O mierlă paradisiacă îl omagiază pe poet ca pe un țăran care lucrează țarina sa, poezia: „Țărane, mă omagiază mierla frumos,/ frumos de nespus./ Rusticane, țărane, mierla mi-a spus,/ eu nu disprețuiesc țarina ta”.

Țarina are și un ecou biblic. În interpretarea ortodoxă a Scripturii, ea reprezintă pământul pe care trebuie să îl lucreze omul, după căderea din Rai, dar și țarina inimii, pe care, de asemenea, trtebuie să o cultive. Termenul apare și în pildele evanghelice.

Înțelesurile versurilor lui Botta pot fi, așadar, complexe.

Poetul se regăsește din nou într-un Ev Mediu ideal, într-un timp fără timp, paradisiac, cu tușe medievale: „Mierlele Franței au primit/ încă de la Charles Martel, de la Clovis,/ pentru fapte de arme,/ pentru eroice fapte/ onoruri înalte,/ amețitor de înalte/ Și țărane, tristane, să știi,/ acolo mierlele dorm/ în cimitirul eroilor”

Mierlele Franței – poeții Franței – „au o fantastică groapă comună” și pe mormântul lor scrie: „au murit pentru patrie”.

Țăranul/ rusticanul/ tristanul este omul de țărână sau cavalerul de lut, Don Quijotele poeziei.

Botta dialoghează cu un imaginar poet francez, care a devenit mierlă în cer (de altfel, poezia se numește: În cer, în alt sat).

Dialogul are loc în spațiul închis al odăii (același, ca și în poezia precedentă): „Și fiind zise aceste/ s-a înălțat/ în azurul odăii mierla,/ în slăvi a pierit mierla”.

Iar poetul nu încearcă să ascundă faptul că, cel mai adesea, sau aproape întotdeauna, el scrie din poziția de claustrat din punct de vedere social și spațial, de retras, ca și condiție fizică, într-un orizont sensibil diminuat.

În timp ce, din punct de vedere intelectual și spiritual, evadează în lumile care constituie propriu-zis substanța poeziei sale.

Poate părea un fapt banal, dar nu mulți poeți îl enunță, îl lasă să se vadă. Mai ales dintre poeții moderni, care evită precizarea, de tip alecsandrin, a poziției lor în odaie.

Botta reintroduce în poezie măsura distanței dintre realitatea fizică și realitatea psiho-spirituală, ultima nefiind limitată de zidurile odăii. Un element clasic, dar care poate fi interpretat și ca anticipativ postmodern. Depinde, ca întotdeauna, din ce unghi sunt privite lucrurile.

Lirica lui Botta este adânc reflexivă. Este puternic marcată de experiența lecturii și a cugetării intensive la semnificațiile lecturii.

Citind și comentând versurile lui, se revelă nu numai experiența sa personală, ci și înțelegerea și interpretarea experiențelor poetice ale tradiției, cu ajutorul cărora și-a săpat o matcă stilistică și a construit un univers propriu și totodată inter-textual.

E un poet care își construiește casa poeziei folosind bucăți de univers din alte lumi poetice/ literare.

Aceasta reprezintă un fel de critică literară exprimată însă tot prin….poezie.

Cred că am mai spus-o și altă dată: poeții se înțeleg mai bine între ei și adesea apreciază și valorifică ceea ce critica ajunge să deprecieze.

Construiesc din clișee refolosibile sau chiar din deșeuri literare (din ceea ce este considerat astfel de către contemporanii prea evoluați, care le-au consumat și le-au înțeles pe toate și au mereu nevoie de ceva nou), fără frică de vulgaritate sau desuetudine. Pentru că schimbă caseta limbajului…dar nu uită să spună că nu au părăsit odaia.

Critica literară e mereu avidă de noi interpretări, de noi perspective și căi de pătrundere în analiza unei opere.

Poeții răspund adesea acestei neurastenii a contemporanilor printr-un atavism bine temperat stilistic, deghizat în forme literare hodierne.

Spre exemplu, între obsesia căilor lactee care sunt hieroglife pe veci ferecate și a eolienelor harfe acordate de seraficul vânt (Amintirea fratelui meu) – teme și motive ale literaturii vechi (din cronografe și psalmi[1]) actualizate de Eminescu în poezia sa – și expresivitatea modernă a sentimentului modern, nu există linie de demarcație în poezia lui Botta.

Linia de demarcație e trasată imaginar de receptarea scolastic-modernă care separă (irectitudinal) între vechi și nou/ actual, între permis și interzis.

Limbajul criptic încifrează și poezia de dragoste, atunci când poetul vrea să arunce, peste amintiri, un văl de pudoare și uitare. Episodul amoros (probabil pasager și ca semnificație în plan personal) este anagramat astfel:

Tu erai apa care doarme,
eram țărmure înmărmurit.
Și ce brațe de piatră avea
stânca sciților, acel țărmure scit!

Și mă făcui vultur pleșuv,
pasăre de foc ce vulturește căta,
braț de văpăi vulturește îmbrățișa
apa, apa care dormea.

În rătăcire m-am rătăcit,
în ceruri gigante printre nori.
Și în rătăcire eram fericit,
dând uitării acel țărmure scit.

(L.)

A fost îndrăgostit…ca vulturul care planează peste ape…

Remarcăm, din nou, expresivități nichitiene, pe lângă pastișa eminesciană de început.

Poezia Mauzoleul ne exemplifică lectura unui tablou, de către un poet:

Un aer crud în peisaj vibra
și eu, mut de spaimă, priveam la eroul
acela căzut,
muncit de săbii,
mâncat de lance,
cu scutul pierdut.

Și degetele fibroase,
acele sârme ghimpoase
mă oboseau.
Istovitele oase, chinuitele flori spinoase,
mă oboseau.

Regimentul se zărea în zare
fantomatic.
Și era o groaznică agitare
în acea groaznică nemișcare;

Comandantul era împietrit
ca un stâlp de mirare
și într-o supra-nemișcare
era țintuit.

Am văzut prin ochiană atacul
în tabloul de amurg abătut
și eroul acela căzut
cum aduna os luminos cu os luminos …

Dincolo de animarea pânzei, prin „ochiana” emoției poetului, prozodia reanimă…retorica lui Dimitrie Cantemir, cea (binecunoscută) din Divanul și mai cu seamă din Istoria ieroglifică[2]. Sau, în general, retorica veche (tiparul omiletic, îndeosebi).


[1] Mai precis, din Palia istorică, Cronograful lui Danovici și, respectiv, din psalmul 136.

Did you like this? Share it: