Zi: 2 decembrie 2013

Iubiții mei,

la finalul Sinaxarului Sfântului Sofonie (așa cum îl cunoaștem noi din edițiile sinodale recente) se spune ceva interesant.

În ciuda puținelor date prezentate despre el…Sinaxarul se încheie în acest fel: „Sfântul Prooroc Sofonie se asemăna la înfățișarea trupului cu Sfântul Ioan Teologul, numai că avea barba puțin mai rotundă” [Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 21].

O precizare de iconar…

Pentru că un iconar (cel care pictează Sfinte Icoane) are nevoie neapărată de astfel de amănunte.

Amănuntele biografice devin, prin străvederea lor, elemente iconice.

Adică nu știm prea multe despre viața sa din cartea de cult…dar știm cum arăta, cu cine se asemăna…și cum trebuie pictat, la nivel iconografic, în ceea ce privește barba…

…Lucruri peste care noi, adesea, trecem…sau pe care nici nu le băgăm în seamă.

Însă oamenii duhovnicești au o vedere a lucrurilor…axată pe esențial…pe mărturia veridică a unor lucruri…și prezintă evenimentele din viața unui Sfânt cu această rigoare a detaliului semnificativ.

Nu știu cine a pictat Sfânta Icoană cu care am prefațat predica de față…nu știu de unde a învățat el, iconarul, cum să-i facă barba Sfântului Sofonias…Dar, iată!, că barba lui e rotundă…jos, spre piept.

Să găsim și o Icoană a Sfântului Ioan Evanghelistul…

Dacă prima era în slavonă…aceasta, a Sfântului Ioan, e în greacă. Și distincția în ceea ce privește barba există…de asemenea și asemănarea trupului.

Pentru că Sfintele Icoane se fac după modele, după modele vechi…fapt pentru care, chipurile Sfinților se transmit tradițional din secol în secol.

La fel au stat lucrurile și în Vechiul Testament în ceea ce privește Scriptura, cultul, tradiția și viața religioasă: s-au transmis din generație în generație. După cum și la noi, în Biserică, lucrurile s-au transmis de 2.000 de ani din generație în generație.

Atenția la detaliu înseamnă evlavie față de credința și experiența primite de la predecesori.

De aceea comentariile la Scriptură, la cult, la Părinți, la viața Bisericii se fac în Biserică și pentru Biserică și ele sunt, întotdeauna, nevoi teologice și experiențiale ale Bisericii.

Pe una dintre edițiile mele scripturale am scris faptul că această carte a Sfântului Sofonias, de 3 capitole, a fost scrisă între 630-626 î. d. Hr. și că Sfântul Sofonias a fost contemporan cu Sfântul Amvacum și cu Sfântul Ieremias. Nu mai știu de unde am luat datele…

Sinaxarul însă le confirmă. Pentru că spune că „a trăit cu 600 de ani înainte de Hristos” [Ibidem].

Sofonias e numele său în greacă, în LXX dar și în latină, în VUL. În ebraică, numele său este Țefaniah, cf. WTT.

De aici aflăm că numele său ebraic înseamnă Dumnezeu l-a ascuns sau Dumnezeu l-a tăinuit sau Dumnezeu l-a lăsat în așteptare.

Și când Dumnezeu ascunde pe cineva…nu îl ferește de greutăți…ci îl ascunde în slava Lui, îl umple de putere duhovnicească, pentru ca să le depășească, din interior, înăuntrul lui, pe toate.

Cartea Sfântului Profet Sofonias începe cu cuvintele: „cuvântul Domnului, care a fost către Sofonias” [Sof. 1, 1, LXX].

Și cu toate că la Naum sau la Amvacum s-a vorbit despre vedere/ vedenie/ extaz…iar aici despre „cuvântul Domnului”, și cartea lui Sofonias e tot o vedere extatică, e o consecință a vederii…sau a vederilor extatice…pentru că numai în extaz putem primi cuvinte/ vederi/ descoperiri de la Dumnezeu.

Și cel care vorbește cu Dumnezeu…sau Dumnezeu vorbește cu el…e un om Sfânt, un om plin de slava Lui, de lumina Lui, de frumusețea Lui necreată, dumnezeiască…căci El vorbește doar cu cei vrednici.

Dumnezeiescul Sofonias ne spune că sfârșitul e de la Domnul [1, 2-3]. Că El pune un sfârșit istoriei…dar și păcatelor noastre.

Și LXX folosește aici pe eclipsis pentru sfârșire, de unde vine eclipsă al nostru.

Iar când El Își întinde mâna peste cineva…atunci nimicește toți idolii din el [1, 4].

Și avem nevoie ca Dumnezeu să fărâme toți idolii din noi, toată părerea bună despre noi, toată minciuna din noi, toată nesimțirea și prostia din noi…pentru ca să vedem clar lucrurile.

Pentru a construi cu Dumnezeu, pentru a ridica în ființa ta altar lui Dumnezeu, pentru a te face locaș al Lui…trebuie mai întâi să dai afară demonii, prin Botez, apoi, zi de zi, să fărâmi orice gând, simțire, acțiune idolatră din tine.

Iar noi ne spovedim și ne împărtășim des, tocmai pentru ca să fărâmăm în noi…orice nu seamănă cu Hristos Dumnezeu.

Domnul îi pedepsește pe cei care se îmbracă în „veșminte străine [endimata allotria]” [1, 8].

Adică pe cei care se împăunează cu cuvintele Sfinților…fără să aibă cunoașterea lor practică.

Pe cei care presupun că sunt alții…decât sunt.

De aceea, Sfântul Sofonias ne anunță că „aproape [este] ziua Domnului” [1, 14].

Aproape e venirea Lui întru slavă, ca să judece viii și morții…chiar dacă El întârzie, din multă iubire, așteptând întoarcerea noastră.

Dar dacă noi nu ne vom întoarce…ziua aceea…va fi „zi a urgiei”, pentru că va fi „zi a necazului și a nevoii” [1, 15].

Din 2, 1 aflăm că cine nu este învățat de Dumnezeu cele ale Lui…este un „neam neinstruit/ needucat [to etnos to apedefton].

„Necertat” spune Biblia de la 1688, pentru că certarea Domnului aduce înțelepciunea în om.

În ed. BOR 1988 se vorbește despre „neam fără rușine”. Pentru că cine nu are rușine de oameni…nu are nici rușine de Dumnezeu.

Și de aceea există expresia „neam prost” în vocabularul românilor…pentru că „neamul prost” nu se referă la originea familiei ci la moralitatea ei.

De aceea poți să fii sărac lipit pământului…și, în același timp, cu multă noblețe în suflet, credincios, muncitor, cumsecade…după cum poți avea de toate și să fii neam prost, adică necioplit, bădăran, incult la frumusețe…tocmai pentru că ești necredincios, ești indiferent față de poruncile Domnului.

Iar noi nu trebuie să fim indiferenți…față de oameni, nici atunci când nu îi putem ajuta, faptic, cu ceva anume. Trebuie să îi purtăm în noi, în rugăciunile noastre, pe toți…și să nu îi mai umilim și noi pe cei care deja sunt umiliți de toți…

Căci El „va da judecata Lui întru lumină” [3, 5].

Va face explicite toate faptele, gândurile, sentimentele și intențiile noastre profunde.

Fapt pentru care nu trebuie să ne ascundem de Domnul rănile noastre ci să ni le spovedim, pentru ca acele răni să fie vindecate de El prin harul și iertarea Sa.

La 3, 14, Sofonias o anunță pe fiica Sionului să se bucure foarte mult.

Pentru că ea Îl va naște pe Domnul întru curăție preadumnezeiască.

Și pentru că numai ea, Maica Domnului, știe cum a fost nașterea fără de sămânță și mai presus de fire a lui Dumnezeu Cuvântul.

Însă Domnul este Cel puternic în noi…Cel cu care noi învingem toată ispita și tot necazul și toată impostura și toată nedreptatea.

Fără El nu putem face nimic…dar cu El putem ridica munții din calea noastră.

Pentru că Puternicul nostru e în noi…și nimeni împotriva noastră.

De aceea, Sfântului Sofonias îi cântăm: „Văzând în chip luminat împlinirea proorociilor tale, preafericite, ne minunăm de harul ce ți s-a dat ție și de curăția cugetului tău și lăudăm frumusețea dumnezeiască a sufletului tău” [Mineiul pe decembrie, ed. cit., p. 23].

Și, cu rugăciunile sale, nădăjduim ca și noi să primim luminarea sa, prin sfintele sale rugăciuni, pentru ca să ne vedem păcatele noastre, să le plângem pe ele și să ne umplem de frumusețea lui Dumnezeu. Amin!

Iubiții mei,

vederea Sfântului Profet Amvacum (numele său în greacă) are 3 capitole în LXX.

Iar Amv. 3, 3 este locul mariologic adesea citat în cântările noastre bisericești. Adică fragmentul acesta, potrivit LXX: „Dumnezeu din Teman va ieși și Cel Sfânt din muntele umbros, des”.

Fapt pentru care, adesea, la strană, veți auzi cântându-se sintagma: „muntele cel cu umbră deasă”. Și asta cu referire la Maica Domnului.

Căci cântarea aceasta mariologică, din slujba de azi: „Munte umbrit de bunătăți te-ai arătat, Preacurată, din care a venit în chip de rob Stăpânul, ca să libereze pe oameni din robie” [Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 12], își are punctul de plecare în 3, 3.

Pentru că Cel Sfânt e Hristos, Care Se naște din cea plină de har, adică umbrită de tot harul, datorită sfințeniei ei prea minunate.

Dar când Sfânta Scriptură vorbește despre umbrirea cuiva de către harul lui Dumnezeu nu vorbește despre faptul că harul este exterior omului, că ne îmbrăcă pe-afară ci întotdeauna se referă la o sălășluire interioară a lui, în om. Însă se folosește umbrire tocmai pentru a arăta că harul vine de sus, de la Dumnezeu și că Dumnezeu, prin el,  stăpânește, păzește, acoperă, umple, îl întărește pe om în sfințenie.

Căci, deodată, prin umbrire, se arată lucrarea soteriologică a lui Dumnezeu cu omul, mântuitoare, dar și providența Lui, purtarea Sa de grijă față de om, față de viața și mântuirea lui.

Tot în 3, 3 se spune: „virtutea [i areti] Lui acoperă cerurile și de lauda Lui este plin pământul”. Lucru care s-a împlinit datorită Bisericii Sale. Căci e plin pământul de cei care Îl laudă pe El, pe Cel a Cărui virtute/ slavă acoperă cerurile.

Că virtutea de la 3, 3 e lumina [fos] Lui de la 3, 4 e ușor de înțeles, dacă auzim că „strălucirea Lui ca lumina [os fos] va fi”.

De aceea, când auzim vorbind, în mod neștiutor, pe unii și pe alții, că Sfântul Grigorie Palama „ar fi inventat” teologia luminii necreate, trebuie să fim încredințați de faptul că harul văzut ca lumină sau virtute sau curăție sau sfințenie sau slavă a lui Dumnezeu a fost mărturisit din vechime în cărțile Scripturii, pentru că a fost experiat astfel.

Pentru că aici, Profetul, se referă la strălucirea proprie a lui Dumnezeu, care este slava Lui, lumina Lui, harul Lui.

„Dar eu în Domnul mă voi bucura”, spune Sfântul Amvacum la 3, 18, „veseli-mă-voi spre Dumnezeu, Mântuitorul meu”.

Pentru că mergerea cu Dumnezeu…spre Dumnezeu, adică spre o tot mai mare intimitate cu Dumnezeu, e o veselie indescriptibilă.

Aceasta e bucuria și veselia duhovnicească: cea pe care Dumnezeu o revarsă în noi pe măsura credinței și a curăției noastre interioare, care se face prin împlinirea poruncilor Sale.

Și iată că Sotir/ Mântuitor, ca și lumină sau virtute, se regăsesc la Dumnezeiescul Amvacum, adică nu sunt proprii Noului Testament.

Însă Domnul, vorbind despre Sine mai înainte de întruparea Sa, prin Profeții Săi, i-a învățat toate acestea. Și apoi a folosit aceleași cuvinte, pe când era în trup, pe care Profeții le-au folosit…pentru că de la El erau.

Așa trebuie să înțelegem utilizarea de către Domnul a unor cuvinte, sintagme, versete din Scriptura Vechiului Testament: pentru ca să arate că El este împlinirea lor, pentru că tot El le-a și revelat Sfinților Lui.

Însă Domnul a procedat astfel, adică pregătindu-Și îndelung venirea Sa în trup, pentru ca nimeni să nu o considere intempestivă, de neînțeles, de necuprins întrucâtva. El a ținut cont de puterea noastră de înțelegere, de deschiderea noastră spre El, de împlinirea noastră reală.

Pentru că tot ceea ce a făcut Domnul pentru noi nu a fost doar să ne „îndrepte” pe ici, pe colo, să ne „panseze” rănile și să ne lase tot morți, tot pătimași, tot străini de El…ci El ne-a dat posibilitatea, tuturor, prin Sfintele Taine și dumnezeiasca teologie și asceză a Bisericii, să ne schimbăm radical, să ne transfigurăm în mod deplin, să ne umplem de slava Lui pe cât dorim și putem.

Tocmai de aceea, pentru o astfel de serioasă, profundă, unică și copleșitoare restaurare și îndumnezeire a omului, Fiul lui Dumnezeu ne-a pregătit prin Profeții Lui timp de 5 milenii și jumătate…pentru ca să fim proprii unei înțelegeri și doriri autentice a Lui.

Pentru că Dumnezeu a dorit și dorește cu fiecare dintre noi o relație plină de seriozitate maximă, veșnică…și nu de o iubire care se teme, care e fricoasă, care e lașă, care dezertează la primul pericol trăit din cauza credinței în El.

Căci, așa cum spune Părintele nostru, Amvacum, astăzi pomenit, dacă suntem cu Dumnezeu, atunci „Domnul Dumnezeu [este] puterea [dinamis] mea și pune/ rânduiește picioarele mele întru desăvârșire [is sintelian], peste cele înalte mă va pune, [pentru] a birui în cântarea Lui” [Amv. 3, 19].

Și cum spuneam în predica de ieri, substantivul sintelia, la Sfântul Naum, ca și aici, la Amvacum 3, 19, nu poate fi tradus decât cu sensul de desăvârșire.

Pentru că traducerea, când e făcută de un om cu o profundă teologie și viață duhovnicească, este o înțelegere mistică a sensului profund a textului.

Traducerea, în orice domeniu, nu e simplă filologie sau filologie la întâmplare ci ține cont de spiritul, de experiența pe care o traduce. De aceea, ea se face din perspectiva experienței pe care încearcă să o explice.

Sinaxarul zilei, în Mineiul citat, e la p. 14.

Și de aici aflăm că Sfântul Avacum (așa cum îl știm din edițiile sinodale recente) „a fost fiul lui Safat” și că provenea „din seminția patriarhului Simeon”.

El a trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, a văzut în mod profetic robia babilonică…iar „când a venit Nabucodonosor în Ierusalim, proorocul a fugit și trăia ca străin în pământul lui Israel”.

Adică nu s-a lăsat robit…a trăit, pe mai departe, în pământul lui Israel…a văzut profetic reîntoarcerea poporului din robie…dar „a murit cu doi ani înainte de întoarcerea iudeilor din robie și a fost îngropat în țarina lui”.

În Viețile Sfinților, în ediția românească ultimă (1991-1998), despre Sfântul Avacum se spune, că atunci când a venit Nabucodonosor, el „a fugit în pământul ismailitenilor şi a fost pribeag în pământ străin. Iar după robia Ierusalimului, întorcându-se Nabucodonosor în ale sale, s-a întors şi Avacum în ţara sa, arând pământul şi slujind secerătorilor în vremea secerişului”.

Lucru care introduce evenimentele dumnezeiești descrise în Cartea Vil [Bel, idolul Bel, cum îl știm noi din edițiile sinodale] 1, 33-39, cf. ed. TH.

Și de la Vil  [ed. TH] 1, 33 aflăm că Amvacum era Profet în Iudeea…pe când Sfântul Daniil era rob în Babilon. Iar mâncarea secerătorilor săi (1, 33) – fiind dus, dumnezeiește, în Babilon, de către Îngerul Domnului – a devenit mâncarea lui Daniil, care se afla în groapa leilor (1, 36-37).

De unde vedem marea sfințenie a Sfântului Amvacum dar și cum vorbesc Sfinții Profeți unul cu altul atunci când sunt plini de slava lui Dumnezeu.

Căci atunci când oamenii sunt plini de har și de teologie dumnezeiască…se înțeleg din puține cuvinte și se bucură enorm unul de altul…pentru că văd unii în alții sfințenia lui Dumnezeu și experiență teologică multă.

Însă acolo unde oamenii nu se văd reciproc, unde nu se văd abisal…unii pe alții…nici nu se prețuiesc unii pe alții.

Pentru că omul are preț, este o personalitate pentru tine, numai dacă știi cine e…numai dacă vezi cine e.

Iar dacă vezi cine e…atunci e semn că și tu ești plin de slava lui Dumnezeu, căci de aceea îl vezi pe un împreună-rob cu tine al lui Dumnezeu.

Prima cântare a Vecerniei de azi a fost aceea, în care s-a spus despre Părintele nostru: „Minunatul Avacum, primind raza Duhului, s-a făcut cu totul dumnezeiesc ” [Mineiul pe decembrie, ed. cit., p. 11].

Căci Avacum „a auzit taina cea nespusă a venirii Tale la noi, Hristoase, și a proorocit în chip lămurit propovăduirea Ta” [Ibidem]. Iar Sfântul Avacum i-a văzut pe Apostolii Domnului „ca pe niște cai, tulburând marea neamurilor celor numeroase” [Ibidem].

Și cântarea abia citată se referă la Amv. 3, 15, unde se spune: „și ai pus întru mare caii Tăi [și] tulbură [tarassontas] apă multă”.

Iar verbul tarasso e la prezent…nu la trecut…pentru că Sfinții Apostoli, prin scrierile, viețile, rugăciunile și acțiunile lor directe în viața Bisericii tulbură și acum apa sufletelor noastre.

Cine însă se lasă tulburat de către Sfinți?

Cine se lasă pus pe gânduri, îngrijorat, îndemnat la pocăință de către Sfinți?

Cine își mai pune problemele Sfinților, cine își mai face griji ca ei, cine se mai îngrijește ca ei de poporul care nu știe pe Domnul lui și se adâncește, continuu, într-o neagră și demonică existență?

Tulburarea apelor…și tulburarea sufletelor…vorbesc despre prezența lui Dumnezeu în oameni și în lume.

Iar dacă ne pregătim pentru nașterea Domnului prin post, rugăciune și curăție, atunci trebuie să ne asumăm tot demersul Lui, toată coborârea Lui în lume.

Pentru că El a coborât la noi ca să fie înțeles și iubit în măreția copleșitoare a coborârii/ a smereniei Lui.

El a coborât pentru ca să Își asume umanitatea cu toate ale ei, în afară de păcate, pentru că păcatele și moartea nu sunt realități ale adevăratei ontologii a omului.

Tocmai de aceea, fiind fără de păcat în umanitatea Lui, ne-a arătat tuturor cum arată omul în plenitudinea dezvoltării sale duhovnicești…ce trebuia să fie omul dacă nu păcătuia.

Însă Domnul, luând trupul nostru sau îmbrăcându-Se ființial în propria Sa creație, ne-a arătat tuturor că nu trebuie să disprețuim nici trupul, nici sufletul omului, nici unicitatea lui, nici viața lui.

Întrupându-Se, El ne-a arătat că toți avem dreptul la viață și la existența împlinită în Dumnezeu.

Că fiecare suntem doriți de El, pentru că suntem creația Lui, chiar dacă, în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin, se văd încă de la naștere semnele păcatului, ale bolii, ale infirmității.

Însă nimic din toate acestea nu ne fac improprii relației cu Dumnezeu, dacă dorim iubirea Lui.

De aceea praznicul nașterii Domnului e o chemare la unitate și la respect și la frățietate reală între noi. Pentru că El a venit pentru toți…și nu doar pentru unii!

Exclusivismul nu e propriu lui Dumnezeu pentru că El caută mereu oaia cea pierdută, pe cel singur, pe cel neajutorat, pe cel marginalizat.

Dumnezeu vorbește pentru toți și ne cheamă pe toți și ne vrea binele la toți…pentru că El a venit cu un scop universalist și comunional. Adică pentru toți oamenii, pentru mântuirea întregii umanități, pentru ca toți să fie una întru slava Treimii.

Așadar, iubiții mei, să ne bucurăm și să ne veselim de Domnul Dumnezeul nostru!

Să facem din viața noastră o frumusețe continuă. Adică o lecție de răbdare, de ascultare, de muncă, de bună-cuviință.

Iar dacă, de multe ori, cădem în păcate, să ne ridicăm din ele cu pocăință și cu toată încrederea în Dumnezeu, pentru că El e ridicarea noastră și punerea noastră în libertatea Lui.

Domnul să ne întărească în postul și în rugăciunea noastră, pentru ca să vedem bine lucrurile noastre și voia lui Dumnezeu.

Căci a Treimii Preasfinte și Preabinecuvântate este slava, cinstea, puterea și închinăciunea, acum și în vecii vecilor. Amin!