Prima parte…și a doua.

***

Corneliu C, Simuț, De la cununa de spini la mitra de aur. O istorie selectivă a Bisericii de la Isus Cristos la declinul puterii papale, 30 d. Cr.-1418 d. Cr., Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2008, 333 p.

***

Persecuțiile religioase ale sec. II-III „sunt unul dintre factorii cei mai importanți” pentru Biserică, p. 93.

Ele au fost „declanșate de împărații romani”, au fost „de-a dreptul cumplite” și încetează odată cu editul din 313 d. Hr., Ibidem.

Creștinismul era „de un exclusivism extrem”, p. 95,  numai în materie de idolatrie. Dar el nu nega statul imperial păgân, așa după cum fac extremiștii noștri creștini de azi, care neagă statul contemporan.

Și vedem acest lucru din viețile unor Sfinți Mucenici militari, care nu ar fi putut să fie militari în imensa armată imperială, romană, dacă ar fi luptat împotriva ideii de stat imperial.

Idolatria era „un aspect cât se poate de normal” în Imperiul Roman, p. 96. După cum este normală și diversitatea religioasă a vremii noastre.

Și pentru că creștinii refuzau idolatria, romanii au început să îi considere „necivilizați…lipsiți de educație…și mizantropi”, p. 96.

Împăratul roman în funcțiune „avea o statuie, la loc de cinste, în fiecare oraș important” al imperiului, p. 97. Și la statuile împăratului, păgânii ardeau tămâie, în cinstea lui, ceea ce creștinii nu făceau, p. 97.

Romanii, la început, din cauza aversiunii creștinilor față de idolatrie, considerau creștinismul „o sectă iudaică, pentru că nici evreii nu se închinau zeităților păgâne și nici împăratului”, p. 97. Și aici, autorul, trebuia să ne trimită la două-trei surse creștine sau păgâne, din secolele 2-3 d. Hr., care atestă acest lucru: punerea în aceeași oală, din cauza neînchinării la zei, a creștinilor și a evreilor.

Despre ce își imaginau romanii că fac și sunt creștinii, p. 98-99.

„Egalitatea” creștinilor, p. 99, nu însemna însă lipsa ierarhiei ci simțământul profund că toți sunt frați în Hristos.

Romanii pierdeau bani pentru că creștinii negau idolatria, p. 101.

De la p. 102 se trec în revistă împărații persecutori.

Dioclețian a declanșat „probabil cea mai sistematică și mai violentă persecuție împotriva creștinilor”, p. 107.

Sfântul Constantin cel Mare pune capăt persecuțiilor, în 313 d. Hr., prin Edictul de la Mediolanum, Ibidem.

Cap. 7 începe odată cu p. 109 și se ocupă cu formarea canonului NT.

În p. 110, autorul nostru spune că „nu biserica a hotărât asupra autorității divine a acestor cărți [ale Noului Testament]…[ci] biserica doar a recunoscut autoritatea acestor scrieri”. Însă a hotărî și a recunoaște înseamnă același lucru. Adică înseamnă faptul că Biserica a receptat ca revelate cărțile NT existente până azi în canon.

Afirmația negativistă a autorului are însă următorul substrat: vrea să ne inoculeze ideea că Biserica n-a hotărât în ceea ce privește Scriptura ci că a stabilit cărțile ei, pentru că Dumnezeu a impus acest lucru.

Tocmai de aceea afirmă: „Cărțile Noului Testament, dar și ale Vechiului Testament, au autoritate dumnezeiască în și prin ele însele datorită faptului că sunt inspirate direct de către Dumnezeu indiferent dacă biserica recunoaște sau nu acest lucru”.

Însă autorul se neagă pe sine prin această afirmație, pentru că subcapitolul său se numește: „formarea canonului NT”. Iar dacă ceva se formează…se formează tocmai pentru că el, canonul biblic, nu era deja bătut în cuie…și se formează prin profundul discernământ al Bisericii. Adică Dumnezeu, împreună cu Biserica Sa, stabilesc care sunt cărțile Scripturii. Pentru că scrierile Sfinților Părinți apostolici și scrierile tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii nu sunt „non-revelate”, și ele sunt sfinte și inspirate de Dumnezeu, însă Biserica a conchis că doar cele 27 formează NT al Scripturii.

Însă, în Biserica lui Hristos, Scriptura nu e pusă în opoziție cu experiența Apostolilor, cu propovăduirea lor, cu cultul Bisericii sau cu vreo altă carte, a vreunui Sfânt Părinte, din orice secol de până acum. Scriptura NT e o parte a Tradiției, după cum și înainte de Hristos, VT era o parte din Tradiția Bisericii Legii. Evreii, înainte de venirea Domnului, nu aveau doar Scriptura, ci și cultul și întregul mod de a fi pe care îl impunea relația cu Dumnezeu. La fel stau lucrurile și acum: primordială e relația lui Dumnezeu cu Biserica Sa, adică relația harică și sacramentală a lui Dumnezeu cu fiecare credincios ortodox în parte, iar toată învățătura și cutul Bisericii ne fac să stăm în credință și să înaintăm în sfințenie.

În aceeași pagină 110, autorul recunoaște că această constituire a canonului biblic noutestamentar înseamnă „recunoașterea oficială a autorității divine a cărților Noului Testament”. Și când spune oficială, se referă, că vrea sau că nu vrea, la decizia sinodală a Bisericii referitoare la canon.

Pentru informația că Sinodul de la Laodiceea a confirmat 26 de cărți canonice ale NT, Corneliu îl citează pe Părintele John Meyendorff, p. 111, n. 4.

În p. 111, autorul egalizează din nou, în mod fraudulos, episcopii cu prezbiterii. E ca și cum am spune că președintele statului e totuna cu un ministru sau că un subsecretar de stat e corelativul unui director de școală. Și asta în timp ce, în timpul discuției despre persecuții, autorul a vorbit despre Sfântul Ignatie Teoforul (p. 103) și despre Sfântul Policarp al Smirnei (p. 104) și a spus că sunt episcopi și nu prezbiteri sau diaconi.

Teza falsă a autorului e că până în anul 120 d. Hr., episcop = bătrân = prezbiter, pentru că, toate trei, „desemna[u] una și aceeași slujbă [slujire] bisericească, adică cea de păstor”, p. 111.

Cine a spus acest lucru? Care sunt autorii sursă? Ar trebui să îi întrebi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, pe Sfântul Clement Romanul, pe Sfântul Ipolit al Romei, pe Sfântul Hermas, pe Sfântul Policarp al Smirnei, pe Sfântul Ignatie al Antiohiei și pe alții ca ei, care sunt din secolele 1, 2, 3 ale Bisericii și care nu își permiteau să fabuleze ca în secolul 21.

Dacă vreunul dintre cei citați și alții ca ei, din primele 3 secole ale Bisericii, aflați în sinaxarul Sfinților Bisericii, ar fi spus acest lucru și anume, că ierarhia Bisericii nu avea trepte ci că toți, deși se numeau diferit, erau același lucru…ar fi ajuns această situație până la noi.

Însă Corneliu Simuț, ca reprezentant al teologiei baptiste, vorbește despre o situație ficțională, care nu a existat niciodată în istoria Bisericii. Pentru că niciodată în istoria Bisericii, Sfinții Apostoli nu au hirotonit păstori, ci episcopi, care, la rândul lor, au hirotonit preoți și diaconi și, mai mulți episcopi la un loc, au hirotonit un alt episcop.

Toată arhiva de scrisori, de canoane și de date istorice vorbește despre această ierarhie tripartită fundamentală a Bisericii, lucru care se vede până azi în toate grupurile religioase desprinse de Biserică: romano-catolici, monofiziți, armeni, vechi-catolici, greco-catolici…

Did you like this? Share it: