Predică la pomenirea Sfântului Ștefan cel Nou [28 noiembrie 2013]

Sfantul Cuvios Mucenic Stefan cel Nou

Iubiții mei,

în Viața Sfântului Ștefan, astăzi pomenit, găsim o listă a ereticilor, care s-au luptat cu Biserica lui Hristos până în secolul al 8-lea, când a trăit Părintele nostru.

Și lista e aceasta: „Întâi iudeii au dat război turmei Mântuitorului nostru şi cu a lor armă s-au rănit, căci prin Crucea cea de dânşii înfiptă, Păstorul cel bun i-a izgonit ca pe nişte lupi de la oi.

Iar după aceştia slujitorii idolilor, care s-au ruşinat de apărătorii adevărului, şi după aceştia Simon [Magul] şi ucenicii cei de sub dânsul, Menandros şi Kedron, apoi Marchion şi Valentin.

Şi după dânşii Cherint şi Satornic, Vasilid şi Carpocrat, Marcu şi Tațian, Montan şi Vardisan, Artemon şi Navat, Sabelie şi Nepon; Pavel şi Maniheu, Fotinos şi Marcel şi cei după aceia, Arie, Aetie, Evnomie, Macedonie, Maxim, Nestorie – hidra cea cu multe capete –, Evtihie şi Dioscor, Zosim, Apolinarie, Origen, Petru ticălosul, Teodosie, Iacov, Iulian, Zinon, Serghie, Pir, Chir, Macaris, Onorie şi răucredinciosul Mohamed şi oricare altul pe care, omeneşte, l-am uitat”.

Și lista ereticilor, după cum observăm, e prefațată de evreii și păgânii care nu au crezut în Hristos și s-au luptat și se luptă cu propovăduirea Bisericii și e postfațată de persoana lui Mahomed, care nu are de-a face cu Biserica, dar care, prin inventarea unei noi religii, care se luptă cu Biserica Domnului, e un dușman redutabil al ei.

Cu alte cuvinte, cine este ereticul? Omul care iese din Biserică și propune o altă biserică și o altă asceză și un alt ritual pe motive subiectiviste.

Și cui i-ar trece prin cap o astfel de nebunie, aceea de „a reinventa” Biserica lui Hristos, decât unuia care are o ură neîmpăcată față de Dumnezeu.

Căci ereticul este el care deformează învățătura Bisericii sau inventează în materie de „biserică”.

Și lista aceasta neagră…și dureroasă…se găsește în viața Sfântului Ștefan, pentru că și el a luptat cu erezia vremii lui: cu iconoclasmul.

Care atunci, ca și acum, spunea că „nu trebuie” să ne închinăm la Sfintele Icoane pentru că ele sunt „idoli”. Însă idolii erau niște fantasme umane, rodul nălucirilor demonice.

Pe când în Sfintele Icoane avem chipul Domnului, al Maicii Sale, al Sfinților și Îngerilor Lui, păstrate tradițional, adică ale unor persoane reale, pline de slavă…și, prin intermediul lor, noi ne înălțăm în rugăciune spre ei, cei vii, din ceruri.

Căci cum am putea să confundăm fotografia soției sau a copilului nostru cu soția sau copilul nostru?

Nu putem confunda Icoana Sfântului cu Sfântul iconizat pe ea…dar Icoana lui ne amintește mereu de el…și de viața lui, dacă îl cunoaștem pe Sfânt…și dacă suntem în rugăciune către el.

Oriunde m-aș duce și văd Sfinte Icoane…văd oameni Sfinți ai lui Dumnezeu, oameni cu o istorie uluitoare în spate…și care sunt acum în Împărăția Lui.

Adică văd Icoane…pentru ca să văd în ele pe mulții moștenitori ai Împărăției Lui.

Pentru că numai pe aceia, asupra cărora Dumnezeu ne încredințează că sunt Sfinți…pe aceia îi cinstim ca Sfinți ai Lui din veac în veac.

După cum, dimpotrivă, cei pe care Biserica, într-un veac anume, i-a declarat eretici…aceia sunt eretici și pentru mine, pentru că erezia lor…din care nu au ieșit…i-a făcut să fie tăiați de la Biserică.

Iar dacă studiem viețile ereticilor…vom observa extremismul lor teologic cât și existențial.

Cum doreau, cu obstinație, să se diferențieze față de ceilalți credincioși…sau cum „inventau” în materie de credință…crezând că astfel „explică” credința Bisericii.

Iconoclaștii au intrat în Biserici și au distrus Sfintele Icoane.

Şi unde se aflau Cinstitele Icoane ale lui Hristos sau ale Născătoarei de Dumnezeu sau ale Sfinţilor, li se dădeau foc, sau se îngropau, sau se văruiau. Unele erau aruncate prin locuri noroioase, altele în mare, altele în foc, iar altele erau tăiate şi sfărâmate cu topoarele de răucredincioşii luptători împotriva Sfintelor Icoane. Iar unde se aflau copaci, păsări sau dobitoace necuvântătoare şi, mai ales, hăţuri de cai sataniceşti şi vânători, privelişti ori alergări de cai rău zugrăvite, [pe] acestea cu cinste le lăsau”.

Căci, după cum se observă, iconoclaștii preferau creația necuvântătoare în locul chipului Domnului și al Maicii Sale și al Sfinților Lui.

Erau antropocentrici, exclusiviști, negaționiști, nihiliști…pentru că doreau să șteargă urmele Întrupării Sale.

Unde însă s-ar mai fi dus eterodocșii zilei de azi ca să vadă „locurile lui Iisus”, dacă Biserica Ortodoxă, alături de catolici, armeni și copți, nu ar fi păstrat locurile sfinte ale Bisericii lui Hristos din Israel?

Ce chip și ce urme ale lui Hristos ar mai fi ajuns la noi, dacă alături de Viețile Sfinților și de slujbele Bisericii de la început, Biserica Ortodoxă nu ar fi păstrat și Sfintele Moaște și Sfintele Icoane ale Sfinților Lui?

Dar Biserica a păstrat totul…deși a pierdut enorm de multe date din tezaurul ei!

Biserica a păstrat chipul Lui, Icoanele Sfinților Lui, slujbele Lui, tămâia și cântarea Lui, modul ascetico-mistic de îndumnezeire al oamenilor.

Tocmai de aceea Biserica Ortodoxă nu are nevoie „să se reformeze”…pentru că nu Biserica trebuie reformată la nivel de credință și cult…ci fiecare dintre noi trebuie să se curățească de patimi, crezând credința una și de la început a Bisericii.

Pentru că tocmai de acest lucru avem nevoie: de o privire profundă și clară asupra vieții Bisericii, pe care nu o putem avea decât trăind în ritmul Bisericii, încercând zilnic să ne sfințim viața.

Sfântul Ștefan, Părintele nostru, astăzi pomenit, a trăit pe vremea împăratului iconoclast Constantin Copronim.  Și era starețul unei Mănăstiri.

Iar împăratul eretic a răzuit „toate Icoanele tainice ale lui Hristos, [și] a zugrăvit pe pereţi: copaci şi păsări de tot felul, animale şi alte închipuiri cu frunze de iederă, cocori, corbi şi păuni”.

Pentru că nu îi plăcea taina lui Hristos, nu îi plăceau Sfinții paradoxali, nu avea dor de curăția Biserică…ci, în aparență, era „un iubitor de frumos”.

Practica un estetism dezangajant.

Așa cum practică postmodernismul azi…ca și când imaginea nu ar influența viețile oamenilor.

Însă una e să o vezi pe Maica Domnului în Sfintele sale Icoane și să te umpli de evlavie sfântă și alta e să o vezi pe Lady Gaga, îmbrăcată în carne, cu ambalaje prinse în păr…sau mergând goală pe stradă.

După cum una e să îți vezi bunicii, părinții, copiii, soția în tablouri, pe pereți sau în stative, pe masă…și altceva e să ai numai linii sau numai cercuri pictate pe pereți.

Și tocmai pentru că nu mai văd pe cine trebuie să vadă…eterodocșii se îndepărtează tot mai mult de adevărații Sfinți ai lui Dumnezeu…și au un cult și o teologie de tot râsul.

Pentru că una e să îți imaginezi că „ești” cu Dumnezeu, că „ești credincios”, că „ești nemaipomenit” și altceva e să te umpli de har și să mergi în Împărăția Lui după adormirea ta, în mod evident.

Din acest motiv, noi când vorbim despre Sfânta Tradiție, nu vorbim despre realități mitologice…ci vorbim despre tot lucrul, toată cartea, toată însemnarea plină de sfințenie despre trecutul și viețile Sfinților lui Dumnezeu.

În Sfânta Tradiție avem Scriptura Veche și Nouă, toată istoria de la crearea lumii și până la noi, toate viețile și cărțile Sfinților Părinți, toate sinoadele și dogmele și canoane Bisericii, toate datele arheologice, practice, inventariate despre istoria Bisericii.

Adică toată averea lui Dumnezeu pentru noi…pe care, dacă o analizăm, pe cât putem noi, nu ajungem decât la a ne minuna și la a fi foarte mulțumitori despre ce oameni a avut și are Biserica lui Dumnezeu.

De aceea, având acest fond uluitor de date despre Biserica lui Hristos, noi putem merge în sus și în jos în istorie, în orice secol, pentru a analiza cartea sau pe Sfântul cutare sau cutare,  o anumită idee, o anumită dezvoltare a cultului, care erau dușmanii sau ereticii cu care s-au luptat Sfinții.

Patriarhii noștri pot fi urmăribili pas cu pas, secol de secol, până la noi.

2.000 de ani de neîntreruptă, de continuă slujire a Bisericii, care poate fi analizată…nu doar ca oameni ai credinței…dar și ca istorici indiferenți de credința ortodoxă…pentru că datele sunt date verificabile.

Tot la fel, istoria lui Israel, până la Domnul, este o istorie organică…în care slujirea lui Dumnezeu a fost neîntreruptă.

Putem urmări aprofundarea credinței apostolice până la noi dar și ce unitară și neschimbată e această credință.

De la Sfântul Apostol Pavel la Sfântul Dionisie Areopagitul, de la Sfântul Irineu al Lyonului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, de la Sfântul Augustin al Hipponei la Sfântul Ioan Damaschin, de la Sfântul Simeon Noul Teolog la Sfântul Grigorie Palama, de la Sfântul Paisie de la Neamț la Fericitul Dumitru Stăniloae…teologia poate fi urmăribilă, are nuanțele ei…dar fondul e comun.

Nu veți găsi la vreun Sfânt Părinte că îl cinstește ca „sfânt” pe Buddha, pe Mahomed, pe Martin Luther, pe vreun eretic, vreun animal sau vreo ființă inventată.

Nu veți găsi basme în scrierile lor, invenții jalnice…ci o uluitoare consecvență și aprofundare a acelorași dogme și realități ale Bisericii.

Ei vă vor învăța despre Dumnezeul treimic, despre crearea lumii de către acest Dumnezeu, despre om ca ființă formată din trup și suflet, despre căderea în păcat a oamenilor, despre Lege și Evanghelie, despre întruparea Fiul lui Dumnezeu din Fecioară, despre Apostolii Domnului și Biserica Lui, formată la Cincizecime, despre cum s-au convertit neamurile și evreii la credință, despre cum arată Biserica și Tainele ei, despre cum se mântuiesc cei credincioși, despre o a doua venire a Domnului și despre o înviere generală a tuturor celor adormiți, pentru ca toți să stea în fața judecății lui Hristos…pentru că există doar două alegeri pentru veșnicie: Împărăția lui Dumnezeu…sau Iadul…

Așa că, pentru oamenii onești, care nu s-au născut în Biserica Ortodoxă…există o cale istorică de a cunoaște Biserica lui Hristos.

Așa după cum Matematica sau Fizica are o istorie unitară și fiecare secol a pus cărămida lui la dezvoltarea acelei științe…tot la fel și Biserica lui Hristos, dumnezeiască și omenească în același timp, e reperabilă la nivel istoric, are o istorie neîntreruptă, și cine dorește să o cunoască…o cunoaște și se mântuiește în Biserica lui Dumnezeu.

Pentru că Biserica e a Lui…și El o conduce…și de aceea nimeni n-o „reformează” în afară de El și nici n-o „înlocuiește”, pentru că ea e una pentru totdeauna.

Sfântul Ștefan, astăzi pomenit, a fost luat și ținut 6 zile fără hrană…pentru că nu a vrut să se lepede de Sfintele Icoane ale Bisericii lui Hristos.

A fost considerat „vrăjitor”. I-au ars Mănăstirea și i-au risipit pe ucenicii lui.

E prins din nou și stă nemâncat 17 zile.

Își regăsește ucenicii, în afară de doi dintre ei…și locuiește în insula Proconis.

Face multe minuni în timpul vieții.

Însă Sfântul Ștefan e întemnițat și chinuit.

E judecat de împăratul iconoclast…și Sfântul îi spune: „Împărate, creştinii au hotărât a sluji nu materiei în Icoane, ci [potrivit] numirii chipului ne închinăm gânditor, suindu-ne prin aceasta la pricinile chipurilor celor dintâi şi prin vedere ne înălţăm la dogmele şi scopul dreptei credinţe, la locurile cerului cele înalte. Aceasta este dorirea sufletului, de a se înălţa ca o pasăre mult rătăcitoare, spre a se odihni acolo”.

În temnița unde el a fost închis…a mai găsit încă 342 de Monahi Mărturisitori.

Cum arătau Mărturisitorii lui Hristos, care erau întemnițați?

Unii cu nasurile tăiate, alţii cu ochii scoşi, alţii având mâinile tăiate, ca unii ce nu au iscălit împotriva Sfintelor Icoane, ci încă au scris pentru ele, iar alţii neavând urechi. Iar unii arătau urmele bătăilor celor neasemănate pe care le luaseră de la chinuitori, răni care nu se tămăduiseră încă, iar alţii se arătau că nu au păr, fiind tunşi de păgânii arzători de Icoane, şi cei mai mulţi aveau cinstita barbă unsă cu smoală şi arsă”.

Căci cine nu iubește fața lui Hristos, cum să iubească fața Sfinților Lui?!

Cine urăște chipul Maicii Domnului și nu-l vrea în casă…poate să o iubească, cu adevărat, pe mama lui sau pe fiica lui sau pe soacra lui sau pe nașa lui…sau pe orice femeie?! Mă îndoiesc de asta…

Dar, după cum vedem astăzi la nivel online, baptistul, penticostalul, adventistul, iehovistul, mormonul, luteranul sau calvinul care nu au, cu toții, Sfinte Icoane, au însă peste tot fotografiile lor…și ale familiei lor.

Și e logic de ce: țin mai mult la ei, la chipul lor…decât la chipul lui Hristos, Care S-a întrupat pentru ei și S-a făcut om.

Acesta e antropocentrismul care neagă Biserica lui Hristos, existența Lui, mântuirea oamenilor!

De aceea postmodernitatea nu are nevoie de fundamente, de adevărurile lui Dumnezeu: pentru că e plină de „adevărurile” și experiențele omului care trăiește la întâmplare, oricum, fără logică…

Și când venim cu logica Bisericii, cu viața divino-umană a Bisericii, cu viața plină de har…e normal că se simt vexați, oripilați, enervați, stresați: pentru că nu suportă…ceea ce nu sunt.

Sfântul Ștefan, astăzi pomenit, având darul înainte-vederii…a știut cu 40 de zile înainte pătimirile pe care avea să le trăiască.

E prins și judecat pe nedrept, e întemnițat…dar trimișii împăratului văd fața lui Ștefan ca față de Înger și nu îi fac nimic.

Însă împăratul dorind să-l batjocorească…e adus târât până la el.

Soldații îl aruncă și îl omoară pe Sfântul Ștefan „în groapa păgânilor și a osândiților”.

Și se spune în Viața lui că a fost martirizat la vârsta de 53 de ani, pe 28 noiembrie…și, din cauza omorârii lui, Dumnezeu a înnegrit văzduhul, a dat un vânt năprasnic și o grindină mare…încât prin această pedeapsă i-a omorât pe mulți, pe alții i-a rănit și a distrus cele ale lor.

O parte din Sfintele sale Moaște au fost recuperate de Teodor, un creștin iubitor de Dumnezeu…dar cea mai mare parte dintre ele a fost aruncată de către cei care l-au omorât.

Așa că Sfântul Ștefan a fost făcător de minuni, mare povățuitor al monahilor, teolog al Sfintelor Icoane, Cuvios, Mărturisitor și Mucenic al lui Hristos…pentru că  a trăit la nivel profund viața ortodoxă a Bisericii și a fost responsabil față de credința autentică a Bisericii.

Iconoclaștii, ca și Luther, Zwingli sau Calvin puțin mai târziu, se credeau „îndreptătorii” Bisericii. Cei care ajută Biserica „cu forța” sau „împotriva ei”.

Sfântul Ștefan, astăzi pomenit, nu se credea un „inovator” în materie de credință și de viață creștină, ci el apăra, la nivelul lui, viața și credința Bisericii.

Și tocmai asta trebuie să facem și noi: să nu ne erijăm în măturile lui Hristos, vrând „să măturăm” Biserica de toți păcătoșii ei…ci să ne facem robii lui Hristos, învățând de la El simplitatea, blândețea și cuvioșia în toate cele ale noastre.

Pentru că și noi facem parte dintre…păcătoșii Bisericii…și noi, cu toții, avem nevoie de mila lui Dumnezeu…și Judecătorul nostru e doar El.

Dumnezeu să ne întărească și să ne lumineze în toate ale noastre, acum și în toate zilele vieții noastre. Amin!

Emil Botta: masca de histrion [23]

O mierlă paradisiacă îl omagiază pe poet ca pe un țăran care lucrează țarina sa, poezia: „Țărane, mă omagiază mierla frumos,/ frumos de nespus./ Rusticane, țărane, mierla mi-a spus,/ eu nu disprețuiesc țarina ta”.

Țarina are și un ecou biblic. În interpretarea ortodoxă a Scripturii, ea reprezintă pământul pe care trebuie să îl lucreze omul, după căderea din Rai, dar și țarina inimii, pe care, de asemenea, trtebuie să o cultive. Termenul apare și în pildele evanghelice.

Înțelesurile versurilor lui Botta pot fi, așadar, complexe.

Poetul se regăsește din nou într-un Ev Mediu ideal, într-un timp fără timp, paradisiac, cu tușe medievale: „Mierlele Franței au primit/ încă de la Charles Martel, de la Clovis,/ pentru fapte de arme,/ pentru eroice fapte/ onoruri înalte,/ amețitor de înalte/ Și țărane, tristane, să știi,/ acolo mierlele dorm/ în cimitirul eroilor”

Mierlele Franței – poeții Franței – „au o fantastică groapă comună” și pe mormântul lor scrie: „au murit pentru patrie”.

Țăranul/ rusticanul/ tristanul este omul de țărână sau cavalerul de lut, Don Quijotele poeziei.

Botta dialoghează cu un imaginar poet francez, care a devenit mierlă în cer (de altfel, poezia se numește: În cer, în alt sat).

Dialogul are loc în spațiul închis al odăii (același, ca și în poezia precedentă): „Și fiind zise aceste/ s-a înălțat/ în azurul odăii mierla,/ în slăvi a pierit mierla”.

Iar poetul nu încearcă să ascundă faptul că, cel mai adesea, sau aproape întotdeauna, el scrie din poziția de claustrat din punct de vedere social și spațial, de retras, ca și condiție fizică, într-un orizont sensibil diminuat.

În timp ce, din punct de vedere intelectual și spiritual, evadează în lumile care constituie propriu-zis substanța poeziei sale.

Poate părea un fapt banal, dar nu mulți poeți îl enunță, îl lasă să se vadă. Mai ales dintre poeții moderni, care evită precizarea, de tip alecsandrin, a poziției lor în odaie.

Botta reintroduce în poezie măsura distanței dintre realitatea fizică și realitatea psiho-spirituală, ultima nefiind limitată de zidurile odăii. Un element clasic, dar care poate fi interpretat și ca anticipativ postmodern. Depinde, ca întotdeauna, din ce unghi sunt privite lucrurile.

Lirica lui Botta este adânc reflexivă. Este puternic marcată de experiența lecturii și a cugetării intensive la semnificațiile lecturii.

Citind și comentând versurile lui, se revelă nu numai experiența sa personală, ci și înțelegerea și interpretarea experiențelor poetice ale tradiției, cu ajutorul cărora și-a săpat o matcă stilistică și a construit un univers propriu și totodată inter-textual.

E un poet care își construiește casa poeziei folosind bucăți de univers din alte lumi poetice/ literare.

Aceasta reprezintă un fel de critică literară exprimată însă tot prin….poezie.

Cred că am mai spus-o și altă dată: poeții se înțeleg mai bine între ei și adesea apreciază și valorifică ceea ce critica ajunge să deprecieze.

Construiesc din clișee refolosibile sau chiar din deșeuri literare (din ceea ce este considerat astfel de către contemporanii prea evoluați, care le-au consumat și le-au înțeles pe toate și au mereu nevoie de ceva nou), fără frică de vulgaritate sau desuetudine. Pentru că schimbă caseta limbajului…dar nu uită să spună că nu au părăsit odaia.

Critica literară e mereu avidă de noi interpretări, de noi perspective și căi de pătrundere în analiza unei opere.

Poeții răspund adesea acestei neurastenii a contemporanilor printr-un atavism bine temperat stilistic, deghizat în forme literare hodierne.

Spre exemplu, între obsesia căilor lactee care sunt hieroglife pe veci ferecate și a eolienelor harfe acordate de seraficul vânt (Amintirea fratelui meu) – teme și motive ale literaturii vechi (din cronografe și psalmi[1]) actualizate de Eminescu în poezia sa – și expresivitatea modernă a sentimentului modern, nu există linie de demarcație în poezia lui Botta.

Linia de demarcație e trasată imaginar de receptarea scolastic-modernă care separă (irectitudinal) între vechi și nou/ actual, între permis și interzis.

Limbajul criptic încifrează și poezia de dragoste, atunci când poetul vrea să arunce, peste amintiri, un văl de pudoare și uitare. Episodul amoros (probabil pasager și ca semnificație în plan personal) este anagramat astfel:

Tu erai apa care doarme,
eram țărmure înmărmurit.
Și ce brațe de piatră avea
stânca sciților, acel țărmure scit!

Și mă făcui vultur pleșuv,
pasăre de foc ce vulturește căta,
braț de văpăi vulturește îmbrățișa
apa, apa care dormea.

În rătăcire m-am rătăcit,
în ceruri gigante printre nori.
Și în rătăcire eram fericit,
dând uitării acel țărmure scit.

(L.)

A fost îndrăgostit…ca vulturul care planează peste ape…

Remarcăm, din nou, expresivități nichitiene, pe lângă pastișa eminesciană de început.

Poezia Mauzoleul ne exemplifică lectura unui tablou, de către un poet:

Un aer crud în peisaj vibra
și eu, mut de spaimă, priveam la eroul
acela căzut,
muncit de săbii,
mâncat de lance,
cu scutul pierdut.

Și degetele fibroase,
acele sârme ghimpoase
mă oboseau.
Istovitele oase, chinuitele flori spinoase,
mă oboseau.

Regimentul se zărea în zare
fantomatic.
Și era o groaznică agitare
în acea groaznică nemișcare;

Comandantul era împietrit
ca un stâlp de mirare
și într-o supra-nemișcare
era țintuit.

Am văzut prin ochiană atacul
în tabloul de amurg abătut
și eroul acela căzut
cum aduna os luminos cu os luminos …

Dincolo de animarea pânzei, prin „ochiana” emoției poetului, prozodia reanimă…retorica lui Dimitrie Cantemir, cea (binecunoscută) din Divanul și mai cu seamă din Istoria ieroglifică[2]. Sau, în general, retorica veche (tiparul omiletic, îndeosebi).


[1] Mai precis, din Palia istorică, Cronograful lui Danovici și, respectiv, din psalmul 136.

Bucurii în iarnă

  • Ieri, 27 noiembrie 2013, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a constituit comisia de canonizare a Fericitului Porfirie Bairaktaris.
  • Bucuriile reale sunt bucuriile duhovnicești. Bucuriile care ne fac oameni deplini.
  • În minutul 28 al predicii de aici, pastorul penticostal Cristian Ionescu e conștient de faptul că mulți au o imagine deformată despre Dumnezeu.
  • Despre Tudor Gheorghe care vorbește în limba inimii românești.
  • Ai un „defect” frumos: îți place vocea mea.
  • În acest interviu, pastorul Iosif Țon (penticostal), începe prin a vorbi despre adormirea și trezirea la credință. Dacă adormirea o aduce păcatul, trezirea o aduce „botezul” cu Duhul Sfânt, care, în fapt, la penticostali, e posedare de demoni. Și încearcă să ne explice ca „pozitive” manifestările „duhovnicești” penticostale.
  • Mircea Dinescu: „Din pricina lui Ceauşescu au murit mulţi, ei nu mai pot vorbi. Femei gravide, pe masa de operaţie, bătrâni care nu erau luaţi de salvare, că erau ca pe moarte, bestial, nu? Limita pentru asta era cea de 7o de ani, cea biblică, ce vreţi mai mare cinism? Au murit foarte-foarte mulţi oameni cu zile. Şi acum e aproape tot aşa. Dispreţul faţă de om, de semeni”.
  • ProSport, din 9 decembrie 2013, nu va mai apărea în foaie ci doar online.
  • PFP Kirill al Rusiei: „The Church is protecting its own freedom because it is sure that only its independence gives her an opportunity to be a fully-fledged spiritual authority. Any form of merger between the state and the Church is dangerous for God’s cause. A sermon sounds loud and convincing only when it is delivered by a free Church”.

Istorie 4. 50

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a.

***

Cel cu Marin Preda începe în p. 328.

Și autorul începe prin a ne insinua cotloanele pregătirii interviului: „după câteva săptămâni de răspunsuri evazive…acceptarea vine brusc[1].

Despre Marin Preda, autorul spune: era „un exploziv înclinat spre descărcări instantanee sublimate și anulate”[2].

Și Preda, vorbindu-i despre un roman al său…îi spune faptul că „un scriitor [de roman] trebuie să rămână un povestitor[3].

Ce altceva ar putea fi? Pentru că în analiză, în reflecție, în fantezie sau în descriere, nu faci altceva decât să povestești realitatea ta interioară.

În p. 333, Preda se confesează în materie de construire a personajelor și afirmă: „eu am învățat să caut izvorul pasiunilor individului în legătura strânsă între pasiunea individuală și problemele sociale contemporane”.

Din p. 334 aflăm că Marin Preda a locuit pe strada Dionisie Lupu din București, la nr. 74 și că a fost „vecin de palier”, de etaj, cu autorul cărții.

Începe al doilea interviu…

Preda considera „vârsta primei tinereți” o vârstă a risipirii[4]. De aici numele romanului său: Risipitorii[5].

În p. 346 vorbește despre „tendința spre universalitate a unei culturi”, pentru că există „nevoia spirituală a omului de a comunica cu ceilalți oameni de pe toate meridianele”[6]. Fapt pentru care onlineul ne satură o nevoie reală a fiecăruia dintre noi: nevoia de comunicare universală cu semenii noștri.

Traducerea, credea Preda, înseamnă „o sărăcire a expresiei”[7] cărții.

În încheierea celui de al doilea interviu, Preda afirmă ceva important pentru totdeauna în materie de carte: „Marea forță creatoare a artei noastre trebuie să se reverse de aici înainte dincolo de formele de expresie…și să găsească forme de expresie care, păstrându-și și [pe] mai departe farmecul inexprimabil al specificului național, să fie totuși covârșite de conținut, și acest conținut să-și caute…nestingherit drumul spre universalitate”[8]. Pentru că numai conținutul care depășește expresia e general valabil.

Ambele interviuri ale lui Marin Preda sunt din 1965[9].

Interviul cu Mihail Sadoveanu începe în p. 375.

Sadoveanu avea niște ochi „de culoare nelămurită[10]. „Între albastru cețos și verde[11].

Iar Mihail Sadoveanu era de părere că scriitorul „are nevoie de multă sârguință, energie, de voință puternică. Dar înainte de toate, de răbdare, de multă răbdare[12]. Pentru că scrisul are ascetismul său.

În iarna lui 1953, el i-a spus autorului că trebuie să fie sobru și curat ca preotul unei discipline sacre când vine vorba de scris[13]. Căci „creația e o mare bucurie. Dar și un mare chin. O coroană de lauri și de spini[14].

În 1956 i-a dat un interviu autorului, în care i-a spus că în clasa a 5-a de liceu (a 9-a de acum) i-a apărut primele poezii în revista Viața nouă din București[15]. Adică Sadoveanu a început prin a publica poezie…

După care, în aceeași revistă, a publicat două schițe: Dușmanii și O domnișoară binecrescută[16]. A pierdut acele scrieri și le-a „reconstruit din memorie”[17].

A primit sume „foarte mici” de bani pentru colaborările sale la reviste[18].

Iar pe când el era tânăr, „scriitorii aveau diferite slujbe: dădeau lecții, făceau corectură, scriau în locul altora, îndeobște slugăreau flămânzi și dezbrăcați. După câte-mi amintesc, se plătea cu câte 15 lei un foileton cu urmare și cu 20 de lei o nuvelă. Cărțile se tipăreau în tiraje mici, edituri erau puține, majoritatea lor urmărind scopuri pur comerciale[19].

Nu s-a schimbat mare lucru, timp de un secol, în materie de bătaie de joc față de scriitori și de traducători. Iar editurile au rămas tot fomiste după bani.

În aceeași pagină 379, Sadoveanu vorbește despre plata pe care a primit-o pentru scrierile sale.

Pentru Șoimii a primit 100 de lei, pentru Povestiri 200 de lei, pentru Dureri înăbușite 300 de lei[20]. Însă, deși el a fost plătit doar o singură dată pentru o carte, „editorul avea dreptul să le retipărească timp de 5 ani fără vreo plată suplimentară [față de autor]. Mai târziu am stabilit un regim mai convenabil[21]. În concluzie: scriitorul publică aproape pe degeaba…editorul scoate profit nelimitat.

Nicolae Bălcescu, spune Sadoveanu, a murit „ros de tuberculoză, [și a fost] aruncat în groapa comună a cerșetorilor din Palermo [din cauza sărăciei]; Grigore Alexandrescu [a fost] dement o jumătate de viață; D.[imitrie] Bolintineanu…[a murit] între săracii unui spital; Nicolae Filimon, trăind umilit ca un cântăreț de Biserică; Eminescu, Creangă, Caragiale, surpați de boli și mizerie”[22].  Pentru că românii nu au timp de scriitorii lor în timpul vieții dar îi omagiază, în treacăt, după moarte.

Întrebat fiind despre cititori, Sadoveanu ne furnizează o cifră dureroasă pentru anul 1941: „se aflau în țara noastră peste 3.500.000 de analfabeți[23]. Acum câți or fi? Și câți sunt aculturali?

Cartea lui, Nicoară Potcoavă, la prima ediție, a fost tipărită în 50.000 de exemplare[24].

Sadoveanu era de părere – și sunt de acord în mod deplin cu asta – că „un scriitor trebuie să cunoască întreaga sferă a activității omenești, s-o cerceteze, s-o exploreze cu o curiozitate nestinsă[25]. Adică să nu facem romane pur subiective, în care să ne scriem doar experiențele noastre ci unele în care să arătăm, cu probe, că am explorat, cunoscut și înțeles lumea noastră. Scrisul e o știință, o știință în continuă expansiune, care cere efort continuu și nu doar talent, care se mulțumește cu puțin.

A vizitat fabrica de penicilină[26].

Când a împlinit 75 de ani, Sadoveanu a spus: „Aștept opere durabile. Aștept ca scriitorii noștri să privească atent toate realizările prezentului”[27]. Și eu aștept același lucru: opere durabile de la toată lumea…în care să dovedească faptul că văd profund lucrurile.

Din p. 388 aflăm că e vorba de trei interviuri combinate, luate în trei ani diferiți: 1953, 1955 și 1961.

Anexele cărții, formate din fotografii și scrisuri olografe, încep în p. 509.

În această pagină, în 509, îl vedem pe Mihail Sadoveanu în brațe cu fiica lui, pe când aceasta era copilă. În 1960…pe fiica lui Sadoveanu chemând-o Daniela Wanda.

Scrisul mic și cu multe ștersături al lui Marin Preda[28]. Scrisul de mână al lui Agârbiceanu[29]. O scrisoare de la Arghezi[30] și scrisul lui Corneliu Baba[31], cu care se termină cartea de față.


[1] Toma George Maiorescu, Convorbiri în Amurg, Ed. Cartea Românească, București, 2002, p. 328.

[2] Idem, p. 329.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 334.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 347.

[8] Idem, p. 349.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 375.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 377.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 378.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 379.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 379-380.

[24] Idem, p. 381.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 385.

[27] Idem, p. 388.

[28] Idem, p. 511.

[29] Idem, p. 512.

[30] Idem, p. 518.

[31] Idem, p. 519.

Predică la pomenirea Sfântului Grigorie Sinaitul [27 noiembrie 2013]

sfantul-grigorie-sinaitul

Iubiții mei,

printre Sfinții pomeniți azi e și Sfântul Grigorie Sinaitul, marele teolog isihast al sec. 13-14, din a cărui operă Părintele Dumitru Stăniloae a introdus în vol. 7 din Filocalia românească.

În ediția primă, din 1977, datele despre viața și scrieri ale Sfântului Grigorie sunt între p. 75-202.

Iar Părintele Dumitru ne dă următoarele date despre Sfântul Grigorie Sinaitul: a trăit între 1255-1346 [FR, vol. 7, ed. 1977, p. 75]. S-a născut „pe la 1255 la Kukulos, lângă Clazomene, pe țărmul occidental al Asiei Mici”. După anul 1282 a fost luat prizonier de turci și dus în Laodiceea [Idem, p. 76].

A fost răscumpărat de creștini, s-a întors în Cipru și devine rasofor. La Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai Sfântul Grigorie e tuns monah, călătorește la Ierusalim, apoi revine în Creta.

Părintele său duhovnicesc, Dumnezeiescul Arsenie, îl învață rugăciunea inimii, astfel trecând de la viața făptuitoare la cea contemplativă [Idem, p. 77].

Vine în Athos și caută peste tot Părinți isihaști. „După lungi căutări” găsește „trei călugări cunoscători ai rugăciunii lăuntrice”, care trăiau în schitul Magula, în apropierea Mănăstirii  Filotei [Idem, p. 77-78].

Cum adică nu a găsit Părinți isihaști la Sfântul Munte Athos? Pentru că atunci, ca și acum, sunt mulți care știu doar asceza grosieră (ascultarea, rugăciunea cu gura, metaniile, mersul la slujbe, postul etc.) dar care nu cunosc cum să se despătimească. Care e drumul lăuntric spre sfințenie.

Iar Sfântul Grigorie avea nevoie de oameni care cunoscuseră, în mod pragmatic, în ființa lor, pașii despătimirii, care ajunseseră la contemplație și la vederi extatice, pentru că acesta e drumul spre sfințenie.

Exteriorismul în materie de asceză ne duce doar la o bună părere despre noi înșine, la superbie, dar teologia profundă și rugăciunea isihastă, lupta reală cu patimile, coboară slava lui Dumnezeu în noi înșine și ne fac purtători de Dumnezeu și cunoscători ai tainelor îndumnezeirii omului.

Însă, remarcă Părintele Dumitru, urmându-l pe Părintele John Meyendorff, Sfântul Grigorie, prin întreaga sa activitate teologico-practică, „a împăcat rugăciunea neîncetată cu misionarismul” [Idem, p. 78].

Și aici avem răspunsul ortodox pentru misiunea ortodoxă în lume: dacă vrem să îi ajutăm pe alții în mod real, atunci trebuie să fim niște teologi isihaști profund ancorați în viața teologică și liturgică a Bisericii dar, în același timp, buni cunoscători ai realităților lumii noastre.

Și dacă noi am cunoscut cum să ne despătimim, dacă am cunoscut esența rugăciunii, a postului, a milosteniei, dacă suntem oameni ai echilibrului și ai dialogului, dacă avem multiple specializări, prin intermediul cărora putem să intrăm în contact, în mod real, cu problematicile lumii contemporane, atunci putem să discutăm cu oricine fără complexe, putem să propovăduim dreapta credință, pentru că, în același timp, putem să propovăduim și adevărata viețuire a Bisericii.

Mireni sau monahi fiind, putem să propovăduim și altora credința și viața creștină…doar dacă noi le trăim la cote reale și înalte.

Pentru că a propovădui altora o înțelegere caricaturală sau extremistă sau deformată despre credința și viața Bisericii înseamnă a-i trimite spre o ficțiune.

Iar dacă nu putem sau nu știm să îi trimitem pe oameni spre Dumnezeul Cel adevărat, Cel viu, Care ne umple pe toți de slava Lui și pe care ei să Îl simtă, la modul copleșitor, în persoana lor…nu putem propovădui niciodată pe Dumnezeu și viața Bisericii.

Între 1326-1327, Sfântul Grigorie părăsește Muntele Athos din cauza turcilor, vine la Tesalonic, dimpreună cu ucenicii săi, printre ucenicii săi fiind și Sfântul Isidor [Isidore I (1347-1350)] și Sfântul Calist [Callistus I (1350-1354)], viitori patriarhi ai Constantinopolului [Idem, p. 75].

Se retrage în munții din Paroria, în Tracia, dimpreună cu ucenicii săi, dedicându-se rugăciunii isihaste, începând cu anul 1335 [Idem, p. 76 și 79].

Și adoarme în anul 1346,  pe 27 noiembrie, cu un an înainte ca Sfântul Grigorie Palama să devină arhiepiscop al Tesalonicului [Idem, p. 76 și 79].

În volumul filocalic citat, la p. 180-181, găsim un fragment numit Despre amăgire. Sau înșelare. Înșelare a noastră de către demoni.

Și îl vom discuta aici, pentru ca astfel să cinstim marea sa experiență duhovnicească.

De ce l-am ales tocmai pe acesta? Simplu! Pentru că mulți cred că pot să înțeleagă paginile despre înșelare, scrise de Sfinți, fără a fi oameni duhovnicești. Ei cred că e de ajuns să le citești, să le înțelegi după cum vrei și poți sau să ai orice stare că și așa ea nu „influențează” înțelegerea.

Însă paginile despre înșelare, care sunt pagini experiențiale, cer multă cunoaștere practică și teologică…și ele vorbesc despre niște realități trăite de către autorii lor…sau văzute de ei la alții.

În fragmentul tradus de Părintele Dumitru, Sfântul Grigorie spune că nevoitorul ortodox poate trăi la un moment dat următoarea situație: să vadă „o lumină sau un foc, din afară [venite din afara trupului nostru n.n.] sau din lăuntru [care se nasc în noi; pe care foc sau lumină le vedem în noi n.n.], sau un chip, zice-se al lui Hristos, sau al vreunui înger, sau al altcuiva” [Idem, p. 180].

Înșelarea vine tocmai de aici: de la a primi ca „autentice”, manifestările pseudo-duhovnicești ale  demonilor.

Și când vorbim despre înșelare, vorbim, totodată, de primirea minciunii ca adevăr…cât și de raportarea continuă la această minciună satanică, la această falsă „vedere mistică” ca la una dumnezeiască.

Când întâlnim un înșelat de demoni…întâlnim un om care crede că e „duhovnicesc”…dar care din confesiunile și faptele lui se manifestă ca un extremist, ca un ins izolat, ca un om cu mare părere de sine.

De aceea nu acceptă niciun sfat, nicio opinie despre el…tu ești un prost…el le știe pe toate…și nu poți să discuți cu el.

Însă omul duhovnicesc, în primul rând, e un om care își acceptă păcatele, neștiințele, limitele, dimensiunile limitate ale experienței sale. De aceea e un om al dialogului și al împreunei-sfătuiri…și nu al aroganței exclusiviste.

Toți extremiștii pe care i-am întâlnit erau niște înșelați la nivel de idei sau experiență.

Cei care sunt înșelați la nivel de idei sunt din cauza puterii lor limitate de înțelegere a scrierilor teologice și duhovnicești, dar care țin foarte mult la cât pot ei să înțeleagă…pe când înșelații la nivel de experiență…sunt cei despre care vorbește aici Dumnezeiescul Grigorie: cei care au văzut, li s-a arătat, au visat…o falsă experiență extatică.

M-a oprit o femeie odată, ortodoxă, și mi-a mărturisit lucruri amestecate. Avusese parte de o vindecare minunată la o Mănăstire, a crezut prin aceasta că e o femeie „aleasă”, că „știe multe”, după care a avut parte de mai multe vedenii satanice în șir.

Am ascultat-o…ea mi-a vorbit cu entuziasm…nu puteai să mai vorbești…pentru că ți-o tăia imediat cu o altă înțelegere, vedere a ei…până când i-am spus să se oprească…și i-am vorbit pe șleau/ deschis.

După cele 45 de minute de vorbiri continue ale ei…mie mi-a luat un minut și jumătate. S-a uitat cu niște ochi răi și reci la mine…a plecat…și dusă a fost!

Iar când „duhovniceștii” se enervează și pleacă numai pentru că le spui ceva anume, când îi enervează o simplă întrebare a ta, când nu au neștiințe și nici patimi, când consideră că discuția cu tine „stârnește” patimile din ei  sau că discuția cu tine „îi smintește” e semn că sunt auto-suficienți, că au o realitate paralelă cu realitatea, că nu le place să le strici buna impresie despre ei…iar discuția cu tine e un „cataclism”.

Însă e un cataclism nu pentru că sunt „sfinți” ci pentru că sunt farisei, sunt escroci „duhovnicești”.

Dacă le strici „buna impresie” despre ei nu mai pot predica, nu mai pot scrie cărți, le strici vânzarea de carte, conferința, întâlnirea, „reputația”.

Căci aseară, la conferința baptistă la care am fost invitat…întrebarea mea a fost considerată o adevărată insultă. Când eu am întrebat un lucru de foarte mare bun simț: de ce nu prinde la români teologia baptistă? De ce, după câțiva zeci de ani de „evanghelizări” în forță, doar 0, 6% din români sunt baptiști? Iar dacă românilor nu le plac baptiștii, nici teologia și nici modul lor de viață, de ce nu se retrag baptiștii în lumea lor, de unde provin ideatic, adică în America?

Însă întrebările dor…numai pe farisei!

Pe cei care spun una…și fac alta…și, mai ales, știu că sunt niște ratați

Sfântul Grigorie Sinaitul ne îndeamnă să nu primim astfel de sugestii „luminoase” de la demoni și nici să ni le întipărim în minte [Idem, p. 180].

Însă cum și-a dat seama că sunt de la demoni? Pentru că, ne spune el, aceste năluciri pseudo-mistice „se plăsmuiesc din afară” [Ibidem].

Vederea mistică însă nu e din afară de noi, pentru nu e conștientizată paralel cu noi sau în noi ca în înșelarea demonică…ci în vederea mistică noi suntem ridicați de Dumnezeu la vederea slavei Sale, în veșnicie, suspendându-ne orice contact vizual cu lumea.

În asta constă diferența capitală, pe care numai un trăitor ortodox adevărat o cunoaște: înșelarea are loc în timp și are ca urmări teama, mândria, buna părere de tine, singularizarea, pentru că demonii îți dau „daruri” care să te facă mai „tare”, mai „duhovnicesc” decât toți, „un superman”…pe când vederea extatică e ridicarea noastră de către Dumnezeu, mai presus de timp, în veșnicie, pentru a vedea ceea ce numai El ne poate arăta…iar noi nu ne putem imagina chiar dacă am trăi miliarde de ani.

Împotriva rugăciunii trupești, care, adesea, e atacată de demoni cu năluciri, Sfântul Grigorie ne propune rugăciunea inimii. Rugăciune care, învățată de la un Părinte duhovnicesc, produce „căldura inimii, care arde patimile și naște în suflet pace și bucurie” [Ibidem].

Căldura inimii de aici nu este aprinderea inimii de desfrânare sau de emoții normale.

Căldura inimii e produsă de rugăciunea fără imaginație și de exercițiul îndelungat al rugăciunii isihaste, care ne aprinde iubirea curată pentru Dumnezeu.

Ca să ajungi la ea trebuie să treacă câteva luni, câțiva ani, depinde de om…în cazuri excepționale mult mai repede.

Însă această căldură, care arde patimile, nu e sentimentalitate oarbă…ci iubire, plină de har, pentru Dumnezeu. Pentru că tocmai de aceea iubirea ta pentru El arde patimile tale, te face să nu mai ai chef de ele, să nu le mai practici…nepracticare ce naște, mai întâi, pace…apoi bucurie duhovnicească a inimii…atât de multă uneori…că îți vine să crezi că îți crapă inima…că mori…

Însă pentru acest nivel ai nevoie de 10-15 ani…iarăși, în mod excepțional, mai puțin.

Excepționalitatea ține de voia lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu te umple de simțiri și de vederi extatice mult mai repede, după 3-4 ani…e voia Lui…nu „performanța” ta!

Pentru că nimic în viața duhovnicească nu e pentru că noi ne ascetizăm…ci pentru că Dumnezeu e prea milostiv cu noi.

Bucuria duhovnicească, bucuria care se naște din rugăciunea și asceza simțitoare a harului lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Grigorie, „ne asigură inima, printr-un dor și printr-o încredințare lipsită de orice îndoială” [Ibidem].

Încredințarea dumnezeiască ne asigură/ ne liniștește/ ne garantează că suntem în binele lui Dumnezeu.

Și pentru că Dumnezeu ne asigură de creșterea noastră duhovnicească, tocmai de aceea avem dor de El, avem râvna Lui, suntem dinamici, plini de idei, de gânduri bune, de intenții bune.

În pagina 181 a sursei citate, Dumnezeiescul Grigorie vorbește despre îndoiala inimii în ceea ce privește o experiență anume pe care am avut-o.

Cu alte cuvinte…când un sentiment sau o idee sau o intenție nu ne plac cu totul în noi…ceva e defect

Când oamenii se convertesc…sau se schimbă la o viață bună de aici pornesc: de la ce simt în ei că nu merge bine. Că nu îi împlinește.

„Ascultă-ți inima!”, folosit în cântece sau în reclame…e un îndemn patristic!

Când adâncul nostru e în pace…pacea e de la Dumnezeu. Când ceva nu ne place, ne neliniștește, ne irită…e semn de boală

Și înșelatul…la fel ca și demonizatul…când îi pui o anume întrebare…sau îi pui într-o anume situație…izbucnesc deodată, se panichează, se înfricoșează…pentru că ascund în ei unirea…cu demonii. Cu gândurile demonice și cu duhurile demonice.

Ce ne face să ne îndoim în inima noastră…e de la potrivnicul, subliniază Sfântul Grigorie, marele Povățuitor al Ortodoxiei!

Pentru că potrivnicul/ demonul ne trage afară…din rugăciune și din așezarea interioară.

Sfântul Grigorie îl amintește pe alt colos al Ortodoxiei în materie de experiență mistică, pe Sfântul Isaac Sirul, episcopul Ninivei. Care spunea că lucrurile duhovnicești „vin de la sine” [Idem, p. 181]…dacă tu te ascetizezi în mod real.

Nu trebuie să le cauți, nu trebuie să te forțezi pentru ele, nu le poți provoca, nu le poți grăbi…ci ele vin pe măsură ce tu crești în poruncile lui Dumnezeu și în toată teologia.

Cum crește copacul crește și omul în duhovnicie: încet dar sigur.

De aceea nu poți vorbi decât de la înălțimea la care ești.

Așa că nu poți fi de un metru și să te crezi un munte.

Ce ne aduc dracii prin vedeniile lor false?

Răspunsul Dumnezeiescului Grigorie e din experiență: ne aduc „aprinderea dezordonată” a inimii, adică vânzoleală de patimi și de gânduri în suflet, pentru că sufletul „se îngreunează…de această amăgire” [Ibidem].

Îngreunarea înseamnă: avem tot mai multă înrâurire demonică în viața noastră…pentru că am luat aparițiile demonice sau insinuările lor în noi drept lucruri „dumnezeiești”.

Satanismul acestor idei și simțăminte ne trage în jos.

„Iar în loc de veselie [dumnezeiască, simplă, împlinitoare n.n.], [demonii ne aduc] o bucurie dobitocească și o dulceață vâscoasă” [Ibidem].

„Dulceață” care se numește, mai pe românește, desfrânare iar bucuria animalică/ irațională…se numește plăcere de faptul că te crezi „duhovnicesc”.

Aceeași bucurie, dar la o treaptă mai joasă, se vede la oamenii intelectuali…care sunt îmbătați de faptul că au o memorie bună sau o cultură vastă.

Pentru că înșelatul de demoni crede că vederea extatică produce o lărgire a egoului, a părerii de sine…

În concluzie, cei neîncercați, cei care nu cunosc capcanele infinite ale demonilor…„socotesc amăgirea…drept har lucrător” [Ibidem].

Bat pasul pe loc…se simt suprasaturați de ei înșiși…dar nu au nicio împlinire.

Pentru că împlinirea reală e plină de pozitivitate și comuniune și nu de singularizare trufașă.

De aceea, iubiți confrați, să ne rugăm Sfântului Grigorie, Părintelui nostru, să devenim, mai întâi de toate, oameni deschiși la minte și la inimă, sociali, îngăduitori și muncitori…și numai după aceea să ne ridice de la stadiul de cititori…la cel de înțelegători ai lucrurilor prin preasfintele sale rugăciuni către Prea Sfânta Treime!

Pentru ca astfel, trecând de la literă la duhul literei, adică la harul lui Dumnezeu, să ne facem din viața lui Dumnezeu viața noastră, adică El venind în noi, cu harul Său…pentru a fi cu noi pururea. Amin!

Manipularea „cu folos”

După 7 ani de online, decanul Marius Cruceru mi-a răspuns la întrebarea legată de evanghelizările sale ilegale din România, numite pe la noi și: prozelitism.

Aici e fila video…și la minutul 35-36 spune: „De aceea am spus deseori lucrul care supără pe unii…că evanghelizarea e, de fapt, o formă de manipulare. Noi, creștinii, încercăm să vă manipulăm fără rușine! Pentru că e spre folosul dumneavoastră…”.

Însă, domnule decan Marius David Cruceru, prozelitismul e o încălcare nesimțită a dreptului omului de a decide ce credință vrea!

Dumneavoastră nu îi ajutați să aleagă…ci îi forțați să aleagă ceea ce vă aduce profit material.

Manipularea e tot la fel de „soteriologică” ca și violul.

Pentru că și violatorul poate invoca, tot la fel de bine ca și dumneavoastră, că „a iubit-o” pe tânără…și nu i-a devastat intimitatea.

Manipularea dumneavoastră se face cu produse, cu bani, cu locuri de muncă, cu excursii, cu premii, cu brațe de muncă pentru a le face case, adică nu cu teologie!

Tocmai de aceea pe dumneavoastră, pe blogul dumneavoastră și pe Facebook, și pe Twitter, și pe You Tube, nu vă interesează să le spuneți în ce credeți, care e teologia dumneavoastră…ci să „îi ademeniți” (un alt verb folosit în predica citată mai sus) la bisericile dumneavoastră ca să cânte la instrumente, să învețe să citească sau să învețe cine mai știe ce meșteșug practic.

Tinerii dumneavoastră îi manipulează pe tinerii ortodocși de vârsta lor pentru a-i aduce la adunare.

Cei mai în vârstă la fel.

Dumneavoastră nu mai spun: sunteți tatăl manipulatorilor de orice vârstă.

Diferența dintre dumneavoastră și cei care fac trafic de carne vie nu e decât aceea că dumneavoastră nu îi duceți „la produs” ci în Iad, separându-i de Biserica lui Hristos.

Vă mulțumesc că mi-ați răspuns, chiar și peste 7 ani, la întrebarea: ce înseamnă „evanghelizare”!

Evanghelizarea baptistă = manipulare nesimțită…în defavoarea mântuirii oamenilor.

Prof. Dr. Paul Fiddes la București [arhiva; 26 noiembrie 2013]

Paul Fiddes

Arhiva audio a evenimentului e aici, formată din 7 file audio, 36. 4 mb.

Conferințele sunt în limba engleză.

Singura mea întrebare l-a vizat nu pe Prof. Fiddes, care nu știe cum stă treaba, ci pe teologii baptiști din România.

De aceea am spus-o în română, o repet aici și oricare dintre ei îmi poate răspunde.

Întrebarea a fost și este: De ce este irelevantă teologia baptistă pentru România, atâta timp cât baptiști în România sunt doar 0, 6%? Ce îi lipsește, de oamenii…n-o acceptă?