Predică la pomenirea Sfântului Acachie Ascultătorul [29 noiembrie 2013]

Iubiții mei,

despre ascultarea imensă, timp de 9 ani, a Sfântului Acachie, astăzi pomenit, a scris Sfântul Ioan Scărarul în Scara sa, în a-l 4-lea cuvânt despre ascultare.

În Filocalia românească, vol. 9, ed. 1980, ediția primă, Părintele Dumitru Stăniloae a tradus Scara Sfântului Ioan…iar mărturia Sfântului Ioan Scărarul despre Sfântul Acachie e la p. 125-127.

Sfântul Ioan Scărarul a auzit despre Sfântul Cuvios Acachie de la Ioan Savaitul [FR, vol. 9, ed. 1980, p. 125].

Și Ioan Savaitul i-a mărturisit faptul că Sfântul Acachie a trăit în Asia și că Părintele Sfântului Acachie, față de care acesta făcea ascultare, era „un bătrân foarte leneș și neînfrânat” [Ibidem].

Ucenicul său, Acachie, era „mai tânăr” decât Părintele său, „simplu la purtări, dar înțelept cu gândul” [Idem, p. 126].

Însă Părintele său, n-o să-l învețe teologie și cum să se nevoiască pe Sfântul Acachie, că în asta constă ascultarea monahală, „îl chinuia pe el nu numai cu ocări și cu necinstire, ci și cu lovituri în fiecare zi”.

Adică Părintele se purta ca un bădăran, ca un persecutor cu ucenicul său.

Ucenicul, Sfântul Acachie, răbda cu judecată. Cu înțelegere duhovnicească.

Și a răbdat 9 ani de zile această purtare nedreaptă, draconică, necuvioasă a Părintelui său față de sine…adormind ca un Mucenic al ascultării de Dumnezeu.

A fost îngropat…

Însă un Părinte duhovnicesc, l-a luat pe Părintele lui, pe bădăran…și l-a dus la mormântul Sfântului. Și când Părintele duhovnicesc l-a întrebat pe Sfântul Acachie dacă e viu…Sfântul Acachie, din mormânt, i-a răspuns: „Cum ar fi cu putință, Părinte, să moară un om lucrător al ascultării?” [Ibidem].

Cum să moară, adică, omul care a înviat și e viu tocmai pentru că a ascultat de Dumnezeu întru toate?

Tocmai atunci Părintele bădăran al Sfântului Acachie, care îl bătuse și îl chinuise timp de 9 ani…și-a dat seama că a omorât un om [Idem, p. 127]…

Ce găsim la Dumnezeiescul Ioan Scărarul confirmă Viața Sfântului Acachie din română.

Însă aici, în ediția românească a Vieții sale, mai apare un fragment post-mortem copleșitor.

Moare un monah și un altul îl îngropă în mormântul Sfântului Acachie, pe premisa că, dacă a fost ascultător în timpul vieții…trebuie să fie și după moarte.

Numai că, a doua zi, monahul care îngropase mortul…l-a găsit lepădat afară de mormânt.

Și monahul cu mare părere de sine…a început să se certe cu Sfântul Acachie, cel adormit, și să-i spună: „Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdând pentru dânsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mândru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sunt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atâta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dânsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormânt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău”.

Iar monahul, care a îngropat mortul peste Sfântul Acachie, după cum se vede…pe de o parte, pare a-l cinsti pe Sfânt…dar, în esență, el îl disprețuiește și e în stare să îi arunce Sfintele Moaște la gunoi…dacă „nu-l ascultă”.

Însă Sfântul Acachie, deși monahul era un netrebnic, face ceva…la care acela nu se așteptase.

A doua zi, l-a aflat pe cel mort în mormântul Sfântului Acachie dar trupul său…nu  mai era acolo. Pentru că Sfântul și-a luat trupul din mormânt…

Iar pentru acum două lucruri de fond vreau să dezbat… și anume: 1. ce înseamnă a fi un Părinte duhovnicesc și 2. ce înseamnă să-i cinstești pe Sfinți.

Dacă din exemplul ascultării Sfântului Acachie, un Stareț sau un Părinte duhovnic trage concluzia nebunească, cum că trebuie să fie neam prost cu ucenicii săi pentru că astfel „îi mântuiește”, trebuie să afle că Sfântul Acachie nu s-a mântuit pentru că a fost bătut…ci pentru că a răbdat toate cu înțelegere și simțire duhovnicească.

Dacă nu făcea astfel, ci se împotrivea în inima lui, dacă își făcea păcate, în sufletul lui, cu Părintele său bădăran…nu se mai mântuia…ci se înnegrea la suflet ca el.

Dar Sfântul Acachie s-a comportat ca față de un real Părinte duhovnicesc, ceea ce Părintelui lui nu era. După cum mărturisește martorul ocular: Părintele lui, criminalul, era foarte leneș și neînfrânat.

Însă nu poți să fii Părinte duhovnicesc, în mod real, până nu te umpli de multă nevoință și de har.

Pentru că altfel nu știi ce să le spui, spre ce să-i îndrumi pe cei care fac ascultare la tine…pentru că nici tu nu te-ai curățit de patimi…și nu ai ajuns la experiențe mistice îndumnezeitoare.

Părintele duhovnicesc e omul în care Dumnezeu Își coboară slava Sa.

Poate fi mai tânăr sau mai bătrân, foarte erudit sau puțin erudit…dar trebuie să aibă credință și viață plină de cuvioșie.

Actualul Părinte duhovnicesc este, totodată, și Sfântul în dezvoltarea lui firească spre veșnicie.

Raportarea la el, în timpul vieții și după adormirea lui, e pe măsura creșterii tale duhovnicești și a dorinței tale de a-i vedea pe Sfinții lui Dumnezeu.

Dacă nu vrei să-i cunoști pe Sfinți în timpul vieții lor…nu-i vei înțelege nici după moarte.

Iar pe cei din vechime, cinstiți de întreaga Biserică Ortodoxă, ca să-i cunoști, trebuie să te nevoiești să le cunoști viețile și opera, cultul și icoanele, să-i iubești și să te rogi lor.

Dar dacă faci toate acestea…și tu devii un om duhovnicesc.

Pentru că Sfinții…când te apropii de ei…asta fac cu tine: te schimbă după ei.

Te schimbă la modul cum trăiești, cum gândești, cum privești lucrurile, cum te îmbraci, cum reacționezi la diverse nedreptăți ale vieții și ale istoriei.

Și dacă ești altul mereu…atunci nu poți fi bădăran ca Episcop sau ca Preot sau ca Stareț sau ca Părinte duhovnic cu ucenicii tăi, cu colaboratorii tăi, cu credincioșii mai apropiați sau mai îndepărtați, la nivel interior, de tine.

Pentru că tu, cel care ești mereu altul…ești plin de dorința de a schimba oamenii, de a-i aduce la Dumnezeu, Cel care ne schimbă pe toți.

Însă ascultarea duhovnicească nu e un mijloc de manipulare a ucenicilor sau a fiilor duhovnicești.

Ucenicii tăi nu sunt niște „proști” sau niște „roboți” cu care tu faci tot ceea ce îți trece prin cap, îi umilești, îi batjocorești, îi disprețuiești…ci tu, prin tot ceea ce faci cu ei, îi ridici la noi și noi înțelegeri despre ei, despre tine, despre întreaga existență, pentru că îi faci să aibă o reală relație cu Dumnezeu.

Dacă tu, ca Părinte duhovnicesc, ești plin de slava lui Dumnezeu, atunci nu vrei să îi faci pe ei după chipul tău, nu vrei să faci din ei niște fotografii ale tale…ci vrei să aibă o relație reală și veșnică cu Dumnezeu.

Pentru că tu mori mâine-poimâine, iar dacă ei nu au o reală relație cu Dumnezeu, nu devin niște oameni duhovnicești, adică niște ucenici veritabili, ci niște ratați eclesiali.

Ratații eclesiali nu au fost niciodată ucenici reali…ci doar niște închipuiți autentici.

Pentru că omul care crește, crește și tot crește în relația cu Dumnezeu, făcând ascultare față de un Părinte duhovnicesc, apoi de altul…și tot așa…nu crește „în aparență”, ci în realitate.

Iar cine crește…crește ca Sfânt al lui Dumnezeu și nu ca pălămidă a Bisericii.

Cine se ocupă de cancanuri toată ziua, de vânzări-cumpărări, de parvenire, de mâzgălirea valorilor și a principiilor, a crezurilor și a aspirațiilor celor credincioși, aceștia sunt cei care seamănă pălămidă, ciulini mulți în Biserică, aruncă gunoaie în frumusețea lui Dumnezeu, pentru că nu vor creștere…nicio creștere în slava Lui.

Sfinții cresc organic.

Se dezvoltă tainic, interior, cu harul lui Dumnezeu, iar intemperiile din jur și bucuriile din jur se răsfrâng, deopotrivă, asupra lor.

Putem să dăm o mână de ajutor Sfinților lui Dumnezeu…sau putem să îi îmbrâncim să cadă în prăpastie.

Și, adesea, cei care le-au făcut de petrecanie la Sfinți…care i-au ajutat să moară ca niște câini, ca niște gunoaie ale societății…sfârșesc într-o amară și neagră durere.

Așa că, iubiții mei, virtutea e bună tot timpul, și când te văd și când nu te văd oamenii, după cum și pocăința e bună tot timpul, pentru că și ea trebuie făcută și când te văd…și când nu te văd oamenii că te pocăiești!

Dacă vreți să faceți ceva bun pentru alții, faceți cu toată inima! Pentru că veți face și pentru voi, în cele din urmă.

Dacă vreți să dăruiți, dăruiți-vă cu totul!

Dacă vreți să vă schimbați, atunci schimbați-vă pe deplin, cu totul, la minte și la inimă, la acțiuni și la interese!

Schimbările se văd, schimbările sunt binecuvântate de Dumnezeu, schimbările ne eliberează pas cu pas.

Ca să fim liberi, trebuie să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne elibereze de patimile noastre pas cu pas.

Pentru că a Lui e toată schimbarea, înțelepciunea și sfințenia, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!