce trebuie să te sfătuiască…pentru că au memorat sursele.

Se extind în explicații largi când vine vorba de…începători, de prostuți…și le toarnă toată imaginarea lor în materie de „înduhovnicire”.

În simpozioane, conferințe, cărți…sunt mai reținuți, citează intens…se uită în jur, la public…dar ei știu ce nu sunt și ce nu fac

În comparație cu cei 90% de „duhovnicești”, care te pot linșa pe stradă sau în Biserică…dacă le tulburi „duhovnicia”…cei mai „spălați” în materie de „duhovnicie” sunt mai reținuți…pentru că țin „la faima” lor de „duhovnicești” și nu dau cu capul în zid…ca primii.

Însă cei 5% „duhovnicești”, care nici ei nu au de-a face cu duhovnicia, o bagă pe mânecă…când îi întrebi abrupt: ce experiență aveți în materie de despătimire? Cum se scapă de una sau de alta dintre patimi? Ce înseamnă iluminare dumnezeiască? Ce înseamnă vedere mistică? Cum ne călăuzește Dumnezeu în mod minunat?

Îi apucă panica…când îi pui la probe practice.

Sunt buni la gargară, la făcut spume la gură de atâta „duhovnicie”…dar să nu îi pui la confesiuni brutale. Că n-au ce să-ți spună…și nici nu intră în acest teritoriu…

Ei sunt doar cu „povestiri” din Pateric, din predicile lui Plămădeală, din te miri ce carte…

Nu-i pune să-ți indice ceva concret…că i-ai terminat!

După cei 95% cu care nu poți să discuți din cauza excesivei lor „autenticități” în materie de „viață” ortodoxă …cu cei 5% poți să faci treabă…dacă îi convingi că nicio stare duhovnicească nu înseamnă desăvârșirea…ci că, deasupra ei, e o alta și mai mare și mai neașteptată și mai încăpătoare.

Cei care, din diverse motive, au căzut în vreo înșelare după ce au avut experiențe mistice, și bune și rele, adică au trăit și vederi extatice și simțiri și vederi ale demonilor în viața lor, trebuie ajutați să își înțeleagă ratarea duhovnicească, să se coboare în smerenie…și să fie oameni dialogici.

Pentru că, cel mai adesea, înșelații cu experiențe mistice incipiente, devin asociali…datorită dracilor care îi bagă în ghetouri.

Dăm foaia…și privim rarii oameni, care reprezintă întrupări, pe diverse trepte, ale Ortodoxiei!

Cum arată ei?

Sunt oameni cu multe iluminări și vederi mistice, cu multă teologie, sunt dialogici, toată ziua muncesc și se zbat pentru oameni, se uită pe ei înșiși pentru toți, nu se pun în evidență prea mult, dar învață tot timpul.

Învață de la Dumnezeu, de la oameni, din propria lor viață, din întreaga istorie, din întreaga experiență a lumii.

Pentru că numai imensa teologie a Bisericii, studiată zilnic, ne învață zilnic cum să ne raportăm interior, prin rugăciune, post, milostenie, experiență la Dumnezeu și la oameni.

Așa stând lucrurile…nu mă miră faptul că există atâtea non-întrebări, atâtea non-preocupări, atâtea non-acțiuni în viața Bisericii.

Nu mă miră faptul că oamenii sunt atât de grași din cauza părerii și iubirii de sine.

Nu mă miră ereziile, nu mă miră prostia, nici lenea, nici bădărănia…pentru că acestea toate nu au cum să nu existe…când oamenii nu au, la fundamentul vieții lor, teologie. Teologia sfântă a lui Dumnezeu, pe care Biserica o are în Scriptură și în alte sute de tone de Sfinți Părinți.

Așa stând lucrurile, dacă vreți…să vă răspundă Dumnezeu la rugăciuni…trebuie să învățați de la Sfinții Lui ce înseamnă a vă curăți de patimi, pas cu pas, pentru a vă face mirese ale Lui…cărora El le deschide ușa slavei Sale și le vorbește în taina inimii lor!

Dacă nu vreți ca Dumnezeu să intre la voi în suflet și în trup…și să locuiască acolo zilnic, clipă de clipă, prin slava Sa…înseamnă că încă nu aveți nevoie de Dumnezeu.

Înseamnă că încă Îl țineți pe Dumnezeu la ușă, ca pe un cerșetor…care vă cere iubirea.

Cu siguranță mi-aș da seama, din primele comentarii, dacă un om plin de slava lui Dumnezeu mă vizitează.

Până atunci…mă vizitează spamurile…și cei câțiva extremiști, care sunt enervați că „nu le remarc” prezența.

Așadar, iubiții mei, dacă Dumnezeu vă cunoaște…spuneți-mi ce vă învață! Amin.

Cu pistoalele la vedere

  • Expresia „cu pistoalele la vedere” e soră „cu cărțile pe masă”. Hoții fură cu pistoalele la vedere, criticii literari vorbesc cu cărțile pe masă. Mai pe scurt: o mostră de transparență.
  • Când pistolul nu mai trage (în argou sexual) înseamnă că…bărbatul în cauză a devenit impotent sexual.
  • Dar există și…tragerea cu arcul sau…tragerea lozului câștigător. De unde expresia: „viața e o loterie”. O alegere continuă.
  • Mircea Vasilescu vorbește pe șleau despre târgurile de carte: „târgurile de carte de la noi sunt mai degrabă metode de supravieţuire. Cititorii se bucură că pot cumpăra cărţi cu preţ redus şi pot da ochii cu autorii, editurile se bucură că pot face vânzări bune”. Adică nu sunt un spectacol al bunăstării ci al supraviețuirii de talcioc.
  • De ce despre Maica Paisia…scrie lumea doar după ce moare? N-am știut de existența ei până la acest articol…deși a murit la 104 ani.
  • Cei muncitori, extraordinarii, Sfinții sunt ocultați…și ies în prim-plan oamenii divertismentului, ai vorbelor goale, „duhovniceștii” fără teologie, extremiștii fără bun simț.
  • De ce Anglia nu primește români la muncă…dar 30 de școli și universități din Anglia vor tineri români la studii? De ce nu-i vor și pe proști…în Anglia? Cu cât sunt diferiți proștii români de proștii englezi? Nu e prostul, oriunde ar fi el, tot prost?
  • Decanul Marius Cruceru cât și Alin Cristea, în discuții amiabile pe Facebook cu dumnealor…mi-au șters comentariile în timpul dialogului cu mine. Numai că ele, pentru cititorii fideli TPA, vor apărea în Facebook 2. Așa cum au fost…și după cum s-au petrecut lucrurile! Fără omisiuni, fără răstălmăciri, fără falsificări ale textelor. Facebook 1 e acesta!
  • Pentru că atunci când îți asumi discuții publice…trebuie să le porți cu responsabilitate.
  • Există pistoale cu gloanțe…și pistoale cu apă. Când cuvintele sunt gloanțe…ele ating ținta…dacă știi să ochești. Când pistoalele sunt cu apă…ele te stropesc în față…dar jetul nu ajunge la kilometri distanță. De aceea, în materie de scris, trebuie să ai lansator de rachetă, adică geniu…pentru ca să dai lovitura de succes.
  • Și Târziu cât și Codrescu au publicitat astăzi același eveniment. Motivul? Nu dragostea de FTO București, față de care au dispreț…ci pentru că invitatul e o carne de tun (pentru că e „preşedintele Comisiei episcopale de canonizare a noilor mucenici ruşi”, cum ne spune C. Târziu)…care pune presiune pe Sinodul BOR pentru canonizarea Sfinților români recenți. Adică publicitează…ideologic.

Istorie 4. 49

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a.

***

34. Simțul documentar al interviului

Prof. Toma George Călinescu[1] a inclus 77 interviuri document în ed. 2002 a cărții sale Convorbiri în amurg[2]. Iar primul interviu al cărții este cel pe care i l-a luat lui Ion Agârbiceanu[3] (preot greco-catolic).

Agârbiceanu avea ochi albaștri și barbă albă, lungă, la 80 de ani[4]. Iar pentru el cunoaștere însemna participare[5]. Tinerii scriitori trebuie să se ferească de „primejdia superficialității”[6]. Un interviu din 1958[7].

Din p. 33 începe interviul cu Tudor Arghezi. De la sfârșitul lui 1957[8]. Și poetul îi spune intervievatorului: „versul alb e folosit atunci când nu poți să faci un vers colorat[9].

Gândirea, într-un text bine scris, trebuie „să calce pe piatră[10], pentru că cuvintele trebuie să fie „bine înfipte în text”[11]. Graba, în scris, „strică scrisul”[12].

Apoi îi vorbește despre constrângerile pe care le cere poezia[13]. Se referă, bineînțeles, la constrângerile intrinseci artei poetice.

În poezie nu trebuie să fii „găunos și să nu te joci cu vorbele goale. E un păcat. Scriitorul are responsabilitatea înainte de toate față de limba lui[14].

Despre traducere, Arghezi îi spune că este „o transpunere”[15]. După care se întoarce la poezie și îi spune că dacă ai vocația poeziei, atunci poezia „e o treabă grea”[16] și nu o joacă.

Din p. 38 începe un dialog cu Arghezi din luna mai, 1960, pe când poetul împlinea 80 de ani. Pe atunci locuia pe bulevardul Aviatorilor[17].

Din p. 41 începe interviul cu medicul Ana Aslan[18]. Care a făcut experiențe pe șoareci…și a constatat că șoarecii tratați medical au trăit cu 4 luni mai mult…decât ceilalți[19].

Fiind întrebată dacă bătrânețea este „reversibilă”, Ana Aslan a răspuns: „întinerirea rămâne pentru om o metaforă, o expresie poetică. Natura nu cunoaște evoluția inversă. Totodată ritmul, procesul, evoluția anumitor cauze ale îmbătrânirii pot fi, dacă nu stopate, amânate, încetinite”[20].

Un interviu din 1973.

Interviul cu pictorul Corneliu Baba[21] începe în p. 50. Și în care mărturisește cu tristețe că a existat o perioadă în viața lui, când era „plagiat și reeditat sub diverse semnături”[22].

În p. 55, Baba afirmă: „fiecare e stăpânul sau sclavul sensibilității și gândirii sale”. Iar „în artă nu există reîntoarceri [în timp], ci numai cuceriri noi[23].

Interviul e din 1965 și în finalul lui, Baba admite faptul că geniul e înțeles, uneori, și mai târziu, după moartea acestuia, dând două exemple clasice: Van Gogh și Cézanne[24].

Cu Eugen Barbu…începând din p. 60. În care spune la un moment dat: „nu sunt de părere că toate capodoperele literaturii universale sunt realiste[25].

În p. 64: „Dumnezeule mare, Dostoievski e de zece ori mai profund decât Kierkegaard, tocmai pentru că scrie roman. În roman ai reconcilierea absolutului cu relativul, expresia generalului în particular. Și, după mine, acest lucru este emoționant, și în viață și în artă”.

În p. 65, Barbu îi dă o replică tăioasă autorului cărții și îi spune: „orice scriitor aduce în literatura pe care o scrie o zestre de cultură, și nu trebuie confundat cu cronicarul sportiv, dezlănțuit când nu-i place fotbalul. Dumneavoastră bănuiți că se pot scrie romane fără să fi citit nimic? Dacă vă interesează, am crescut la școala romanului rus și a americanilor moderni (Steinbeck, Faulkner, Dos Passos).

Vorbiți ca și când eu aș nega influența unor scriitori străini asupra scriitorilor noștri. Se uită că de ani de zile îi traduc pe Faulkner și pe Thomas Mann și că, pentru a convinge Editura de literatură străină să publice Doktor Faustus în românește, mi-au trebuit ani de zile!…”.

Eugen Barbu credea că un traducător trebuie să fie un om de geniu. Pentru că trebuie să fie cineva care „să găsească adevăratele corespondențe[26] între limba sursă și limba în care e tradusă cartea. Și eu cred același lucru!

Și îl dă exemplu de traducător de geniu pe Arghezi, căruia „câțiva poeți străini îi datorează mult”[27].  Lucru cu care sunt perfect de acord. Arghezi a avut un profund simț al limbii române dar și al constituirii metaforelor.

Barbu a văzut pe viu, în Muzeul de Artă Modernă din Paris, picturi ale lui Picasso, Dufy[28] și Matisse și l-a enervat faptul că pictura lor era înconjurată de pictura epigonilor lor[29].

În finalul p. 67 spune iarăși ceva magistral: „progresul în artă se măsoară cu milimetrul. Sufletul omenesc nu este o mașină-unealtă”. Tocmai de aceea sunt puțini cei care înțeleg arta în profunzimea ei. Pentru că arta presupune ca și tu, receptorul ei, să ai o creștere spirituală și culturală profundă pentru a o înțelege.

Barbu îl credea pe Faulkner un neînțeles[30]. Pentru că „progresul în artă merge în adânc, către zone foarte obscure […] [și pentru a-l detecta] trebuie să ai un radar [sufletesc] neobișnuit, să contrariezi la început, ca orice explorator, și chiar să ai puterea de a fi detestat[31]. Iar a avea puterea de a fi detestat…înseamnă a avea curajul de a spune adevăruri profunde, cu orice preț, pentru că știi că tu ai adevărul și nu cei care nu văd profund realitatea.

Pe Cehov, Eugen Barbu îl considera „părintele literaturii moderne, pentru că a știut ce-i acela subtextul, pentru că a avut umor (nu se mai poate scrie nimic în lume fără umor!) și pentru că, deși a scris mult, a fost scurt[32] în nuvelele sale.

În ultima pagină a interviului, Eugen Barbu mărturisește că „nu avem o critică obiectivă[33] în România. Motiv pentru care „scriitori buni decad pentru că sunt lingușiți” iar „cei mai mediocri scriu mult. O fac pentru bani, nu e niciun secret. Aș dori să redevenim măcar un an amatori, să vedeți câte retrageri spectaculoase din câmpul prozei și-al poeziei!”[34].

Primul interviu temperamental al cărții, pentru că autorul l-a enervat pe Barbu cu unele remarci ale sale. Iar interviul e nedatat.

Pe Lucian Blaga, autorul l-a văzut la Cluj, în 1947, iarna, la o ședință de cenaclu[35].

Și Blaga a venit la acea întrunire literară „cu un surâs tainic pe buzele subțiri ca un tăiș de cuțit, economicos în gesturi, meditativ, aparent absent și inaccesibil[36].

Autorul a fost studentul lui Blaga[37]. Iar Blaga „solicita gândirea studentului”[38]…student care nu mai gândește, din ce în ce mai mult, cu mintea lui…dar copiază cu propria lui mână.

„Blaga nu concepea Filosofia în afara Științei”[39].

Autorul a primit ultima scrisoare de la Blaga pe 29 decembrie 1948. Ne-o transcrie (p. 89-9) dar ne dă și o copie a scrisorii (p. 91-92).

Interviul cu Șerban Cioculescu începe în p. 102. Din care aflăm că Lucian Blaga, „chiar în Ardealul său, a găsit o atmosferă ostilă în critica literară”[40]. Interviul e din 1965[41].

Pe Victor Eftimiu, în interviul pe care i l-a luat, îl explică, din prima frază, prin operă: „70.000 de versuri – poezii și poeme dramatice, basme, cronici ritmate și traduceri, 10 volume de nuvele și 10 romane, 5 povestiri în versuri pentru copii, 6 volume de amintiri și polemici, 2 volume de cugetări și aforisme, 50 de piese de teatru, dintre care 40 reprezentate și 10 inedite în sertare…”[42].

Ce copleșitoare e munca multă, atunci când o repertoriezi, nu?! De aceea și mulți îi aleg pe cei care „îi termină” de citit într-o zi-două…

În p. 121, Victor Eftimiu îi spune autorului că scrisese până atunci 1054 de sonete. Adică un record mondial…pentru că Shakespeare a scris 140 de sonete, Dante 200, Petrarca 365[43]

Tot în p. 121, Eftimiu îi spune autorului: „am găsit și folosit 200 de rime noi”.

Coșbuc și Chendi[44] i-au fost „nașii literari” lui Eftimiu[45]. A trăit răscoala din 1907, primul război mondial, a fost în lagăr în timpul dictaturii lui Ion Antonescu[46].

Interviul e din 1965 și se termină în p. 125.


[2] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, Ed. Cartea Românească, București, 2002, 519 p.

[4] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, op. cit., p. 17.

[5] Idem, p. 18.

[6] Idem, p. 19.

[7] Idem, p. 20.

[8] Idem, p. 33.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 35.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 35.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 36.

[17] Idem, p. 38.

[19] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, op. cit., p. 42.

[20] Idem, p. 44.

[22] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, op. cit., p. 51.

[23] Idem, p. 57.

[24] Idem, p. 59.

[25] Idem, p. 61.

[26] Idem, p. 67.

[27] Ibidem.

[29] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, op. cit., p. 67.

[30] Idem, p. 68.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 69.

[33] Idem, p. 70.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 79.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 87.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 88.

[40] Idem, p. 108.

[41] Idem, p. 109.

[42] Idem, p. 120.

[43] Idem, p. 121.

[45] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, op. cit., p. 123.

[46] Ibidem.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno