Predică la pomenirea Sfântului Ștefan cel Nou [28 noiembrie 2013]

Iubiții mei,

în Viața Sfântului Ștefan, astăzi pomenit, găsim o listă a ereticilor, care s-au luptat cu Biserica lui Hristos până în secolul al 8-lea, când a trăit Părintele nostru.

Și lista e aceasta: „Întâi iudeii au dat război turmei Mântuitorului nostru şi cu a lor armă s-au rănit, căci prin Crucea cea de dânşii înfiptă, Păstorul cel bun i-a izgonit ca pe nişte lupi de la oi.

Iar după aceştia slujitorii idolilor, care s-au ruşinat de apărătorii adevărului, şi după aceştia Simon [Magul] şi ucenicii cei de sub dânsul, Menandros şi Kedron, apoi Marchion şi Valentin.

Şi după dânşii Cherint şi Satornic, Vasilid şi Carpocrat, Marcu şi Tațian, Montan şi Vardisan, Artemon şi Navat, Sabelie şi Nepon; Pavel şi Maniheu, Fotinos şi Marcel şi cei după aceia, Arie, Aetie, Evnomie, Macedonie, Maxim, Nestorie – hidra cea cu multe capete –, Evtihie şi Dioscor, Zosim, Apolinarie, Origen, Petru ticălosul, Teodosie, Iacov, Iulian, Zinon, Serghie, Pir, Chir, Macaris, Onorie şi răucredinciosul Mohamed şi oricare altul pe care, omeneşte, l-am uitat”.

Și lista ereticilor, după cum observăm, e prefațată de evreii și păgânii care nu au crezut în Hristos și s-au luptat și se luptă cu propovăduirea Bisericii și e postfațată de persoana lui Mahomed, care nu are de-a face cu Biserica, dar care, prin inventarea unei noi religii, care se luptă cu Biserica Domnului, e un dușman redutabil al ei.

Cu alte cuvinte, cine este ereticul? Omul care iese din Biserică și propune o altă biserică și o altă asceză și un alt ritual pe motive subiectiviste.

Și cui i-ar trece prin cap o astfel de nebunie, aceea de „a reinventa” Biserica lui Hristos, decât unuia care are o ură neîmpăcată față de Dumnezeu.

Căci ereticul este el care deformează învățătura Bisericii sau inventează în materie de „biserică”.

Și lista aceasta neagră…și dureroasă…se găsește în viața Sfântului Ștefan, pentru că și el a luptat cu erezia vremii lui: cu iconoclasmul.

Care atunci, ca și acum, spunea că „nu trebuie” să ne închinăm la Sfintele Icoane pentru că ele sunt „idoli”. Însă idolii erau niște fantasme umane, rodul nălucirilor demonice.

Pe când în Sfintele Icoane avem chipul Domnului, al Maicii Sale, al Sfinților și Îngerilor Lui, păstrate tradițional, adică ale unor persoane reale, pline de slavă…și, prin intermediul lor, noi ne înălțăm în rugăciune spre ei, cei vii, din ceruri.

Căci cum am putea să confundăm fotografia soției sau a copilului nostru cu soția sau copilul nostru?

Nu putem confunda Icoana Sfântului cu Sfântul iconizat pe ea…dar Icoana lui ne amintește mereu de el…și de viața lui, dacă îl cunoaștem pe Sfânt…și dacă suntem în rugăciune către el.

Oriunde m-aș duce și văd Sfinte Icoane…văd oameni Sfinți ai lui Dumnezeu, oameni cu o istorie uluitoare în spate…și care sunt acum în Împărăția Lui.

Adică văd Icoane…pentru ca să văd în ele pe mulții moștenitori ai Împărăției Lui.

Pentru că numai pe aceia, asupra cărora Dumnezeu ne încredințează că sunt Sfinți…pe aceia îi cinstim ca Sfinți ai Lui din veac în veac.

După cum, dimpotrivă, cei pe care Biserica, într-un veac anume, i-a declarat eretici…aceia sunt eretici și pentru mine, pentru că erezia lor…din care nu au ieșit…i-a făcut să fie tăiați de la Biserică.

Iar dacă studiem viețile ereticilor…vom observa extremismul lor teologic cât și existențial.

Cum doreau, cu obstinație, să se diferențieze față de ceilalți credincioși…sau cum „inventau” în materie de credință…crezând că astfel „explică” credința Bisericii.

Iconoclaștii au intrat în Biserici și au distrus Sfintele Icoane.

„Şi unde se aflau Cinstitele Icoane ale lui Hristos sau ale Născătoarei de Dumnezeu sau ale Sfinţilor, li se dădeau foc, sau se îngropau, sau se văruiau. Unele erau aruncate prin locuri noroioase, altele în mare, altele în foc, iar altele erau tăiate şi sfărâmate cu topoarele de răucredincioşii luptători împotriva Sfintelor Icoane. Iar unde se aflau copaci, păsări sau dobitoace necuvântătoare şi, mai ales, hăţuri de cai sataniceşti şi vânători, privelişti ori alergări de cai rău zugrăvite, [pe] acestea cu cinste le lăsau”.

Căci, după cum se observă, iconoclaștii preferau creația necuvântătoare în locul chipului Domnului și al Maicii Sale și al Sfinților Lui.

Erau antropocentrici, exclusiviști, negaționiști, nihiliști…pentru că doreau să șteargă urmele Întrupării Sale.

Unde însă s-ar mai fi dus eterodocșii zilei de azi ca să vadă „locurile lui Iisus”, dacă Biserica Ortodoxă, alături de catolici, armeni și copți, nu ar fi păstrat locurile sfinte ale Bisericii lui Hristos din Israel?

Ce chip și ce urme ale lui Hristos ar mai fi ajuns la noi, dacă alături de Viețile Sfinților și de slujbele Bisericii de la început, Biserica Ortodoxă nu ar fi păstrat și Sfintele Moaște și Sfintele Icoane ale Sfinților Lui?

Dar Biserica a păstrat totul…deși a pierdut enorm de multe date din tezaurul ei!

Biserica a păstrat chipul Lui, Icoanele Sfinților Lui, slujbele Lui, tămâia și cântarea Lui, modul ascetico-mistic de îndumnezeire al oamenilor.

Tocmai de aceea Biserica Ortodoxă nu are nevoie „să se reformeze”…pentru că nu Biserica trebuie reformată la nivel de credință și cult…ci fiecare dintre noi trebuie să se curățească de patimi, crezând credința una și de la început a Bisericii.

Pentru că tocmai de acest lucru avem nevoie: de o privire profundă și clară asupra vieții Bisericii, pe care nu o putem avea decât trăind în ritmul Bisericii, încercând zilnic să ne sfințim viața.

Sfântul Ștefan, Părintele nostru, astăzi pomenit, a trăit pe vremea împăratului iconoclast Constantin Copronim.  Și era starețul unei Mănăstiri.

Iar împăratul eretic a răzuit „toate Icoanele tainice ale lui Hristos, [și] a zugrăvit pe pereţi: copaci şi păsări de tot felul, animale şi alte închipuiri cu frunze de iederă, cocori, corbi şi păuni”.

Pentru că nu îi plăcea taina lui Hristos, nu îi plăceau Sfinții paradoxali, nu avea dor de curăția Biserică…ci, în aparență, era „un iubitor de frumos”.

Practica un estetism dezangajant.

Așa cum practică postmodernismul azi…ca și când imaginea nu ar influența viețile oamenilor.

Însă una e să o vezi pe Maica Domnului în Sfintele sale Icoane și să te umpli de evlavie sfântă și alta e să o vezi pe Lady Gaga, îmbrăcată în carne, cu ambalaje prinse în păr…sau mergând goală pe stradă.

După cum una e să îți vezi bunicii, părinții, copiii, soția în tablouri, pe pereți sau în stative, pe masă…și altceva e să ai numai linii sau numai cercuri pictate pe pereți.

Și tocmai pentru că nu mai văd pe cine trebuie să vadă…eterodocșii se îndepărtează tot mai mult de adevărații Sfinți ai lui Dumnezeu…și au un cult și o teologie de tot râsul.

Pentru că una e să îți imaginezi că „ești” cu Dumnezeu, că „ești credincios”, că „ești nemaipomenit” și altceva e să te umpli de har și să mergi în Împărăția Lui după adormirea ta, în mod evident.

Din acest motiv, noi când vorbim despre Sfânta Tradiție, nu vorbim despre realități mitologice…ci vorbim despre tot lucrul, toată cartea, toată însemnarea plină de sfințenie despre trecutul și viețile Sfinților lui Dumnezeu.

În Sfânta Tradiție avem Scriptura Veche și Nouă, toată istoria de la crearea lumii și până la noi, toate viețile și cărțile Sfinților Părinți, toate sinoadele și dogmele și canoane Bisericii, toate datele arheologice, practice, inventariate despre istoria Bisericii.

Adică toată averea lui Dumnezeu pentru noi…pe care, dacă o analizăm, pe cât putem noi, nu ajungem decât la a ne minuna și la a fi foarte mulțumitori despre ce oameni a avut și are Biserica lui Dumnezeu.

De aceea, având acest fond uluitor de date despre Biserica lui Hristos, noi putem merge în sus și în jos în istorie, în orice secol, pentru a analiza cartea sau pe Sfântul cutare sau cutare,  o anumită idee, o anumită dezvoltare a cultului, care erau dușmanii sau ereticii cu care s-au luptat Sfinții.

Patriarhii noștri pot fi urmăribili pas cu pas, secol de secol, până la noi.

2.000 de ani de neîntreruptă, de continuă slujire a Bisericii, care poate fi analizată…nu doar ca oameni ai credinței…dar și ca istorici indiferenți de credința ortodoxă…pentru că datele sunt date verificabile.

Tot la fel, istoria lui Israel, până la Domnul, este o istorie organică…în care slujirea lui Dumnezeu a fost neîntreruptă.

Putem urmări aprofundarea credinței apostolice până la noi dar și ce unitară și neschimbată e această credință.

De la Sfântul Apostol Pavel la Sfântul Dionisie Areopagitul, de la Sfântul Irineu al Lyonului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, de la Sfântul Augustin al Hipponei la Sfântul Ioan Damaschin, de la Sfântul Simeon Noul Teolog la Sfântul Grigorie Palama, de la Sfântul Paisie de la Neamț la Fericitul Dumitru Stăniloae…teologia poate fi urmăribilă, are nuanțele ei…dar fondul e comun.

Nu veți găsi la vreun Sfânt Părinte că îl cinstește ca „sfânt” pe Buddha, pe Mahomed, pe Martin Luther, pe vreun eretic, vreun animal sau vreo ființă inventată.

Nu veți găsi basme în scrierile lor, invenții jalnice…ci o uluitoare consecvență și aprofundare a acelorași dogme și realități ale Bisericii.

Ei vă vor învăța despre Dumnezeul treimic, despre crearea lumii de către acest Dumnezeu, despre om ca ființă formată din trup și suflet, despre căderea în păcat a oamenilor, despre Lege și Evanghelie, despre întruparea Fiul lui Dumnezeu din Fecioară, despre Apostolii Domnului și Biserica Lui, formată la Cincizecime, despre cum s-au convertit neamurile și evreii la credință, despre cum arată Biserica și Tainele ei, despre cum se mântuiesc cei credincioși, despre o a doua venire a Domnului și despre o înviere generală a tuturor celor adormiți, pentru ca toți să stea în fața judecății lui Hristos…pentru că există doar două alegeri pentru veșnicie: Împărăția lui Dumnezeu…sau Iadul…

Așa că, pentru oamenii onești, care nu s-au născut în Biserica Ortodoxă…există o cale istorică de a cunoaște Biserica lui Hristos.

Așa după cum Matematica sau Fizica are o istorie unitară și fiecare secol a pus cărămida lui la dezvoltarea acelei științe…tot la fel și Biserica lui Hristos, dumnezeiască și omenească în același timp, e reperabilă la nivel istoric, are o istorie neîntreruptă, și cine dorește să o cunoască…o cunoaște și se mântuiește în Biserica lui Dumnezeu.

Pentru că Biserica e a Lui…și El o conduce…și de aceea nimeni n-o „reformează” în afară de El și nici n-o „înlocuiește”, pentru că ea e una pentru totdeauna.

Sfântul Ștefan, astăzi pomenit, a fost luat și ținut 6 zile fără hrană…pentru că nu a vrut să se lepede de Sfintele Icoane ale Bisericii lui Hristos.

A fost considerat „vrăjitor”. I-au ars Mănăstirea și i-au risipit pe ucenicii lui.

E prins din nou și stă nemâncat 17 zile.

Își regăsește ucenicii, în afară de doi dintre ei…și locuiește în insula Proconis.

Face multe minuni în timpul vieții.

Însă Sfântul Ștefan e întemnițat și chinuit.

E judecat de împăratul iconoclast…și Sfântul îi spune: „Împărate, creştinii au hotărât a sluji nu materiei în Icoane, ci [potrivit] numirii chipului ne închinăm gânditor, suindu-ne prin aceasta la pricinile chipurilor celor dintâi şi prin vedere ne înălţăm la dogmele şi scopul dreptei credinţe, la locurile cerului cele înalte. Aceasta este dorirea sufletului, de a se înălţa ca o pasăre mult rătăcitoare, spre a se odihni acolo”.

În temnița unde el a fost închis…a mai găsit încă 342 de Monahi Mărturisitori.

Cum arătau Mărturisitorii lui Hristos, care erau întemnițați?

„Unii cu nasurile tăiate, alţii cu ochii scoşi, alţii având mâinile tăiate, ca unii ce nu au iscălit împotriva Sfintelor Icoane, ci încă au scris pentru ele, iar alţii neavând urechi. Iar unii arătau urmele bătăilor celor neasemănate pe care le luaseră de la chinuitori, răni care nu se tămăduiseră încă, iar alţii se arătau că nu au păr, fiind tunşi de păgânii arzători de Icoane, şi cei mai mulţi aveau cinstita barbă unsă cu smoală şi arsă”.

Căci cine nu iubește fața lui Hristos, cum să iubească fața Sfinților Lui?!

Cine urăște chipul Maicii Domnului și nu-l vrea în casă…poate să o iubească, cu adevărat, pe mama lui sau pe fiica lui sau pe soacra lui sau pe nașa lui…sau pe orice femeie?! Mă îndoiesc de asta…

Dar, după cum vedem astăzi la nivel online, baptistul, penticostalul, adventistul, iehovistul, mormonul, luteranul sau calvinul care nu au, cu toții, Sfinte Icoane, au însă peste tot fotografiile lor…și ale familiei lor.

Și e logic de ce: țin mai mult la ei, la chipul lor…decât la chipul lui Hristos, Care S-a întrupat pentru ei și S-a făcut om.

Acesta e antropocentrismul care neagă Biserica lui Hristos, existența Lui, mântuirea oamenilor!

De aceea postmodernitatea nu are nevoie de fundamente, de adevărurile lui Dumnezeu: pentru că e plină de „adevărurile” și experiențele omului care trăiește la întâmplare, oricum, fără logică…

Și când venim cu logica Bisericii, cu viața divino-umană a Bisericii, cu viața plină de har…e normal că se simt vexați, oripilați, enervați, stresați: pentru că nu suportă…ceea ce nu sunt.

Sfântul Ștefan, astăzi pomenit, având darul înainte-vederii…a știut cu 40 de zile înainte pătimirile pe care avea să le trăiască.

E prins și judecat pe nedrept, e întemnițat…dar trimișii împăratului văd fața lui Ștefan ca față de Înger și nu îi fac nimic.

Însă împăratul dorind să-l batjocorească…e adus târât până la el.

Soldații îl aruncă și îl omoară pe Sfântul Ștefan „în groapa păgânilor și a osândiților”.

Și se spune în Viața lui că a fost martirizat la vârsta de 53 de ani, pe 28 noiembrie…și, din cauza omorârii lui, Dumnezeu a înnegrit văzduhul, a dat un vânt năprasnic și o grindină mare…încât prin această pedeapsă i-a omorât pe mulți, pe alții i-a rănit și a distrus cele ale lor.

O parte din Sfintele sale Moaște au fost recuperate de Teodor, un creștin iubitor de Dumnezeu…dar cea mai mare parte dintre ele a fost aruncată de către cei care l-au omorât.

Așa că Sfântul Ștefan a fost făcător de minuni, mare povățuitor al monahilor, teolog al Sfintelor Icoane, Cuvios, Mărturisitor și Mucenic al lui Hristos…pentru că  a trăit la nivel profund viața ortodoxă a Bisericii și a fost responsabil față de credința autentică a Bisericii.

Iconoclaștii, ca și Luther, Zwingli sau Calvin puțin mai târziu, se credeau „îndreptătorii” Bisericii. Cei care ajută Biserica „cu forța” sau „împotriva ei”.

Sfântul Ștefan, astăzi pomenit, nu se credea un „inovator” în materie de credință și de viață creștină, ci el apăra, la nivelul lui, viața și credința Bisericii.

Și tocmai asta trebuie să facem și noi: să nu ne erijăm în măturile lui Hristos, vrând „să măturăm” Biserica de toți păcătoșii ei…ci să ne facem robii lui Hristos, învățând de la El simplitatea, blândețea și cuvioșia în toate cele ale noastre.

Pentru că și noi facem parte dintre…păcătoșii Bisericii…și noi, cu toții, avem nevoie de mila lui Dumnezeu…și Judecătorul nostru e doar El.

Dumnezeu să ne întărească și să ne lumineze în toate ale noastre, acum și în toate zilele vieții noastre. Amin!