Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 29 noiembrie 2013

Istorie 4. 51

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a.

***

35. Dialogul lui Goma cu prezentul

Actuala Flori Bălănescu[1] a avut un dialog online, prin email, cu Paul Goma[2], care a început pe 30 octombrie 2007 și s-a încheiat pe 11 februarie 2008, în așa fel încât a publicat dialogul în 2008[3].

Autoarea semna Notă asupra ediției pe 12 mai 2008, vorbindu-ne despre Goma ca despre un „prooroc al zilelor noastre” și despre „stilul Goma”[4].

Iar când spune „proroc” se referă la faptul că vocea lui e gravă, dureroasă, revendicativă și restauratoare a trecutului, a spunerii lui așa cum a fost iar stilul Goma e modul foarte personal în care scriitorul român, aflat acum în exil, la Paris, scrie.

Și pentru că se împlineau 30 de ani de la ziua de 20 noiembrie 1977, când Goma a devenit un exilat, Flori Stănescu îl întreabă cum s-au petrecut lucrurile atunci[5].

Goma răspunde dinspre prezent spre trecut, pentru că, dintre oamenii de atunci, care au făcut „posibil” exilul lui, unii mai trăiesc și azi.

În octombrie 1977 și-a dat seama că rămăsese singur. El și familia lui erau singuri…Adică „fără colegi scriitori [și] fără sprijinul sonor al Europei libere[6].

Iar pentru că nu a vrut să se retragă în munți[7], scriitorul a plecat cu avionul la Paris, pe 20 noiembrie 1977[8]. Și le-a spus securiștilor că se va întoarce în țară numai atunci când va vedea că România nu mai e comunistă[9].

Mărturisește deschis, în aceeași pagină, că nu a prevăzut revoluția de la 1989[10]. Deși Goma vorbește peiorativ despre revoluția…unde românii și-au plătit libertatea și demnitatea lor cu preț de sânge.

Eu nu pot să neg și nici să bagatelizez acele zile sfinte pentru România, pentru că ele, pentru mine și pentru mulți, au însemnat o nouă viață.

Și asta, chiar dacă, ca și Goma, simt că multe dintre speranțele noastre au fost falsificate de către neocomuniștii ajunși la putere sau infiltrați în toate structurile de forță ale statului român.

Însă trebuie să distingem între cei care n-au vrut să se schimbe după revoluție, pentru că erau hulpavi să parvină în continuare…și cei care s-au schimbat datorită ei.

Paul Goma enervează când vorbește despre trecut. Pentru el, trecutul…e un prezent nelămurit.

De aceea, referindu-se în mod strict la sine, Paul Goma îi consideră nedemni pe toți cei care nu l-au sprijinit în protestul său, pe când era în România.

În p. 12 ne oferă următoarele nume nedemne: [Constantin] Țoiu, Titus Popovici, [Gabriel] Dimisianu, Fănuș [Neagu], Băieșu, Băran, Dan Zamfirescu, A. Dobrescu, Răcănel-Dragoș, Eugen Barbu, C. V. Tudor, Dinu C. Giurescu, [Dan] Ciachir, Marian Popa, Ileana Lucaci, pe când în p. 15 o altă listă de nedemni: [Augustin] Buzura, [Ana] Blandiana, [Nicolae] Manolescu, Zaciu, Doinaș, E.[ugen] Simion, [Marin] Sorescu, [Andrei] Pleșu, [Gabriel] Liiceanu, [Mircea] Dinescu, [Laurențiu] Ulici.

Pentru că Goma se referă la moralitatea lor, la pactizarea lor cu ideologia comunistă. De aceea, el ironizează modul în care scriitorii români din România, după revoluție, încearcă să-și apere onorarea invocând „rezistența prin cultură”[11].

Goma spune apăsat, că românii nu știu ce e disidența[12]. Nu știu ce înseamnă să ai opinii diferite de cele ale majorității. Ce înseamnă să alegi, pe cont propriu, împotriva tuturor, un anumit mod de-a fi.

Deopotrivă, crede el, noi nu avem nici memorie, ci „vegetăm de zor într-un perpetuu prezent[13].

Trecutul e adus în forță în casa prezentului. Goma ne amintește că el e absent din țară de 30 ani…și că de 37 de ani este exclus, în mod repetat, din literatura română[14].

Cine l-a exclus din literatura română? Goma dă nume: „colegii” Fănuș Neagu, Mircea Martin, Vasile Băran, Monica Lovinescu, Popescu-„Dumnezeu”, adică Dumitru Radu Popescu[15], Liiceanu, Blandiana, Dinescu, Mircea Mihăieș, Gabriela Adameșteanu, Nicolae Manolescu fiind „șeful” excluderilor sale[16]. Iar în Jurnalele sale amintește continuu de ei și de ce i-au făcut de-a lungul timpului.

A fost exclus din Uniunea Scriitorilor în 13 aprilie 1977, în timp ce îl arestau, cu acordul lui Doinaș, Nicolae Manolescu, Bănulescu, Blandiana, Marin Sorescu, Fănuș Neagu[17].

Monica Lovinescu l-a socotit „incontrolabil” pe Paul Goma[18].

În comparație cu Laszlo Alexandru, Goma nu îl consideră „fascist” pe Mircea Eliade[19]. Și deplânge depărtarea lui Laszlo[20] și a lui Liviu Antonesei de el[21].

Despre Nicolae Manolescu, Goma spune că nu știe să vorbească franțuzește[22]…iar „prin tăcere, scriitorii români au consimțit, în totalitate, la mârșăvie”[23]. La mârșăvia de a-l exclude pe Goma.

„Goma este zilnic ucis ritual[ic]”[24]. Iar despre Nicolae Manolescu spune că „i s-a îmborțoșat punga de treizecii arginți ai vânzării”[25].

Prieteni care l-au trădat pe Goma: Nicolae Manolescu, Al. Cistelecan, Marta Petreu, Horasangian[26]

Despre Nichita Stănescu, Goma spune că se vindea partidului[27]. Și că l-a trădat și el[28].

Însă suntem nevoiți să îl credem pe cuvânt pe Goma, pentru că nu ne duce spre mărturii livrești, ci, cel mai adesea, spre mărturii existențiale, petrecute între alți scriitori și el.

În p. 33, Goma vorbește despre lipsa de coloană vertebrală a scriitorului român. Și, în aceeași pagină, „elitarzii drojdiei”, „smântânimea României”, „râme”, „slugi de profesie”, „vânzători de sine și de toți alții” sunt Liiceanu, Patapievici, Mihăieș și Tismăneanu și cu „cine va mai fi fost”[29].

Pe toți cei patru lăudători ai lui Traian Băsescu, amintiți cu două rânduri mai sus, Goma îi pune alături de Adrian Păunescu, care era „profesionist” în a pupa „curul prezidențial”[30].

Însă Goma știe și ce crede „scriitoricimea română” despre el: că este „veninos din fire, de aceea atacă pe toată lumea”[31]. Dar el spune despre sine că nu atacă pe toată lumea și că nu s-a bucurat că prietenii lui, care l-au turnat la Securitate, au fost demascați[32].

Goma îi scuză pe Ivasiuc, Caraion, Paleologu, Doinaș, Marino, Balotă, Petrișor, pentru că ei au fost șantajați, torturați, puși să cedeze[33]. Dar nu îi scuză pe Mircea Iorgulescu, Mihnea Berindei, Mariana Celac, Mihai Botez, Gabriela Adameșteanu, Sorin Alexandrescu, care l-au turnat și ei la Securitate[34].

Tot în p. 34, Goma întreabă de ce s-au luat de Sorin Antohi după revoluție și nu de Ion Iliescu, de ce de Mona Muscă și nu de Brucan, de ce nu au fost judecați Iliescu, Pleșiță, Enoiu, Vasile Gheorghe, Măgureanu, Voican Voiculescu, Petre Roman, Babiuc, Pasti/ Paszty.

Flori îi cere „români care merită respectul nostru”[35]. Și Goma îi înșiră pe următorii la românii respectabili: Vasile Paraschiv, care a fost un „fenomen de normalitate”, Ștefan Negrea, înnebunit de torționarul Enoiu, Ștefan Davidescu, Romulus Pop, Șoltuz, Ion Ladea, Ion Omescu, Marin Cocioran, maiorul Vasiliu, aviatorul Tony Dușescu, prințul Alexandru Șuțu, ofițerul de marină Bebe Nicolau, Maria Antonescu, Nadia Rusu, Emilia Bratu, Mircea Stancu, Gicu Tudoroiu, Horia Florian Popescu, Horia Popescu, Radu Surdulescu, Dan Stoica, Rusețchi, Mălinescu, Costică Iliescu, Păcuraru, Păuna, Mihai Serdaru, Caba, Fulga, Mazilescu, Daniel Turcea, Dimov, Valeriu Cristea, Lucian Raicu[36].

Însă neprietenii sunt subliniați cu tușe groase: Ion Iliescu este „kaghebistul internaționalist sovietic”[37], Radu Ioanid este „securistul sionist”[38], Mircea Mihăeș este „țucălar emerit”[39], Zoe Petre este „politrucoaie a Universității București”[40], Emil Constantinescu este „Găgăuță Constantinescu”[41], Răzvan Ungureanu este „utecistul bolșevico-liberal”[42], Gogu Rădulescu este „Codoșul Idiologiei”[43], „Nicolae Manolescu s-a dovedit a fi un Vasile Băran – sinistru personaj întrunind milițianul+delatorul”[44]. Exemplele de acest fel sunt mult mai multe.

După 1977, Goma a vizitat Italia[45].

În p. 42, ne mai dă o listă de detestabili de dinainte și de după revoluție. De dinainte: D. R. Popescu, Gafița, Ivașcu, Ghișe, I. Brad, Stroia, Romul Munteanu, Fănuș Neagu, Hobană, Ivasiuc, Țoiu, Bălăiță, Dinu Săraru, de după, pe care îi pomenește „cu greață”: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Liiceanu, Pleșu, Adameșteanu, Blandiana, Borbély, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Iorgulescu, Dan C. Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Ioan Bogdan Lefter, Horia Gârbea. Căci au fost „scriitori care au asudat din greu, fiind pe punctul de a reuși să mă înmormânteze ca scriitor[46].

„Muzica mi-a rămas ca o sare-în-bucate[47]. Iar femeile nu sunt reprezentantele „sexului slab” pentru Goma ci „reprezentante ale sexului dulce[48].

Goma a simțit că a fost simpatizat, la un moment dat, de Ruxandra Cesereanu, Nicoleta Sălcudeanu, Anca Hațiegan[49].

Semne de prețuire, de la București, a primit de la Tatiana Slama-Cazacu[50].

Dacă pe Ileana Mălăncioiu, Goma a considerat-o, de acum 40 de ani, că „este un foarte mare poet”[51], ea pe Goma nu l-a perceput „nici măcar ca scriitor de rând, ci mi-a lăudat…disidența[52]. De unde a tras concluzia că Mălăncioiu nu l-a citit[53].

Dinescu e „golan” și „derbedeu”[54]. Pleșu, Liiceanu, Blandiana și Adameșteana sunt „impostori”[55]. Sorescu și Păunescu: „persecutații-nepublicații”[56].

Directorul editurii Polirom, Silviu Lupescu, l-a şantajat[57]. Cărtărescu e amintit abia în p. 75 și tot la negativi.

Pleșu îl omite pe Goma, cu încuviințarea Monicăi Lovinescu, care a cerut excluderea lui Goma[58]. De aceea Goma nu mai apare „nici în manualele școalare, nici în antologii, nici în volume de studii, nici în culegeri de cronici…nici în Istorii ale literaturii – vezi-le pe ale lui Manolescu, Alex. Ștefănescu, D. C. Mihăilescu, G. Dimisianu”[59].

Editura Humanitas este „editura Liiceanu-BMW”[60].

Iar Goma atrage atenția că avem un „Institut Wiesel pentru cercetarea „holocaustului evreilor în România”, dar nu…[avem] un institut pentru cercetarea „holocaustului comunist, victime: românii din România sub ocupația rusească””[61].

În p. 101, Goma îi declară „turnători notorii” pe Ivașcu, Ivasiuc, Buzura, Uricaru, Țoiu, Bălăiță.

În p. 105, Liiceanu și Lupescu sunt „editori ticăloși” și, tot acolo, „cronicari-slujnicari” sunt Dan C. Mihăilescu, Lefter, Mușat, Simuț, Ștefănescu, Dimisianu, Iorgulescu, Ioana Pârvulescu, Pruteanu.

Și prin excesul de bășcălizare a altora, chiar dacă el a suferit și suferă, Goma reușește să devină necredibil. Nu știi cât e adevăr și cât nu e, cât e suferință și cât e subiectivism, cât e o reală perspectivă asupra istoriei sau cât e o ficționalizare a ei.

Ovidiu Șimonca a scris despre Goma în Observatorul cultural în septembrie 2005[62]. Dar el „i-a dezinformat pe cititori”[63].

Ovidiu Pecican l-a acuzat de „antisemitism”[64].

Jurnalul [personal] reprezintă o tentație de nestăvilit pentru orice adolescent”[65].

Și cartea se termină cu „o pauză de respirație”, în speranța unui alt dialog[66].

Din fotografiile anexate cărții, aflăm că Filip Ieronim, fiul său, a fost botezat ortodox în aprilie 1976, la București (fotografia 9). În octombrie 1978 era la Washington (foto. 13) iar în 1980 la Bonn (foto 15).

În concluzie, și în această carte, ca în mai toate scrierile sale de restaurare a istoriei, Paul Goma își îmbâcsește foarte mult scrisul și sufletul cu reproșuri, fără a se împăca, în mod profund, cu tot ce a trăit și fără a putea depăși micimile de suflet ale prietenilor și neprietenilor săi.

Opera sa de anvergură nu poate fi minimalizată în articole, pentru că este o evidență, după cum nu poate fi minimalizat aportul nimănui la societatea românească.

În cele din urmă, Sfânt sau geniu, torționar sau delator, prost sau savant, fiecare avem rolul nostru în societate, însă avem nevoie oricând de oameni ca Goma, cu principii reale.

Însă nu avem nevoie de un Goma care se bate tot timpul cu trecutul fără a jubila în prezent. Nici lui nu-i ajută asta, la sănătate și la creație, după cum nici nouă, celor care îl citim.

Dacă Paul Goma ar învăța să ierte ar fi un scriitor care ar înțelege tot mai mult oamenii. Istoria nu se mai poate schimba dar prezentul, care devine istorie, e în mâna noastră.

Acest prezent poate face din Goma, cât și din cei puși la zid de Goma, niște conștiințe renăscute, frumoase, nobile. Iar singura renaștere reală se face prin pocăință și iertare reciprocă, oricât de imposibile ar părea lucrurile la prima vedere.


[2] Opera sa se află aici, pe blogul personal: http://www.paulgoma.com/.

[3] Flori Stănescu și Paul Goma, Dialog, în col. Fapte, idei, documente, Ed. Vremea, București, 2008, 151 p. + 18 fotografii ale scriitorului.

[4] Idem, p. 6.

[5] Idem, p. 7.

[6] Idem, p. 11.

[7] Idem, p. 12.

[8] Idem, p. 13.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 16.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 17.

[14] Ibidem.

[16] Flori Stănescu și Paul Goma, Dialog, op. cit., p. 17.

[17] Idem, p. 19.

[18] Idem, p. 20.

[19] Idem, p. 29.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 30.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 31.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 32.

[29] Idem, p. 33.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 34.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 35.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 8.

[38] Idem, p. 38.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 51.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 59.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 41.

[46] Idem, p. 42.

[47] Idem, p. 49.

[48] Idem, p. 56.

[49] Idem, p. 56-57.

[50] Idem, p. 57.

[51] Idem, p. 61.

[52] Idem, p. 61-62.

[53] Idem, p. 62.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 74.

[58] Idem, p. 75.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 77.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 113.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 118.

[65] Idem, p. 144.

[66] Idem, p. 151.

Predică la pomenirea Sfântului Acachie Ascultătorul [29 noiembrie 2013]

Sfantul Cuvios Acachie Ascultatorul

Iubiții mei,

despre ascultarea imensă, timp de 9 ani, a Sfântului Acachie, astăzi pomenit, a scris Sfântul Ioan Scărarul în Scara sa, în a-l 4-lea cuvânt despre ascultare.

În Filocalia românească, vol. 9, ed. 1980, ediția primă, Părintele Dumitru Stăniloae a tradus Scara Sfântului Ioan…iar mărturia Sfântului Ioan Scărarul despre Sfântul Acachie e la p. 125-127.

Sfântul Ioan Scărarul a auzit despre Sfântul Cuvios Acachie de la Ioan Savaitul [FR, vol. 9, ed. 1980, p. 125].

Și Ioan Savaitul i-a mărturisit faptul că Sfântul Acachie a trăit în Asia și că Părintele Sfântului Acachie, față de care acesta făcea ascultare, era „un bătrân foarte leneș și neînfrânat” [Ibidem].

Ucenicul său, Acachie, era „mai tânăr” decât Părintele său, „simplu la purtări, dar înțelept cu gândul” [Idem, p. 126].

Însă Părintele său, n-o să-l învețe teologie și cum să se nevoiască pe Sfântul Acachie, că în asta constă ascultarea monahală, „îl chinuia pe el nu numai cu ocări și cu necinstire, ci și cu lovituri în fiecare zi”.

Adică Părintele se purta ca un bădăran, ca un persecutor cu ucenicul său.

Ucenicul, Sfântul Acachie, răbda cu judecată. Cu înțelegere duhovnicească.

Și a răbdat 9 ani de zile această purtare nedreaptă, draconică, necuvioasă a Părintelui său față de sine…adormind ca un Mucenic al ascultării de Dumnezeu.

A fost îngropat…

Însă un Părinte duhovnicesc, l-a luat pe Părintele lui, pe bădăran…și l-a dus la mormântul Sfântului. Și când Părintele duhovnicesc l-a întrebat pe Sfântul Acachie dacă e viu…Sfântul Acachie, din mormânt, i-a răspuns: „Cum ar fi cu putință, Părinte, să moară un om lucrător al ascultării?” [Ibidem].

Cum să moară, adică, omul care a înviat și e viu tocmai pentru că a ascultat de Dumnezeu întru toate?

Tocmai atunci Părintele bădăran al Sfântului Acachie, care îl bătuse și îl chinuise timp de 9 ani…și-a dat seama că a omorât un om [Idem, p. 127]…

Ce găsim la Dumnezeiescul Ioan Scărarul confirmă Viața Sfântului Acachie din română.

Însă aici, în ediția românească a Vieții sale, mai apare un fragment post-mortem copleșitor.

Moare un monah și un altul îl îngropă în mormântul Sfântului Acachie, pe premisa că, dacă a fost ascultător în timpul vieții…trebuie să fie și după moarte.

Numai că, a doua zi, monahul care îngropase mortul…l-a găsit lepădat afară de mormânt.

Și monahul cu mare părere de sine…a început să se certe cu Sfântul Acachie, cel adormit, și să-i spună: „Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdând pentru dânsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mândru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sunt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atâta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dânsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormânt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău”.

Iar monahul, care a îngropat mortul peste Sfântul Acachie, după cum se vede…pe de o parte, pare a-l cinsti pe Sfânt…dar, în esență, el îl disprețuiește și e în stare să îi arunce Sfintele Moaște la gunoi…dacă „nu-l ascultă”.

Însă Sfântul Acachie, deși monahul era un netrebnic, face ceva…la care acela nu se așteptase.

A doua zi, l-a aflat pe cel mort în mormântul Sfântului Acachie dar trupul său…nu  mai era acolo. Pentru că Sfântul și-a luat trupul din mormânt

Iar pentru acum două lucruri de fond vreau să dezbat… și anume: 1. ce înseamnă a fi un Părinte duhovnicesc și 2. ce înseamnă să-i cinstești pe Sfinți.

Dacă din exemplul ascultării Sfântului Acachie, un Stareț sau un Părinte duhovnic trage concluzia nebunească, cum că trebuie să fie neam prost cu ucenicii săi pentru că astfel „îi mântuiește”, trebuie să afle că Sfântul Acachie nu s-a mântuit pentru că a fost bătut…ci pentru că a răbdat toate cu înțelegere și simțire duhovnicească.

Dacă nu făcea astfel, ci se împotrivea în inima lui, dacă își făcea păcate, în sufletul lui, cu Părintele său bădăran…nu se mai mântuia…ci se înnegrea la suflet ca el.

Dar Sfântul Acachie s-a comportat ca față de un real Părinte duhovnicesc, ceea ce Părintelui lui nu era. După cum mărturisește martorul ocular: Părintele lui, criminalul, era foarte leneș și neînfrânat.

Însă nu poți să fii Părinte duhovnicesc, în mod real, până nu te umpli de multă nevoință și de har.

Pentru că altfel nu știi ce să le spui, spre ce să-i îndrumi pe cei care fac ascultare la tine…pentru că nici tu nu te-ai curățit de patimi…și nu ai ajuns la experiențe mistice îndumnezeitoare.

Părintele duhovnicesc e omul în care Dumnezeu Își coboară slava Sa.

Poate fi mai tânăr sau mai bătrân, foarte erudit sau puțin erudit…dar trebuie să aibă credință și viață plină de cuvioșie.

Actualul Părinte duhovnicesc este, totodată, și Sfântul în dezvoltarea lui firească spre veșnicie.

Raportarea la el, în timpul vieții și după adormirea lui, e pe măsura creșterii tale duhovnicești și a dorinței tale de a-i vedea pe Sfinții lui Dumnezeu.

Dacă nu vrei să-i cunoști pe Sfinți în timpul vieții lor…nu-i vei înțelege nici după moarte.

Iar pe cei din vechime, cinstiți de întreaga Biserică Ortodoxă, ca să-i cunoști, trebuie să te nevoiești să le cunoști viețile și opera, cultul și icoanele, să-i iubești și să te rogi lor.

Dar dacă faci toate acestea…și tu devii un om duhovnicesc.

Pentru că Sfinții…când te apropii de ei…asta fac cu tine: te schimbă după ei.

Te schimbă la modul cum trăiești, cum gândești, cum privești lucrurile, cum te îmbraci, cum reacționezi la diverse nedreptăți ale vieții și ale istoriei.

Și dacă ești altul mereu…atunci nu poți fi bădăran ca Episcop sau ca Preot sau ca Stareț sau ca Părinte duhovnic cu ucenicii tăi, cu colaboratorii tăi, cu credincioșii mai apropiați sau mai îndepărtați, la nivel interior, de tine.

Pentru că tu, cel care ești mereu altul…ești plin de dorința de a schimba oamenii, de a-i aduce la Dumnezeu, Cel care ne schimbă pe toți.

Însă ascultarea duhovnicească nu e un mijloc de manipulare a ucenicilor sau a fiilor duhovnicești.

Ucenicii tăi nu sunt niște „proști” sau niște „roboți” cu care tu faci tot ceea ce îți trece prin cap, îi umilești, îi batjocorești, îi disprețuiești…ci tu, prin tot ceea ce faci cu ei, îi ridici la noi și noi înțelegeri despre ei, despre tine, despre întreaga existență, pentru că îi faci să aibă o reală relație cu Dumnezeu.

Dacă tu, ca Părinte duhovnicesc, ești plin de slava lui Dumnezeu, atunci nu vrei să îi faci pe ei după chipul tău, nu vrei să faci din ei niște fotografii ale tale…ci vrei să aibă o relație reală și veșnică cu Dumnezeu.

Pentru că tu mori mâine-poimâine, iar dacă ei nu au o reală relație cu Dumnezeu, nu devin niște oameni duhovnicești, adică niște ucenici veritabili, ci niște ratați eclesiali.

Ratații eclesiali nu au fost niciodată ucenici reali…ci doar niște închipuiți autentici.

Pentru că omul care crește, crește și tot crește în relația cu Dumnezeu, făcând ascultare față de un Părinte duhovnicesc, apoi de altul…și tot așa…nu crește „în aparență”, ci în realitate.

Iar cine crește…crește ca Sfânt al lui Dumnezeu și nu ca pălămidă a Bisericii.

Cine se ocupă de cancanuri toată ziua, de vânzări-cumpărări, de parvenire, de mâzgălirea valorilor și a principiilor, a crezurilor și a aspirațiilor celor credincioși, aceștia sunt cei care seamănă pălămidă, ciulini mulți în Biserică, aruncă gunoaie în frumusețea lui Dumnezeu, pentru că nu vor creștere…nicio creștere în slava Lui.

Sfinții cresc organic.

Se dezvoltă tainic, interior, cu harul lui Dumnezeu, iar intemperiile din jur și bucuriile din jur se răsfrâng, deopotrivă, asupra lor.

Putem să dăm o mână de ajutor Sfinților lui Dumnezeu…sau putem să îi îmbrâncim să cadă în prăpastie.

Și, adesea, cei care le-au făcut de petrecanie la Sfinți…care i-au ajutat să moară ca niște câini, ca niște gunoaie ale societății…sfârșesc într-o amară și neagră durere.

Așa că, iubiții mei, virtutea e bună tot timpul, și când te văd și când nu te văd oamenii, după cum și pocăința e bună tot timpul, pentru că și ea trebuie făcută și când te văd…și când nu te văd oamenii că te pocăiești!

Dacă vreți să faceți ceva bun pentru alții, faceți cu toată inima! Pentru că veți face și pentru voi, în cele din urmă.

Dacă vreți să dăruiți, dăruiți-vă cu totul!

Dacă vreți să vă schimbați, atunci schimbați-vă pe deplin, cu totul, la minte și la inimă, la acțiuni și la interese!

Schimbările se văd, schimbările sunt binecuvântate de Dumnezeu, schimbările ne eliberează pas cu pas.

Ca să fim liberi, trebuie să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne elibereze de patimile noastre pas cu pas.

Pentru că a Lui e toată schimbarea, înțelepciunea și sfințenia, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Nervi, interese, post și date suplimentare

  • Nervii de București sunt diverși, sunt pragmatici și se țin scai de om.
  • Paul Goma e „refugiat politic” până în 2014 pentru statul francez. Iar statul român, se pare, nu are „niciun interes ca Paul Goma să revină în România. Aşa cum nu au niciun interes ca Paul Goma să meargă în Basarabia”.
  • Postul Nașterii Domnului este „un post mai uşor din punct de vedere alimentar, dar care îşi atinge scopul dacă este completat cu o lucrare duhovnicească adecvată”.
  • Date despre cei care sunt înmormântați în cimitirul Bellu din București.
  • La 1 decembrie [2013] se împlinesc 95 de ani de când s-a înfăptuit Unirea şi s-a născut România Mare. Cel mai mare vis al românilor”.
  • NSA recurge la metoda aflării “vulnerabilităților personale pentru a distruge credibilitatea, reputația și autoritatea unor personalități”.
  • Acatistul Fericitului Porfirie Kavsokalivitul († 2 decembrie).
  • amintirea unei copilării fericite este o sursă de putere şi energie pentru întreaga viaţă”
  • Bendeac e unul dintre cei mai buni și cei mai tehnici actori apăruți în ultimii 20 de ani. are o ambiție incredibilă de a munci el cu el, are talent și are puterea de a se implica pînă la ultima celulă a corpului lui într-un rol”.
  • Se știa de atunci acest lucru. Care? Acesta: „O dezvăluire uimitoare a televiziunii britanice dovedeşte faptul că, deşi preotul o agresase pe tânără, aceasta a decedat din cauza celor 6 injecţii cu adrenalină făcute în timp ce era transportată cu ambulanţa la spital. Raportul medico-legal întocmit după deshumarea trupului Irinei Corogeanu arată că aceasta ar fi murit din vina medicilor”.
  • Cine însă îi dă înapoi preoția…și monahismul și anii pierduți în pușcărie Părintelui Daniel Corogeanu și Maicilor dimpreună cu el? Tot la fel, cine ne va desființa deficitul de imagine făcut de campaniile anti-ortodoxe?
  • De la Mircea Dinescu am aflat cum se numește trompetistul, cu sau fără cocoș, de la Gaudeamus: Paul Daian. Și poetul Daian i-a spus lui Dinescu recent: „Dinescule, Dinescule, ai ajuns la bătrînețe negustor de piei de cloșcă. Vrei să supraviețuiești și tu în lumea asta de căcat. Dacă te împușcau ăia la revoluție, erai acum în locul cartofului ăluia tras în țeapă din fața CC-ului și te sorcovea lumea ca pe un erou. Ai uitat, bre, că revoluțiile își mănîncă copiii? Mare prost ai fost că n-ai murit la timp…”.
  • Însă nu revoluțiile își mănâncă copiii…ci impostorii profitori ai revoluțiilor se înfig la bani în locul participanților la revoluții.
  • De la găinușă…la „puicuță”.
  • Extremismul de orice timp este o problemă pe un interval de timp nedeterminat. Pentru că el produce noi și noi excrescențe neașteptate…care viciază profund o instituție sau o societate.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno