De la cununa de spini la mitra de aur [2]

Prima parte…

***

Corneliu C, Simuț, De la cununa de spini la mitra de aur. O istorie selectivă a Bisericii de la Isus Cristos la declinul puterii papale, 30 d. Cr.-1418 d. Cr., Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2008, 333 p.

Autorul consideră, în mod curios, că deciziile Sinodului de la Ierusalim, din anul 50 d. Hr., deși au fost „luate sub călăuzirea Duhului Sfânt…nu trebuie înțelese ca fiind hotărâri infailibile”, p. 61. Însă ce înseamnă atunci „soluții” la unele probleme, p. 61, dacă astfel de decizii, divino-umane, nu sunt considerate infailibile?

Iar „spiritul înțelegerii frățești”, cum altfel s-ar putea demonstra, decât printr-o decizie conciliară unanimă? Tot cu referire la o afirmație din p. 61.

Dogma „trebuie trăită și aplicată în spiritul dragostei lui Cristos”, p. 61.

În p. 65, pentru că nu are încotro, autorul apelează la „tradiția bisericească” pentru a vorbi despre sfârșitul martiric al Sfântului Apostol Petru. Care nu apare „în Scriptură”…

Însă e corectă, din punct de vedere teologic și științific, această citare mofturoasă, doar a ceea ce ne convine, din Tradiție? Nu! În nicio știință, și nu mai vorbim în teologie, nu poți cita doar ceea ce îți convine din istorie…despre un subiect anume, ci, dacă vrei să fii onest și serios, trebuie să ții cont de toată mărturia istorică.

Biserica și-a păstrat datele Tradiției cu atenție și de aceea ele sunt o realitate istorică pentru oricine vrea ca să le consulte.

În notele de la subsol, autorul citează foarte mulți autori, dar nerelevanți pentru perioadele istorice tratate. Pentru că nu sunt persoane sursă ci teologi confesionali recenți.

Nu are, la bibliografia citată, niciun istoric sau teolog din vechime al Bisericii ci numai teologi recenți, fără nicio autoritate pentru perioada tratată.

Însă un astfel de demers pseudo-istoric e făcut pe premisa postmodernă a introducerii mentalității curente în spațiul istoric studiat pentru „a aplatiza” diferențele dintre atunci și acum. Și când ți se pare că poți să cunoști antichitatea sau evul mediu fără să te „scufunzi” în sursele lor nu faci altceva decât să plutești pe deasupra datelor istorice.

 Iarăși apelează la Tradiția Bisericii pentru moartea martirică a Sfântului Iacov, p. 66, dar fără să citeze vreo sursă teologică din primele secole ale Bisericii. Semn că nu cunoaște sursele istorice ale Tradiției Bisericii. Sau că le desconsideră în bloc.

Altfel nu se poate explica de ce nu apare niciun Sfânt Părinte sau istoric al Bisericii în aceste pagini, care să dea mărturii de primă mână despre perioadele istorice discutate.

Dacă teologia baptistă „se ține” de Scriptură, de ce autorul nostru speculează în materie de istorie? Ca spre exemplu: „Apoi, e posibil ca Pavel să fi vizitat insula Creta”, p. 74. De ce să presupunem lucruri care nu sunt „scrise”? Sau dacă apelează la Tradiția Bisericii, să apeleze cu încredere, să citeze masiv din ea, să citeze sursele ei în ediții critice sau manuscriptice, și să admită faptul că predecesorii săi, baptiști, au fost limitați în cunoașterea istorică a Bisericii.

De ce să cităm numai Scriptura în ediții critice și în codexuri, dar când vine vorba de istoria Bisericii din secolul 1, 2, 4, 10, 15, 20…să cităm din surse recente…și nu din sursele secolelor pe care le discutăm?

Pentru că ceea ce face Corneliu C. Simuț aici nu se numește istorie științifică ci istorie ideologizată.

Dacă vreau să știu ce crede Platon sau Herodot sau Sfântul Dionisie Areopagitul despre ceva anume, atunci mă duc la ei…și nu la autorul X din secolul meu, care și-a dat cu părerea despre ei.

Tot potrivit „tradiției bisericești”, Pavel „a fost arestat din nou și trimis la Roma”, p. 74. Deci sola Scriptura cade în materie de istorie…dar și de credință…pentru că ea, Scriptura, nu poate să se explice fără cei care au scris-o și au păstrat-o.

Însă, pe când autorul citează continuu din Scriptură, cu trimiteri exacte, nu citează deloc din istoria Bisericii, cu surse exacte.

De unde știm că „niciuna dintre cărțile Noului Testament nu fusese scrisă înainte de convocarea Conciliului de la Ierusalim în anul 48 d. Cr.”, p. 75. Și de unde știm că a fost în 48?

Cine din vechime ne-a spus, că în anul 68 d. Hr., „cele mai multe dintre cărțile Noului Testament erau deja scrise și circulau prin biserici”, p. 76?

Și de ce autorul nu a vrut să cunoască și cum arătau Bisericile de atunci, potrivit datelor Tradiției? Nu face față adevărului istoric? Adevărul istoric apelează foarte mult la conștiința teologului baptist și îl face să se rușineze, pentru că fabulează în materie de realitate istorică?

Cine ne-a spus că Ierusalimul a căzut în 70 d. Hr., p. 78? Istoricul evreu, vorbitor de limbă latină, contemporan cu evenimentele, e tradus în română. Autorul putea să îl citeze imediat. Căci și așa, toți ceilalți și-au luat datele de la el.

Iată însă o citare, totuși, din Eusebiu de Cezareea (Idem, p. 83, n. 10), citat dintr-o ediție englezească, deși avem una în română, în PSB, însă…Eusebiu nu pare „de încredere”. Autorul spune despre informația lui, atunci când o preia: „dacă ar fi să-l credem pe Eusebiu de Cezareea…”, p. 83. Însă cum sunt „credibili” atunci istoricii de secol 20, care vorbesc despre secolul 1 al Bisericii?

În p. 87, autorul nostru vorbește despre „trăsăturile fundamentale ale bisericii” și prima dintre ele pe care o enumeră este Botezul. Însă prima trăsătură fundamentală a Bisericii este însăși constituția divino-umană a Bisericii.

Numai dacă Biserica este Biserica reală, instituită de Prea Sfânta Treime la Cincizecime, toate cele ale Bisericii sunt importante.

Adică prima discuție pe care trebuie să o avem este despre însuși fundamentul Bisericii și despre rolul ei în lume.

În aceeași pagină 87, autorul se referă la „scrierile”  Părinților apostolici fără să citeze vreunul.

Și se referă la botez ca la „o confirmare a nașterii din nou sau a convertirii”, p. 87, când tocmai Botezul este nașterea din nou, adică curățirea dumnezeiască a întregii noastre ființe.

Însă socotirea convertirii mai importantă decât luminarea și sfințirea produse prin Sfântul Botez se înscrie în teologia baptistă, care vede botezul ca pe un simplu ceremonial iar convertirea doar ca pe acțiunea lui Dumnezeu în ființa omului. De ce? Pentru că teologia baptistă exclude orice fel de sinergism, de colaborare între Dumnezeu și om pentru mântuirea omului.

În teologia Bisericii Ortodoxe însă, sinergismul divino-uman este fundamentul mântuirii și al îndumnezeirii omului. Tocmai pentru că Hristos este Dumnezeu și om, ca o consecință a unirii ipostatice a firilor în Hristos, tot drumul curății de patimi, al iluminării și al îndumnezeirii se face împreună cu Dumnezeu, prin multă asceză și încordare, pentru că sfințenia nu e numai darul lui Dumnezeu ci și efortul omului.

Însă Botezul a fost și este „o modalitate [sacramentală a Bisericii] de spălare a păcatelor”, p. 87, pentru că e ușa harică de intrare în Biserică și nu un act gratuit și fără semnificații profund ontologice.

După Botez, autorul enumeră Ziua Domnului, Cina Domnului și Paștile, p. 87-89, ca cele „patru trăsături fundamentale” ale Bisericii. Însă ierarhia Bisericii, paradoxal, cea care slujește Tainele Bisericii, e mai puțin importantă pentru autor.

Urmează secțiunea: „Slujitorii bisericii” (p. 89-91), în care, în mod corect, îi pune în prim plan pe Sfinții Apostoli, p. 89. Însă în p. 90, autorul vorbește despre „scrierile vremii”, fără să citeze vreuna, care „pomenesc despre „apostoli” care predicau în biserici, dar se pare că aceștia nu erau decât evangheliști”. Cum să știm ce erau…dacă nu ni se citează sursele, pe care autorul ne dă de înțeles că le-a „folosit”, că le „cunoaște”?

De unde a aflat autorul faptul că „acești evangheliști nu aveau autoritate apostolică” și că „bisericile știau acest lucru”, p. 90? La subsol ne trimite la Emily J. Hunt, cu o carte din 2003. Pe ce se bazează autorul citat în afirmația lui?

De ce autorul egalizează episcopii cu prezbiterii și cu „păstorii” în mod fraudulos, dacă știe, din NT, în mod expres, că acelea au fost și sunt două trepte ierarhice diferite, adică episcopii și preoții iar…păstorii sunt acum, în baptism și nu au existat în Biserica veche? În p. 90…

Pe cine ajută falsificarea istoriei Bisericii? Pe mine, ca teolog ortodox, nu! Pe teologul baptist, după cum se vede, da! Pentru că el încearcă să își explice inexistența de 16 secole a bisericii sale…pe când eu, ca ortodox, îmi apăr istoria în autenticitatea ei.

Pe mine nu mă interesează să fabulez despre Biserică ci eu vreau să mergem acolo, în istorie, la sursele rămase și să le analizăm în mod onest, cu mintea Bisericii și nu într-o doară sau la beție.

Și așa cum nu putem să presupunem metrou sau computer în secolul I, tot la fel nu putem presupune că a existat o anume realitate în Biserică, dacă martorii  autentici ai acelor vremuri nu au dat mărturie despre ea. Noi ne bazăm pe mărturia lor, pe credibilitatea lor, pe sfințenia lor și nu facem speculații de duzină despre ceea ce…nu știm cum a fost.

Cu toate că episcopii sunt unii, preoții sunt alții și diaconii sunt alții în NT și în Tradiția Bisericii, că de aceea s-au folosit 3 nume, după ce i-a egalizat pe episcopi cu preoții și a introdus în ecuație și „păstorii” inexistenți în trecutul Bisericii…pe diaconi îi tratează ca pe o treaptă ierarhică aparte,  p. 91.

Diaconii sunt o treaptă aparte, dar numai în Biserica lui Hristos, unde, mai întâi e episcopul și el hirotonește diaconi și preoți. Iar pe episcopul care a construit, de la zero, o Biserică locală, l-a hirotonit, la început, Apostolul Domnului, pentru că de aceea se duceau în toată lumea: ca să propovăduiască credința și să instituie treptele ierarhice, care să constituie Biserica vie, funcțională, mântuitoare a lui Hristos.

Corneliu C. Simuț însă, în orice secol, „rescrie” istoria…și le propune studenților săi să creadă că „așa au stat lucrurile”. E dramatic însă, dacă niciunul dintre studenți nu își va da seama, până la urmă, că majoritatea datelor furnizate de profesorul lor nu au acoperire istorică.

În p. 91, autorul își dă cu presupusul despre cum era „închinarea”, adică cultul Bisericii, iar în p. 92 vorbește despre „evanghelizarea pretutindeni și chiar într-o manieră agresivă” în Imperiul Roman.

Iar viitorul pastor baptist, ieșit de pe băncile facultății de la Oradea, dacă bagă la cap că și în vechime Biserica era „agresivă” cu necredincioșii, va căuta să fie și el la fel de „duhovnicesc” cu ei.