Zi: 29 noiembrie 2013

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a.

***

35. Dialogul lui Goma cu prezentul

Actuala Flori Bălănescu[1] a avut un dialog online, prin email, cu Paul Goma[2], care a început pe 30 octombrie 2007 și s-a încheiat pe 11 februarie 2008, în așa fel încât a publicat dialogul în 2008[3].

Autoarea semna Notă asupra ediției pe 12 mai 2008, vorbindu-ne despre Goma ca despre un „prooroc al zilelor noastre” și despre „stilul Goma”[4].

Iar când spune „proroc” se referă la faptul că vocea lui e gravă, dureroasă, revendicativă și restauratoare a trecutului, a spunerii lui așa cum a fost iar stilul Goma e modul foarte personal în care scriitorul român, aflat acum în exil, la Paris, scrie.

Și pentru că se împlineau 30 de ani de la ziua de 20 noiembrie 1977, când Goma a devenit un exilat, Flori Stănescu îl întreabă cum s-au petrecut lucrurile atunci[5].

Goma răspunde dinspre prezent spre trecut, pentru că, dintre oamenii de atunci, care au făcut „posibil” exilul lui, unii mai trăiesc și azi.

În octombrie 1977 și-a dat seama că rămăsese singur. El și familia lui erau singuri…Adică „fără colegi scriitori [și] fără sprijinul sonor al Europei libere”[6].

Iar pentru că nu a vrut să se retragă în munți[7], scriitorul a plecat cu avionul la Paris, pe 20 noiembrie 1977[8]. Și le-a spus securiștilor că se va întoarce în țară numai atunci când va vedea că România nu mai e comunistă[9].

Mărturisește deschis, în aceeași pagină, că nu a prevăzut revoluția de la 1989[10]. Deși Goma vorbește peiorativ despre revoluția…unde românii și-au plătit libertatea și demnitatea lor cu preț de sânge.

Eu nu pot să neg și nici să bagatelizez acele zile sfinte pentru România, pentru că ele, pentru mine și pentru mulți, au însemnat o nouă viață.

Și asta, chiar dacă, ca și Goma, simt că multe dintre speranțele noastre au fost falsificate de către neocomuniștii ajunși la putere sau infiltrați în toate structurile de forță ale statului român.

Însă trebuie să distingem între cei care n-au vrut să se schimbe după revoluție, pentru că erau hulpavi să parvină în continuare…și cei care s-au schimbat datorită ei.

Paul Goma enervează când vorbește despre trecut. Pentru el, trecutul…e un prezent nelămurit.

De aceea, referindu-se în mod strict la sine, Paul Goma îi consideră nedemni pe toți cei care nu l-au sprijinit în protestul său, pe când era în România.

În p. 12 ne oferă următoarele nume nedemne: [Constantin] Țoiu, Titus Popovici, [Gabriel] Dimisianu, Fănuș [Neagu], Băieșu, Băran, Dan Zamfirescu, A. Dobrescu, Răcănel-Dragoș, Eugen Barbu, C. V. Tudor, Dinu C. Giurescu, [Dan] Ciachir, Marian Popa, Ileana Lucaci, pe când în p. 15 o altă listă de nedemni: [Augustin] Buzura, [Ana] Blandiana, [Nicolae] Manolescu, Zaciu, Doinaș, E.[ugen] Simion, [Marin] Sorescu, [Andrei] Pleșu, [Gabriel] Liiceanu, [Mircea] Dinescu, [Laurențiu] Ulici.

Pentru că Goma se referă la moralitatea lor, la pactizarea lor cu ideologia comunistă. De aceea, el ironizează modul în care scriitorii români din România, după revoluție, încearcă să-și apere onorarea invocând „rezistența prin cultură”[11].

Goma spune apăsat, că românii nu știu ce e disidența[12]. Nu știu ce înseamnă să ai opinii diferite de cele ale majorității. Ce înseamnă să alegi, pe cont propriu, împotriva tuturor, un anumit mod de-a fi.

Deopotrivă, crede el, noi nu avem nici memorie, ci „vegetăm de zor într-un perpetuu prezent”[13].

Trecutul e adus în forță în casa prezentului. Goma ne amintește că el e absent din țară de 30 ani…și că de 37 de ani este exclus, în mod repetat, din literatura română[14].

Cine l-a exclus din literatura română? Goma dă nume: „colegii” Fănuș Neagu, Mircea Martin, Vasile Băran, Monica Lovinescu, Popescu-„Dumnezeu”, adică Dumitru Radu Popescu[15], Liiceanu, Blandiana, Dinescu, Mircea Mihăieș, Gabriela Adameșteanu, Nicolae Manolescu fiind „șeful” excluderilor sale[16]. Iar în Jurnalele sale amintește continuu de ei și de ce i-au făcut de-a lungul timpului.

A fost exclus din Uniunea Scriitorilor în 13 aprilie 1977, în timp ce îl arestau, cu acordul lui Doinaș, Nicolae Manolescu, Bănulescu, Blandiana, Marin Sorescu, Fănuș Neagu[17].

Monica Lovinescu l-a socotit „incontrolabil” pe Paul Goma[18].

În comparație cu Laszlo Alexandru, Goma nu îl consideră „fascist” pe Mircea Eliade[19]. Și deplânge depărtarea lui Laszlo[20] și a lui Liviu Antonesei de el[21].

Despre Nicolae Manolescu, Goma spune că nu știe să vorbească franțuzește[22]…iar „prin tăcere, scriitorii români au consimțit, în totalitate, la mârșăvie”[23]. La mârșăvia de a-l exclude pe Goma.

„Goma este zilnic ucis ritual[ic]”[24]. Iar despre Nicolae Manolescu spune că „i s-a îmborțoșat punga de treizecii arginți ai vânzării”[25].

Prieteni care l-au trădat pe Goma: Nicolae Manolescu, Al. Cistelecan, Marta Petreu, Horasangian[26]…

Despre Nichita Stănescu, Goma spune că se vindea partidului[27]. Și că l-a trădat și el[28].

Însă suntem nevoiți să îl credem pe cuvânt pe Goma, pentru că nu ne duce spre mărturii livrești, ci, cel mai adesea, spre mărturii existențiale, petrecute între alți scriitori și el.

În p. 33, Goma vorbește despre lipsa de coloană vertebrală a scriitorului român. Și, în aceeași pagină, „elitarzii drojdiei”, „smântânimea României”, „râme”, „slugi de profesie”, „vânzători de sine și de toți alții” sunt Liiceanu, Patapievici, Mihăieș și Tismăneanu și cu „cine va mai fi fost”[29].

Pe toți cei patru lăudători ai lui Traian Băsescu, amintiți cu două rânduri mai sus, Goma îi pune alături de Adrian Păunescu, care era „profesionist” în a pupa „curul prezidențial”[30].

Însă Goma știe și ce crede „scriitoricimea română” despre el: că este „veninos din fire, de aceea atacă pe toată lumea”[31]. Dar el spune despre sine că nu atacă pe toată lumea și că nu s-a bucurat că prietenii lui, care l-au turnat la Securitate, au fost demascați[32].

Goma îi scuză pe Ivasiuc, Caraion, Paleologu, Doinaș, Marino, Balotă, Petrișor, pentru că ei au fost șantajați, torturați, puși să cedeze[33]. Dar nu îi scuză pe Mircea Iorgulescu, Mihnea Berindei, Mariana Celac, Mihai Botez, Gabriela Adameșteanu, Sorin Alexandrescu, care l-au turnat și ei la Securitate[34].

Tot în p. 34, Goma întreabă de ce s-au luat de Sorin Antohi după revoluție și nu de Ion Iliescu, de ce de Mona Muscă și nu de Brucan, de ce nu au fost judecați Iliescu, Pleșiță, Enoiu, Vasile Gheorghe, Măgureanu, Voican Voiculescu, Petre Roman, Babiuc, Pasti/ Paszty.

Flori îi cere „români care merită respectul nostru”[35]. Și Goma îi înșiră pe următorii la românii respectabili: Vasile Paraschiv, care a fost un „fenomen de normalitate”, Ștefan Negrea, înnebunit de torționarul Enoiu, Ștefan Davidescu, Romulus Pop, Șoltuz, Ion Ladea, Ion Omescu, Marin Cocioran, maiorul Vasiliu, aviatorul Tony Dușescu, prințul Alexandru Șuțu, ofițerul de marină Bebe Nicolau, Maria Antonescu, Nadia Rusu, Emilia Bratu, Mircea Stancu, Gicu Tudoroiu, Horia Florian Popescu, Horia Popescu, Radu Surdulescu, Dan Stoica, Rusețchi, Mălinescu, Costică Iliescu, Păcuraru, Păuna, Mihai Serdaru, Caba, Fulga, Mazilescu, Daniel Turcea, Dimov, Valeriu Cristea, Lucian Raicu[36].

Însă neprietenii sunt subliniați cu tușe groase: Ion Iliescu este „kaghebistul internaționalist sovietic”[37], Radu Ioanid este „securistul sionist”[38], Mircea Mihăeș este „țucălar emerit”[39], Zoe Petre este „politrucoaie a Universității București”[40], Emil Constantinescu este „Găgăuță Constantinescu”[41], Răzvan Ungureanu este „utecistul bolșevico-liberal”[42], Gogu Rădulescu este „Codoșul Idiologiei”[43], „Nicolae Manolescu s-a dovedit a fi un Vasile Băran – sinistru personaj întrunind milițianul+delatorul”[44]. Exemplele de acest fel sunt mult mai multe.

După 1977, Goma a vizitat Italia[45].

În p. 42, ne mai dă o listă de detestabili de dinainte și de după revoluție. De dinainte: D. R. Popescu, Gafița, Ivașcu, Ghișe, I. Brad, Stroia, Romul Munteanu, Fănuș Neagu, Hobană, Ivasiuc, Țoiu, Bălăiță, Dinu Săraru, de după, pe care îi pomenește „cu greață”: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Liiceanu, Pleșu, Adameșteanu, Blandiana, Borbély, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Iorgulescu, Dan C. Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Ioan Bogdan Lefter, Horia Gârbea. Căci au fost „scriitori care au asudat din greu, fiind pe punctul de a reuși să mă înmormânteze ca scriitor”[46].

„Muzica mi-a rămas ca o sare-în-bucate”[47]. Iar femeile nu sunt reprezentantele „sexului slab” pentru Goma ci „reprezentante ale sexului dulce”[48].

Goma a simțit că a fost simpatizat, la un moment dat, de Ruxandra Cesereanu, Nicoleta Sălcudeanu, Anca Hațiegan[49].

Semne de prețuire, de la București, a primit de la Tatiana Slama-Cazacu[50].

Dacă pe Ileana Mălăncioiu, Goma a considerat-o, de acum 40 de ani, că „este un foarte mare poet”[51], ea pe Goma nu l-a perceput „nici măcar ca scriitor de rând, ci mi-a lăudat…disidența”[52]. De unde a tras concluzia că Mălăncioiu nu l-a citit[53].

Dinescu e „golan” și „derbedeu”[54]. Pleșu, Liiceanu, Blandiana și Adameșteana sunt „impostori”[55]. Sorescu și Păunescu: „persecutații-nepublicații”[56].

Directorul editurii Polirom, Silviu Lupescu, l-a şantajat[57]. Cărtărescu e amintit abia în p. 75 și tot la negativi.

Pleșu îl omite pe Goma, cu încuviințarea Monicăi Lovinescu, care a cerut excluderea lui Goma[58]. De aceea Goma nu mai apare „nici în manualele școalare, nici în antologii, nici în volume de studii, nici în culegeri de cronici…nici în Istorii ale literaturii – vezi-le pe ale lui Manolescu, Alex. Ștefănescu, D. C. Mihăilescu, G. Dimisianu”[59].

Editura Humanitas este „editura Liiceanu-BMW”[60].

Iar Goma atrage atenția că avem un „Institut Wiesel pentru cercetarea „holocaustului evreilor în România”, dar nu…[avem] un institut pentru cercetarea „holocaustului comunist, victime: românii din România sub ocupația rusească””[61].

În p. 101, Goma îi declară „turnători notorii” pe Ivașcu, Ivasiuc, Buzura, Uricaru, Țoiu, Bălăiță.

În p. 105, Liiceanu și Lupescu sunt „editori ticăloși” și, tot acolo, „cronicari-slujnicari” sunt Dan C. Mihăilescu, Lefter, Mușat, Simuț, Ștefănescu, Dimisianu, Iorgulescu, Ioana Pârvulescu, Pruteanu.

Și prin excesul de bășcălizare a altora, chiar dacă el a suferit și suferă, Goma reușește să devină necredibil. Nu știi cât e adevăr și cât nu e, cât e suferință și cât e subiectivism, cât e o reală perspectivă asupra istoriei sau cât e o ficționalizare a ei.

Ovidiu Șimonca a scris despre Goma în Observatorul cultural în septembrie 2005[62]. Dar el „i-a dezinformat pe cititori”[63].

Ovidiu Pecican l-a acuzat de „antisemitism”[64].

„Jurnalul [personal] reprezintă o tentație de nestăvilit pentru orice adolescent”[65].

Și cartea se termină cu „o pauză de respirație”, în speranța unui alt dialog[66].

Din fotografiile anexate cărții, aflăm că Filip Ieronim, fiul său, a fost botezat ortodox în aprilie 1976, la București (fotografia 9). În octombrie 1978 era la Washington (foto. 13) iar în 1980 la Bonn (foto 15).

În concluzie, și în această carte, ca în mai toate scrierile sale de restaurare a istoriei, Paul Goma își îmbâcsește foarte mult scrisul și sufletul cu reproșuri, fără a se împăca, în mod profund, cu tot ce a trăit și fără a putea depăși micimile de suflet ale prietenilor și neprietenilor săi.

Opera sa de anvergură nu poate fi minimalizată în articole, pentru că este o evidență, după cum nu poate fi minimalizat aportul nimănui la societatea românească.

În cele din urmă, Sfânt sau geniu, torționar sau delator, prost sau savant, fiecare avem rolul nostru în societate, însă avem nevoie oricând de oameni ca Goma, cu principii reale.

Însă nu avem nevoie de un Goma care se bate tot timpul cu trecutul fără a jubila în prezent. Nici lui nu-i ajută asta, la sănătate și la creație, după cum nici nouă, celor care îl citim.

Dacă Paul Goma ar învăța să ierte ar fi un scriitor care ar înțelege tot mai mult oamenii. Istoria nu se mai poate schimba dar prezentul, care devine istorie, e în mâna noastră.

Acest prezent poate face din Goma, cât și din cei puși la zid de Goma, niște conștiințe renăscute, frumoase, nobile. Iar singura renaștere reală se face prin pocăință și iertare reciprocă, oricât de imposibile ar părea lucrurile la prima vedere.