Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 27 noiembrie, 2013

Istorie 4. 50

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a.

***

Cel cu Marin Preda începe în p. 328.

Și autorul începe prin a ne insinua cotloanele pregătirii interviului: „după câteva săptămâni de răspunsuri evazive…acceptarea vine brusc[1].

Despre Marin Preda, autorul spune: era „un exploziv înclinat spre descărcări instantanee sublimate și anulate”[2].

Și Preda, vorbindu-i despre un roman al său…îi spune faptul că „un scriitor [de roman] trebuie să rămână un povestitor[3].

Ce altceva ar putea fi? Pentru că în analiză, în reflecție, în fantezie sau în descriere, nu faci altceva decât să povestești realitatea ta interioară.

În p. 333, Preda se confesează în materie de construire a personajelor și afirmă: „eu am învățat să caut izvorul pasiunilor individului în legătura strânsă între pasiunea individuală și problemele sociale contemporane”.

Din p. 334 aflăm că Marin Preda a locuit pe strada Dionisie Lupu din București, la nr. 74 și că a fost „vecin de palier”, de etaj, cu autorul cărții.

Începe al doilea interviu…

Preda considera „vârsta primei tinereți” o vârstă a risipirii[4]. De aici numele romanului său: Risipitorii[5].

În p. 346 vorbește despre „tendința spre universalitate a unei culturi”, pentru că există „nevoia spirituală a omului de a comunica cu ceilalți oameni de pe toate meridianele”[6]. Fapt pentru care onlineul ne satură o nevoie reală a fiecăruia dintre noi: nevoia de comunicare universală cu semenii noștri.

Traducerea, credea Preda, înseamnă „o sărăcire a expresiei”[7] cărții.

În încheierea celui de al doilea interviu, Preda afirmă ceva important pentru totdeauna în materie de carte: „Marea forță creatoare a artei noastre trebuie să se reverse de aici înainte dincolo de formele de expresie…și să găsească forme de expresie care, păstrându-și și [pe] mai departe farmecul inexprimabil al specificului național, să fie totuși covârșite de conținut, și acest conținut să-și caute…nestingherit drumul spre universalitate”[8]. Pentru că numai conținutul care depășește expresia e general valabil.

Ambele interviuri ale lui Marin Preda sunt din 1965[9].

Interviul cu Mihail Sadoveanu începe în p. 375.

Sadoveanu avea niște ochi „de culoare nelămurită[10]. „Între albastru cețos și verde[11].

Iar Mihail Sadoveanu era de părere că scriitorul „are nevoie de multă sârguință, energie, de voință puternică. Dar înainte de toate, de răbdare, de multă răbdare[12]. Pentru că scrisul are ascetismul său.

În iarna lui 1953, el i-a spus autorului că trebuie să fie sobru și curat ca preotul unei discipline sacre când vine vorba de scris[13]. Căci „creația e o mare bucurie. Dar și un mare chin. O coroană de lauri și de spini[14].

În 1956 i-a dat un interviu autorului, în care i-a spus că în clasa a 5-a de liceu (a 9-a de acum) i-a apărut primele poezii în revista Viața nouă din București[15]. Adică Sadoveanu a început prin a publica poezie…

După care, în aceeași revistă, a publicat două schițe: Dușmanii și O domnișoară binecrescută[16]. A pierdut acele scrieri și le-a „reconstruit din memorie”[17].

A primit sume „foarte mici” de bani pentru colaborările sale la reviste[18].

Iar pe când el era tânăr, „scriitorii aveau diferite slujbe: dădeau lecții, făceau corectură, scriau în locul altora, îndeobște slugăreau flămânzi și dezbrăcați. După câte-mi amintesc, se plătea cu câte 15 lei un foileton cu urmare și cu 20 de lei o nuvelă. Cărțile se tipăreau în tiraje mici, edituri erau puține, majoritatea lor urmărind scopuri pur comerciale[19].

Nu s-a schimbat mare lucru, timp de un secol, în materie de bătaie de joc față de scriitori și de traducători. Iar editurile au rămas tot fomiste după bani.

În aceeași pagină 379, Sadoveanu vorbește despre plata pe care a primit-o pentru scrierile sale.

Pentru Șoimii a primit 100 de lei, pentru Povestiri 200 de lei, pentru Dureri înăbușite 300 de lei[20]. Însă, deși el a fost plătit doar o singură dată pentru o carte, „editorul avea dreptul să le retipărească timp de 5 ani fără vreo plată suplimentară [față de autor]. Mai târziu am stabilit un regim mai convenabil[21]. În concluzie: scriitorul publică aproape pe degeaba…editorul scoate profit nelimitat.

Nicolae Bălcescu, spune Sadoveanu, a murit „ros de tuberculoză, [și a fost] aruncat în groapa comună a cerșetorilor din Palermo [din cauza sărăciei]; Grigore Alexandrescu [a fost] dement o jumătate de viață; D.[imitrie] Bolintineanu…[a murit] între săracii unui spital; Nicolae Filimon, trăind umilit ca un cântăreț de Biserică; Eminescu, Creangă, Caragiale, surpați de boli și mizerie”[22].  Pentru că românii nu au timp de scriitorii lor în timpul vieții dar îi omagiază, în treacăt, după moarte.

Întrebat fiind despre cititori, Sadoveanu ne furnizează o cifră dureroasă pentru anul 1941: „se aflau în țara noastră peste 3.500.000 de analfabeți[23]. Acum câți or fi? Și câți sunt aculturali?

Cartea lui, Nicoară Potcoavă, la prima ediție, a fost tipărită în 50.000 de exemplare[24].

Sadoveanu era de părere – și sunt de acord în mod deplin cu asta – că „un scriitor trebuie să cunoască întreaga sferă a activității omenești, s-o cerceteze, s-o exploreze cu o curiozitate nestinsă[25]. Adică să nu facem romane pur subiective, în care să ne scriem doar experiențele noastre ci unele în care să arătăm, cu probe, că am explorat, cunoscut și înțeles lumea noastră. Scrisul e o știință, o știință în continuă expansiune, care cere efort continuu și nu doar talent, care se mulțumește cu puțin.

A vizitat fabrica de penicilină[26].

Când a împlinit 75 de ani, Sadoveanu a spus: „Aștept opere durabile. Aștept ca scriitorii noștri să privească atent toate realizările prezentului”[27]. Și eu aștept același lucru: opere durabile de la toată lumea…în care să dovedească faptul că văd profund lucrurile.

Din p. 388 aflăm că e vorba de trei interviuri combinate, luate în trei ani diferiți: 1953, 1955 și 1961.

Anexele cărții, formate din fotografii și scrisuri olografe, încep în p. 509.

În această pagină, în 509, îl vedem pe Mihail Sadoveanu în brațe cu fiica lui, pe când aceasta era copilă. În 1960…pe fiica lui Sadoveanu chemând-o Daniela Wanda.

Scrisul mic și cu multe ștersături al lui Marin Preda[28]. Scrisul de mână al lui Agârbiceanu[29]. O scrisoare de la Arghezi[30] și scrisul lui Corneliu Baba[31], cu care se termină cartea de față.


[1] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, Ed. Cartea Românească, București, 2002, p. 328.

[2] Idem, p. 329.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 334.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 347.

[8] Idem, p. 349.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 375.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 377.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 378.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 379.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 379-380.

[24] Idem, p. 381.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 385.

[27] Idem, p. 388.

[28] Idem, p. 511.

[29] Idem, p. 512.

[30] Idem, p. 518.

[31] Idem, p. 519.

Predică la pomenirea Sfântului Grigorie Sinaitul [27 noiembrie 2013]

sfantul-grigorie-sinaitul

Iubiții mei,

printre Sfinții pomeniți azi e și Sfântul Grigorie Sinaitul, marele teolog isihast al sec. 13-14, din a cărui operă Părintele Dumitru Stăniloae a introdus în vol. 7 din Filocalia românească.

În ediția primă, din 1977, datele despre viața și scrieri ale Sfântului Grigorie sunt între p. 75-202.

Iar Părintele Dumitru ne dă următoarele date despre Sfântul Grigorie Sinaitul: a trăit între 1255-1346 [FR, vol. 7, ed. 1977, p. 75]. S-a născut „pe la 1255 la Kukulos, lângă Clazomene, pe țărmul occidental al Asiei Mici”. După anul 1282 a fost luat prizonier de turci și dus în Laodiceea [Idem, p. 76].

A fost răscumpărat de creștini, s-a întors în Cipru și devine rasofor. La Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai Sfântul Grigorie e tuns monah, călătorește la Ierusalim, apoi revine în Creta.

Părintele său duhovnicesc, Dumnezeiescul Arsenie, îl învață rugăciunea inimii, astfel trecând de la viața făptuitoare la cea contemplativă [Idem, p. 77].

Vine în Athos și caută peste tot Părinți isihaști. „După lungi căutări” găsește „trei călugări cunoscători ai rugăciunii lăuntrice”, care trăiau în schitul Magula, în apropierea Mănăstirii  Filotei [Idem, p. 77-78].

Cum adică nu a găsit Părinți isihaști la Sfântul Munte Athos? Pentru că atunci, ca și acum, sunt mulți care știu doar asceza grosieră (ascultarea, rugăciunea cu gura, metaniile, mersul la slujbe, postul etc.) dar care nu cunosc cum să se despătimească. Care e drumul lăuntric spre sfințenie.

Iar Sfântul Grigorie avea nevoie de oameni care cunoscuseră, în mod pragmatic, în ființa lor, pașii despătimirii, care ajunseseră la contemplație și la vederi extatice, pentru că acesta e drumul spre sfințenie.

Exteriorismul în materie de asceză ne duce doar la o bună părere despre noi înșine, la superbie, dar teologia profundă și rugăciunea isihastă, lupta reală cu patimile, coboară slava lui Dumnezeu în noi înșine și ne fac purtători de Dumnezeu și cunoscători ai tainelor îndumnezeirii omului.

Însă, remarcă Părintele Dumitru, urmându-l pe Părintele John Meyendorff, Sfântul Grigorie, prin întreaga sa activitate teologico-practică, „a împăcat rugăciunea neîncetată cu misionarismul” [Idem, p. 78].

Și aici avem răspunsul ortodox pentru misiunea ortodoxă în lume: dacă vrem să îi ajutăm pe alții în mod real, atunci trebuie să fim niște teologi isihaști profund ancorați în viața teologică și liturgică a Bisericii dar, în același timp, buni cunoscători ai realităților lumii noastre.

Și dacă noi am cunoscut cum să ne despătimim, dacă am cunoscut esența rugăciunii, a postului, a milosteniei, dacă suntem oameni ai echilibrului și ai dialogului, dacă avem multiple specializări, prin intermediul cărora putem să intrăm în contact, în mod real, cu problematicile lumii contemporane, atunci putem să discutăm cu oricine fără complexe, putem să propovăduim dreapta credință, pentru că, în același timp, putem să propovăduim și adevărata viețuire a Bisericii.

Mireni sau monahi fiind, putem să propovăduim și altora credința și viața creștină…doar dacă noi le trăim la cote reale și înalte.

Pentru că a propovădui altora o înțelegere caricaturală sau extremistă sau deformată despre credința și viața Bisericii înseamnă a-i trimite spre o ficțiune.

Iar dacă nu putem sau nu știm să îi trimitem pe oameni spre Dumnezeul Cel adevărat, Cel viu, Care ne umple pe toți de slava Lui și pe care ei să Îl simtă, la modul copleșitor, în persoana lor…nu putem propovădui niciodată pe Dumnezeu și viața Bisericii.

Între 1326-1327, Sfântul Grigorie părăsește Muntele Athos din cauza turcilor, vine la Tesalonic, dimpreună cu ucenicii săi, printre ucenicii săi fiind și Sfântul Isidor [Isidore I (1347-1350)] și Sfântul Calist [Callistus I (1350-1354)], viitori patriarhi ai Constantinopolului [Idem, p. 75].

Se retrage în munții din Paroria, în Tracia, dimpreună cu ucenicii săi, dedicându-se rugăciunii isihaste, începând cu anul 1335 [Idem, p. 76 și 79].

Și adoarme în anul 1346,  pe 27 noiembrie, cu un an înainte ca Sfântul Grigorie Palama să devină arhiepiscop al Tesalonicului [Idem, p. 76 și 79].

În volumul filocalic citat, la p. 180-181, găsim un fragment numit Despre amăgire. Sau înșelare. Înșelare a noastră de către demoni.

Și îl vom discuta aici, pentru ca astfel să cinstim marea sa experiență duhovnicească.

De ce l-am ales tocmai pe acesta? Simplu! Pentru că mulți cred că pot să înțeleagă paginile despre înșelare, scrise de Sfinți, fără a fi oameni duhovnicești. Ei cred că e de ajuns să le citești, să le înțelegi după cum vrei și poți sau să ai orice stare că și așa ea nu „influențează” înțelegerea.

Însă paginile despre înșelare, care sunt pagini experiențiale, cer multă cunoaștere practică și teologică…și ele vorbesc despre niște realități trăite de către autorii lor…sau văzute de ei la alții.

În fragmentul tradus de Părintele Dumitru, Sfântul Grigorie spune că nevoitorul ortodox poate trăi la un moment dat următoarea situație: să vadă „o lumină sau un foc, din afară [venite din afara trupului nostru n.n.] sau din lăuntru [care se nasc în noi; pe care foc sau lumină le vedem în noi n.n.], sau un chip, zice-se al lui Hristos, sau al vreunui înger, sau al altcuiva” [Idem, p. 180].

Înșelarea vine tocmai de aici: de la a primi ca „autentice”, manifestările pseudo-duhovnicești ale  demonilor.

Și când vorbim despre înșelare, vorbim, totodată, de primirea minciunii ca adevăr…cât și de raportarea continuă la această minciună satanică, la această falsă „vedere mistică” ca la una dumnezeiască.

Când întâlnim un înșelat de demoni…întâlnim un om care crede că e „duhovnicesc”…dar care din confesiunile și faptele lui se manifestă ca un extremist, ca un ins izolat, ca un om cu mare părere de sine.

De aceea nu acceptă niciun sfat, nicio opinie despre el…tu ești un prost…el le știe pe toate…și nu poți să discuți cu el.

Însă omul duhovnicesc, în primul rând, e un om care își acceptă păcatele, neștiințele, limitele, dimensiunile limitate ale experienței sale. De aceea e un om al dialogului și al împreunei-sfătuiri…și nu al aroganței exclusiviste.

Toți extremiștii pe care i-am întâlnit erau niște înșelați la nivel de idei sau experiență.

Cei care sunt înșelați la nivel de idei sunt din cauza puterii lor limitate de înțelegere a scrierilor teologice și duhovnicești, dar care țin foarte mult la cât pot ei să înțeleagă…pe când înșelații la nivel de experiență…sunt cei despre care vorbește aici Dumnezeiescul Grigorie: cei care au văzut, li s-a arătat, au visat…o falsă experiență extatică.

M-a oprit o femeie odată, ortodoxă, și mi-a mărturisit lucruri amestecate. Avusese parte de o vindecare minunată la o Mănăstire, a crezut prin aceasta că e o femeie „aleasă”, că „știe multe”, după care a avut parte de mai multe vedenii satanice în șir.

Am ascultat-o…ea mi-a vorbit cu entuziasm…nu puteai să mai vorbești…pentru că ți-o tăia imediat cu o altă înțelegere, vedere a ei…până când i-am spus să se oprească…și i-am vorbit pe șleau/ deschis.

După cele 45 de minute de vorbiri continue ale ei…mie mi-a luat un minut și jumătate. S-a uitat cu niște ochi răi și reci la mine…a plecat…și dusă a fost!

Iar când „duhovniceștii” se enervează și pleacă numai pentru că le spui ceva anume, când îi enervează o simplă întrebare a ta, când nu au neștiințe și nici patimi, când consideră că discuția cu tine „stârnește” patimile din ei  sau că discuția cu tine „îi smintește” e semn că sunt auto-suficienți, că au o realitate paralelă cu realitatea, că nu le place să le strici buna impresie despre ei…iar discuția cu tine e un „cataclism”.

Însă e un cataclism nu pentru că sunt „sfinți” ci pentru că sunt farisei, sunt escroci „duhovnicești”.

Dacă le strici „buna impresie” despre ei nu mai pot predica, nu mai pot scrie cărți, le strici vânzarea de carte, conferința, întâlnirea, „reputația”.

Căci aseară, la conferința baptistă la care am fost invitat…întrebarea mea a fost considerată o adevărată insultă. Când eu am întrebat un lucru de foarte mare bun simț: de ce nu prinde la români teologia baptistă? De ce, după câțiva zeci de ani de „evanghelizări” în forță, doar 0, 6% din români sunt baptiști? Iar dacă românilor nu le plac baptiștii, nici teologia și nici modul lor de viață, de ce nu se retrag baptiștii în lumea lor, de unde provin ideatic, adică în America?

Însă întrebările dor…numai pe farisei!

Pe cei care spun una…și fac alta…și, mai ales, știu că sunt niște ratați

Sfântul Grigorie Sinaitul ne îndeamnă să nu primim astfel de sugestii „luminoase” de la demoni și nici să ni le întipărim în minte [Idem, p. 180].

Însă cum și-a dat seama că sunt de la demoni? Pentru că, ne spune el, aceste năluciri pseudo-mistice „se plăsmuiesc din afară” [Ibidem].

Vederea mistică însă nu e din afară de noi, pentru nu e conștientizată paralel cu noi sau în noi ca în înșelarea demonică…ci în vederea mistică noi suntem ridicați de Dumnezeu la vederea slavei Sale, în veșnicie, suspendându-ne orice contact vizual cu lumea.

În asta constă diferența capitală, pe care numai un trăitor ortodox adevărat o cunoaște: înșelarea are loc în timp și are ca urmări teama, mândria, buna părere de tine, singularizarea, pentru că demonii îți dau „daruri” care să te facă mai „tare”, mai „duhovnicesc” decât toți, „un superman”…pe când vederea extatică e ridicarea noastră de către Dumnezeu, mai presus de timp, în veșnicie, pentru a vedea ceea ce numai El ne poate arăta…iar noi nu ne putem imagina chiar dacă am trăi miliarde de ani.

Împotriva rugăciunii trupești, care, adesea, e atacată de demoni cu năluciri, Sfântul Grigorie ne propune rugăciunea inimii. Rugăciune care, învățată de la un Părinte duhovnicesc, produce „căldura inimii, care arde patimile și naște în suflet pace și bucurie” [Ibidem].

Căldura inimii de aici nu este aprinderea inimii de desfrânare sau de emoții normale.

Căldura inimii e produsă de rugăciunea fără imaginație și de exercițiul îndelungat al rugăciunii isihaste, care ne aprinde iubirea curată pentru Dumnezeu.

Ca să ajungi la ea trebuie să treacă câteva luni, câțiva ani, depinde de om…în cazuri excepționale mult mai repede.

Însă această căldură, care arde patimile, nu e sentimentalitate oarbă…ci iubire, plină de har, pentru Dumnezeu. Pentru că tocmai de aceea iubirea ta pentru El arde patimile tale, te face să nu mai ai chef de ele, să nu le mai practici…nepracticare ce naște, mai întâi, pace…apoi bucurie duhovnicească a inimii…atât de multă uneori…că îți vine să crezi că îți crapă inima…că mori…

Însă pentru acest nivel ai nevoie de 10-15 ani…iarăși, în mod excepțional, mai puțin.

Excepționalitatea ține de voia lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu te umple de simțiri și de vederi extatice mult mai repede, după 3-4 ani…e voia Lui…nu „performanța” ta!

Pentru că nimic în viața duhovnicească nu e pentru că noi ne ascetizăm…ci pentru că Dumnezeu e prea milostiv cu noi.

Bucuria duhovnicească, bucuria care se naște din rugăciunea și asceza simțitoare a harului lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Grigorie, „ne asigură inima, printr-un dor și printr-o încredințare lipsită de orice îndoială” [Ibidem].

Încredințarea dumnezeiască ne asigură/ ne liniștește/ ne garantează că suntem în binele lui Dumnezeu.

Și pentru că Dumnezeu ne asigură de creșterea noastră duhovnicească, tocmai de aceea avem dor de El, avem râvna Lui, suntem dinamici, plini de idei, de gânduri bune, de intenții bune.

În pagina 181 a sursei citate, Dumnezeiescul Grigorie vorbește despre îndoiala inimii în ceea ce privește o experiență anume pe care am avut-o.

Cu alte cuvinte…când un sentiment sau o idee sau o intenție nu ne plac cu totul în noi…ceva e defect

Când oamenii se convertesc…sau se schimbă la o viață bună de aici pornesc: de la ce simt în ei că nu merge bine. Că nu îi împlinește.

„Ascultă-ți inima!”, folosit în cântece sau în reclame…e un îndemn patristic!

Când adâncul nostru e în pace…pacea e de la Dumnezeu. Când ceva nu ne place, ne neliniștește, ne irită…e semn de boală

Și înșelatul…la fel ca și demonizatul…când îi pui o anume întrebare…sau îi pui într-o anume situație…izbucnesc deodată, se panichează, se înfricoșează…pentru că ascund în ei unirea…cu demonii. Cu gândurile demonice și cu duhurile demonice.

Ce ne face să ne îndoim în inima noastră…e de la potrivnicul, subliniază Sfântul Grigorie, marele Povățuitor al Ortodoxiei!

Pentru că potrivnicul/ demonul ne trage afară…din rugăciune și din așezarea interioară.

Sfântul Grigorie îl amintește pe alt colos al Ortodoxiei în materie de experiență mistică, pe Sfântul Isaac Sirul, episcopul Ninivei. Care spunea că lucrurile duhovnicești „vin de la sine” [Idem, p. 181]…dacă tu te ascetizezi în mod real.

Nu trebuie să le cauți, nu trebuie să te forțezi pentru ele, nu le poți provoca, nu le poți grăbi…ci ele vin pe măsură ce tu crești în poruncile lui Dumnezeu și în toată teologia.

Cum crește copacul crește și omul în duhovnicie: încet dar sigur.

De aceea nu poți vorbi decât de la înălțimea la care ești.

Așa că nu poți fi de un metru și să te crezi un munte.

Ce ne aduc dracii prin vedeniile lor false?

Răspunsul Dumnezeiescului Grigorie e din experiență: ne aduc „aprinderea dezordonată” a inimii, adică vânzoleală de patimi și de gânduri în suflet, pentru că sufletul „se îngreunează…de această amăgire” [Ibidem].

Îngreunarea înseamnă: avem tot mai multă înrâurire demonică în viața noastră…pentru că am luat aparițiile demonice sau insinuările lor în noi drept lucruri „dumnezeiești”.

Satanismul acestor idei și simțăminte ne trage în jos.

„Iar în loc de veselie [dumnezeiască, simplă, împlinitoare n.n.], [demonii ne aduc] o bucurie dobitocească și o dulceață vâscoasă” [Ibidem].

„Dulceață” care se numește, mai pe românește, desfrânare iar bucuria animalică/ irațională…se numește plăcere de faptul că te crezi „duhovnicesc”.

Aceeași bucurie, dar la o treaptă mai joasă, se vede la oamenii intelectuali…care sunt îmbătați de faptul că au o memorie bună sau o cultură vastă.

Pentru că înșelatul de demoni crede că vederea extatică produce o lărgire a egoului, a părerii de sine…

În concluzie, cei neîncercați, cei care nu cunosc capcanele infinite ale demonilor…„socotesc amăgirea…drept har lucrător” [Ibidem].

Bat pasul pe loc…se simt suprasaturați de ei înșiși…dar nu au nicio împlinire.

Pentru că împlinirea reală e plină de pozitivitate și comuniune și nu de singularizare trufașă.

De aceea, iubiți confrați, să ne rugăm Sfântului Grigorie, Părintelui nostru, să devenim, mai întâi de toate, oameni deschiși la minte și la inimă, sociali, îngăduitori și muncitori…și numai după aceea să ne ridice de la stadiul de cititori…la cel de înțelegători ai lucrurilor prin preasfintele sale rugăciuni către Prea Sfânta Treime!

Pentru ca astfel, trecând de la literă la duhul literei, adică la harul lui Dumnezeu, să ne facem din viața lui Dumnezeu viața noastră, adică El venind în noi, cu harul Său…pentru a fi cu noi pururea. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén