Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a.

***

34. Simțul documentar al interviului

Prof. Toma George Călinescu[1] a inclus 77 interviuri document în ed. 2002 a cărții sale Convorbiri în amurg[2]. Iar primul interviu al cărții este cel pe care i l-a luat lui Ion Agârbiceanu[3] (preot greco-catolic).

Agârbiceanu avea ochi albaștri și barbă albă, lungă, la 80 de ani[4]. Iar pentru el cunoaștere însemna participare[5]. Tinerii scriitori trebuie să se ferească de „primejdia superficialității”[6]. Un interviu din 1958[7].

Din p. 33 începe interviul cu Tudor Arghezi. De la sfârșitul lui 1957[8]. Și poetul îi spune intervievatorului: „versul alb e folosit atunci când nu poți să faci un vers colorat[9].

Gândirea, într-un text bine scris, trebuie „să calce pe piatră[10], pentru că cuvintele trebuie să fie „bine înfipte în text”[11]. Graba, în scris, „strică scrisul”[12].

Apoi îi vorbește despre constrângerile pe care le cere poezia[13]. Se referă, bineînțeles, la constrângerile intrinseci artei poetice.

În poezie nu trebuie să fii „găunos și să nu te joci cu vorbele goale. E un păcat. Scriitorul are responsabilitatea înainte de toate față de limba lui[14].

Despre traducere, Arghezi îi spune că este „o transpunere”[15]. După care se întoarce la poezie și îi spune că dacă ai vocația poeziei, atunci poezia „e o treabă grea”[16] și nu o joacă.

Din p. 38 începe un dialog cu Arghezi din luna mai, 1960, pe când poetul împlinea 80 de ani. Pe atunci locuia pe bulevardul Aviatorilor[17].

Din p. 41 începe interviul cu medicul Ana Aslan[18]. Care a făcut experiențe pe șoareci…și a constatat că șoarecii tratați medical au trăit cu 4 luni mai mult…decât ceilalți[19].

Fiind întrebată dacă bătrânețea este „reversibilă”, Ana Aslan a răspuns: „întinerirea rămâne pentru om o metaforă, o expresie poetică. Natura nu cunoaște evoluția inversă. Totodată ritmul, procesul, evoluția anumitor cauze ale îmbătrânirii pot fi, dacă nu stopate, amânate, încetinite”[20].

Un interviu din 1973.

Interviul cu pictorul Corneliu Baba[21] începe în p. 50. Și în care mărturisește cu tristețe că a existat o perioadă în viața lui, când era „plagiat și reeditat sub diverse semnături”[22].

În p. 55, Baba afirmă: „fiecare e stăpânul sau sclavul sensibilității și gândirii sale”. Iar „în artă nu există reîntoarceri [în timp], ci numai cuceriri noi[23].

Interviul e din 1965 și în finalul lui, Baba admite faptul că geniul e înțeles, uneori, și mai târziu, după moartea acestuia, dând două exemple clasice: Van Gogh și Cézanne[24].

Cu Eugen Barbu…începând din p. 60. În care spune la un moment dat: „nu sunt de părere că toate capodoperele literaturii universale sunt realiste[25].

În p. 64: „Dumnezeule mare, Dostoievski e de zece ori mai profund decât Kierkegaard, tocmai pentru că scrie roman. În roman ai reconcilierea absolutului cu relativul, expresia generalului în particular. Și, după mine, acest lucru este emoționant, și în viață și în artă”.

În p. 65, Barbu îi dă o replică tăioasă autorului cărții și îi spune: „orice scriitor aduce în literatura pe care o scrie o zestre de cultură, și nu trebuie confundat cu cronicarul sportiv, dezlănțuit când nu-i place fotbalul. Dumneavoastră bănuiți că se pot scrie romane fără să fi citit nimic? Dacă vă interesează, am crescut la școala romanului rus și a americanilor moderni (Steinbeck, Faulkner, Dos Passos).

Vorbiți ca și când eu aș nega influența unor scriitori străini asupra scriitorilor noștri. Se uită că de ani de zile îi traduc pe Faulkner și pe Thomas Mann și că, pentru a convinge Editura de literatură străină să publice Doktor Faustus în românește, mi-au trebuit ani de zile!…”.

Eugen Barbu credea că un traducător trebuie să fie un om de geniu. Pentru că trebuie să fie cineva care „să găsească adevăratele corespondențe[26] între limba sursă și limba în care e tradusă cartea. Și eu cred același lucru!

Și îl dă exemplu de traducător de geniu pe Arghezi, căruia „câțiva poeți străini îi datorează mult”[27].  Lucru cu care sunt perfect de acord. Arghezi a avut un profund simț al limbii române dar și al constituirii metaforelor.

Barbu a văzut pe viu, în Muzeul de Artă Modernă din Paris, picturi ale lui Picasso, Dufy[28] și Matisse și l-a enervat faptul că pictura lor era înconjurată de pictura epigonilor lor[29].

În finalul p. 67 spune iarăși ceva magistral: „progresul în artă se măsoară cu milimetrul. Sufletul omenesc nu este o mașină-unealtă”. Tocmai de aceea sunt puțini cei care înțeleg arta în profunzimea ei. Pentru că arta presupune ca și tu, receptorul ei, să ai o creștere spirituală și culturală profundă pentru a o înțelege.

Barbu îl credea pe Faulkner un neînțeles[30]. Pentru că „progresul în artă merge în adânc, către zone foarte obscure […] [și pentru a-l detecta] trebuie să ai un radar [sufletesc] neobișnuit, să contrariezi la început, ca orice explorator, și chiar să ai puterea de a fi detestat[31]. Iar a avea puterea de a fi detestat…înseamnă a avea curajul de a spune adevăruri profunde, cu orice preț, pentru că știi că tu ai adevărul și nu cei care nu văd profund realitatea.

Pe Cehov, Eugen Barbu îl considera „părintele literaturii moderne, pentru că a știut ce-i acela subtextul, pentru că a avut umor (nu se mai poate scrie nimic în lume fără umor!) și pentru că, deși a scris mult, a fost scurt[32] în nuvelele sale.

În ultima pagină a interviului, Eugen Barbu mărturisește că „nu avem o critică obiectivă[33] în România. Motiv pentru care „scriitori buni decad pentru că sunt lingușiți” iar „cei mai mediocri scriu mult. O fac pentru bani, nu e niciun secret. Aș dori să redevenim măcar un an amatori, să vedeți câte retrageri spectaculoase din câmpul prozei și-al poeziei!”[34].

Primul interviu temperamental al cărții, pentru că autorul l-a enervat pe Barbu cu unele remarci ale sale. Iar interviul e nedatat.

Pe Lucian Blaga, autorul l-a văzut la Cluj, în 1947, iarna, la o ședință de cenaclu[35].

Și Blaga a venit la acea întrunire literară „cu un surâs tainic pe buzele subțiri ca un tăiș de cuțit, economicos în gesturi, meditativ, aparent absent și inaccesibil[36].

Autorul a fost studentul lui Blaga[37]. Iar Blaga „solicita gândirea studentului”[38]…student care nu mai gândește, din ce în ce mai mult, cu mintea lui…dar copiază cu propria lui mână.

„Blaga nu concepea Filosofia în afara Științei”[39].

Autorul a primit ultima scrisoare de la Blaga pe 29 decembrie 1948. Ne-o transcrie (p. 89-9) dar ne dă și o copie a scrisorii (p. 91-92).

Interviul cu Șerban Cioculescu începe în p. 102. Din care aflăm că Lucian Blaga, „chiar în Ardealul său, a găsit o atmosferă ostilă în critica literară”[40]. Interviul e din 1965[41].

Pe Victor Eftimiu, în interviul pe care i l-a luat, îl explică, din prima frază, prin operă: „70.000 de versuri – poezii și poeme dramatice, basme, cronici ritmate și traduceri, 10 volume de nuvele și 10 romane, 5 povestiri în versuri pentru copii, 6 volume de amintiri și polemici, 2 volume de cugetări și aforisme, 50 de piese de teatru, dintre care 40 reprezentate și 10 inedite în sertare…”[42].

Ce copleșitoare e munca multă, atunci când o repertoriezi, nu?! De aceea și mulți îi aleg pe cei care „îi termină” de citit într-o zi-două…

În p. 121, Victor Eftimiu îi spune autorului că scrisese până atunci 1054 de sonete. Adică un record mondial…pentru că Shakespeare a scris 140 de sonete, Dante 200, Petrarca 365[43]

Tot în p. 121, Eftimiu îi spune autorului: „am găsit și folosit 200 de rime noi”.

Coșbuc și Chendi[44] i-au fost „nașii literari” lui Eftimiu[45]. A trăit răscoala din 1907, primul război mondial, a fost în lagăr în timpul dictaturii lui Ion Antonescu[46].

Interviul e din 1965 și se termină în p. 125.


[2] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, Ed. Cartea Românească, București, 2002, 519 p.

[4] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, op. cit., p. 17.

[5] Idem, p. 18.

[6] Idem, p. 19.

[7] Idem, p. 20.

[8] Idem, p. 33.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 35.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 35.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 36.

[17] Idem, p. 38.

[19] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, op. cit., p. 42.

[20] Idem, p. 44.

[22] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, op. cit., p. 51.

[23] Idem, p. 57.

[24] Idem, p. 59.

[25] Idem, p. 61.

[26] Idem, p. 67.

[27] Ibidem.

[29] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, op. cit., p. 67.

[30] Idem, p. 68.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 69.

[33] Idem, p. 70.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 79.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 87.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 88.

[40] Idem, p. 108.

[41] Idem, p. 109.

[42] Idem, p. 120.

[43] Idem, p. 121.

[45] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, op. cit., p. 123.

[46] Ibidem.

Did you like this? Share it: