De la cununa de spini la mitra de aur [4]

Prima parte, a doua și a 3-a.

***

Corneliu C, Simuț, De la cununa de spini la mitra de aur. O istorie selectivă a Bisericii de la Isus Cristos la declinul puterii papale, 30 d. Cr.-1418 d. Cr., Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2008, 333 p.

***

După cum spuneam și în secțiune anterioară e falsă afirmația cum că „la mai puțin de o sută de ani de la finalizarea lucrărilor Conciliului de la Ierusalim, episcopatul a devenit forma de conducere bisericească a tuturor comunităților creștine din Imperiul Roman”, p. 112.

O astfel de schimbare ar fi fost imposibilă în secolul al II-lea, dacă ierarhia tripartită nu ar fi fost un dat primordial al Bisericii. La cât de scrupuloși erau teologii și creștinii acelor vremuri nici prin cap nu le-ar fi trecut să facă vreo schimbare la 10 grade de învățătura apostolică darămite la 180 de grade cum pretinde Simuț.

Pentru triadologie s-a luptat 8 secole, întrunindu-se 7 Sinoade Ecumenice, când iconoclasmul a vrut să scoată Sfintele Icoane din Biserică s-a suferit martiric…iar partea de apus a Bisericii, astăzi romano-catolică, a căzut de la credință, în principal, datorită lui Filioque.

Așa că nu ne putem juca cu presupuneri în secolul 2, când în secolul 8, o asemenea dorită „schimbare”, a născut  râuri de sânge.

În aceeași p. 112, autorul presupune că „la mai bine de șaizeci de ani de la moartea apostolilor, istoria bisericii este extrem de confuză”. Din cauza cărui lucru?

Cum să producă confuzie „feluritele scrieri care circulau prin biserici având pretenții de autoritate apostolică”, p. 112? Și cine și-ar fi permis să se creadă Apostol al Domnului, dacă nu era? Care sunt scrierile „cu pretenție de autoritate apostolică”, la care autorul se referă?

În p. 114 autorul ne servește o altă fantasmă despre istoria Bisericii. De data asta despre Biserica aflată în timpul persecuțiilor romane.

D-l Simuț ne spune că, datorită „eficienței” unor episcopi în timpul persecuțiilor, „bisericile au hotărât că e mai bine să fie conduse de un singur om, adică de un episcop, nu de mai mulți, adică de prezbiteri sau de bătrâni”, p. 114. Însă până acum el i-a egalizat pe episcopi cu bătrânii și cu prezbiterii și a spus că toți sunt „păstori”. Cum de s-au individualizat, peste noapte, episcopii în fața prezbiterilor și a bătrânilor, dacă episcopul = prezbiter = păstor?

Însă episcopul a fost episcop și în secolul I și în secolul al II-lea al Bisericii și de aceea nu s-a pus niciodată problema unei schimbări a statutului său.

În 114 pagini, afirmațiile sale sunt antagonice și nefundamentate, pentru că încearcă să ne ofere o proiecție fantasmagorică despre Biserică și nu rezultate istorice palpabile, argumentate.

În p. 115, autorul afirmă că „în secolele al II-lea și al III-lea niciun episcop nu a pretins jurisdicție deplină asupra tuturor bisericilor”. Foarte adevărat! Dar nu numai timp de două secole ci de un mileniu…în Biserica lui Hristos nimeni nu a invocat acest lucru. E interesat de cercetat, când și de ce, în romano-catolicism, s-a ajuns la această pretenție luciferică, megalomană a papalității.

Ereziile au obligat Biserica „să-și formuleze credința sub formă de doctrine sau dogme”, p. 115.

Nu sunt de acord cu faptul că „în perioada apostolică, credința era preponderent o trăsătură a inimii”, p. 115.

Învățătura apostolică nu are nimic de-a face cu ceea ce protestantismul numește „pietism”, pentru că, în n. 17, p. 116, autorul vrea să lege propovăduirea apostolică de „mișcările de revitalizare spirituală din secolul al XVIII-lea”. Iar raționalitatea credinței nu a lipsit niciodată din istoria Bisericii, ci, dimpotrivă, Dumnezeieștii Apostoli apelau la o raționalitate mistică, plină de experiență duhovnicească.

Dacă prima afirmație nu e bună, nu e bună nici a doua: „după moartea apostolilor…credința creștină s-a transformat dintr-o credință a inimii într-o credință a minții”, p. 116. Niciodată Biserica însă nu a separat mintea de inimă și acest lucru se poate vedea în scrierile Sfinților Părinți timp de două milenii. Trebuie numai să citești 100-200 de cărți patristice, pe secole, și vei constata faptul că ei nu sar dintr-o extremă în alta, pentru că, pentru ei, omul e cu totul integrat în viața cu Dumnezeu și nu operează cu false împărțiri recente.

Tot în p. 116, autorul insinuează un alt neadevăr: că Biserica a început să se concentreze pe dogme și a pierdut din vedere „calitatea vieții lăuntrice”.

Și un alt neadevăr: că crezurile au început să apară numai datorită ereziilor, p. 116. Când adevărul e invers: existau multiple mărturisiri de credință iar ereziile au dus la uniformizarea lor.

Ideea influenței platonismului asupra gândirii Sfinților Părinți, p. 120, e o altă minciună cu carieră lungă în romano-catolicism, de unde au preluat-o și ceilalți.

Și afirmația cum că „Tertullian a inventat termenul „treime”” cât și pe cel de „persoană” e iarăși o minciună larg răspândită printre teologii zilelor noastre. Pentru că ei nu vor să accepte seriozitatea profundă a primilor creștini față de credința Bisericii.

Nimeni nu „a inventat” în materie de credință ci toate ale Bisericii au fost predate Sfinților Apostoli de către Domnul și au fost aprofundate de către oameni Sfinți, cu profundă experiență mistică.

Din acest motiv, în p. 121, Corneliu Simuț prezintă dogma Sfintei Treimi ca și când nu ar fi un adevăr fundamental al revelației Bisericii ci o invenție teologică târzie. Pentru că ce ne spune Simuț, în definitiv, e aceea că, Tertullian, un eretic, „a inventat” dogma trinitară a Bisericii și toată Biserica „a acceptat-o”, pentru că provenea „de la un eretic”.

Şi autorul, care face parte dintr-o grupare religioasă extra-eclesială, se ocupă din p. 125 cu „apariția sectelor și ereziilor”.

Și prima grupare eretică studiată sunt gnosticii, p. 126-130. În loc să îl citeze pe Sfântul Irineu al Lyonului, care s-a ocupat, în mod plenar, cu combaterea gnosticismului, autorul citează 10 autori…care au informația de la Irineu. De la cine altul ar fi putut să o aibă?

De la p. 130 începe discuția despre ebioniți iar din p. 132 despre manihei. Despre montanism, p. 134-137.

Deși cursul pe un semestru e format din 14 prelegeri, autorul a ajuns cu lecția a 9-a doar la Biserica imperială. Așa că va discuta un mileniu de istorie într-un spațiu didactic mult mai mic decât cel alocat pentru primele 3 secole.

În p. 142, autorul pune sub semnul întrebării vedenia Sfântului Constantin cel Mare de la Podul Milvius[1].  Formularea sa e aceasta: „se spune că înaintea bătăliei…ar fi văzut semnul crucii”…

După care, în p. 144, autorul neagă cu totul convertirea și credința creștină a Sfântului Constantin, spunând: „nu se știe precis dacă împăratul Constantin a fost cu adevărat creștin, adică nimeni nu știe exact dacă a crezut într-adevăr în Isus Cristos la modul personal”. Semn că autorul nu știe, în mod extins, ce a scris și ce a făcut Sfântul Constantin pentru dreapta credință.

Dar Sfântul Constantin a zidit Biserici, p. 146, a făcut să înceteze jertfele păgâne, p. 146-147, a proclamat duminica drept zi de odihnă, p. 147, a interzis crucificarea tocmai pentru „a nu [se] asocia crucea lui Cristos cu uciderea criminalilor”, p. 148, a interzis omorârea copiilor cu handicap, p. 148-149 etc. …dar „nu știm” dacă a fost sau nu creștin. Dar care om se comportă atât de mult ca un creștin…dacă nu e?

În p. 153, autorul spune altă minciună: că slujbele Bisericii, pe cât au devenit de „complexe și impunătoare”, „din punct de vedere spiritual și duhovnicesc, erau mult mai slabe decât cele din perioada persecuțiilor”, p. 153.

Cred că se referă la viața duhovnicească a creștinilor și nu la slujbe, la teologia lor. Adică a greșit formularea. Pentru că putem să vedem până azi, din manuscrisele care s-au mai păstrat, cum arăta teologia slujbelor Bisericii la început. Și ea nu diferă semnificativ de teologia noastră liturgică de acum.

Tot în p. 153 spune altă minciună grosolană, care face ca Biserica lui Hristos  să pară „o adunătură de tâmpiți”. Ce ne spune autorul?! Că „închinarea înaintea zeițelor Venus și Diana a fost înlocuită cu închinarea înaintea fecioarei Maria, mama lui Isus, iar Cina Domnului s-a transformat dintr-o slujbă de aducere aminte a morții lui Cristos într-un ritual de jertfire a lui Cristos”, p. 153.

Pentru că ce spune aici Simuț e că, după anul 400 d. Hr., Biserica „a căzut” în idolatrie și a început „să se îndepărteze” de practica și teologia apostolică.

Care sunt sursele Bisericii care spun asta, domnule teolog? Și de ce nu a fost niciun sinod ecumenic pe aceste două mari „probleme”, dacă Biserica „a căzut în idolatrie” și „și-a schimbat” Sfânta Liturghie?

Numai că aserțiunile domnului Corneliu Simuț nu au nimic de-a face cu adevărul istoric ci cu „rescrierea” istoriei practicată de teologia baptistă.

Tot în p. 153 ni se spune că „prezbiterii bisericii”, începând cu secolul al 5-lea, „au devenit preoți, după modelul oferit de închinarea la templele păgâne, dar și după cel găsit în Vechiul Testament”.

Întrebarea oricărui credincios, sfidat de o asemenea inepție bădărană, ar fi aceasta, în această situație: unde a fost Hristos, ce a făcut El, a stat cu mâinile în sân, când ierarhia „i-a pervertit” Biserica? Iar dacă Biserica „a căzut” în păgânism, la modul integral și a început să fie „altceva” decât Biserica lui Hristos…ce a făcut Hristos și umanitatea fără Biserică…până când „a reinventat-o” baptismul?  Mai pe scurt: dacă tot vreți să fabulați în materie de istorie eclesială…de ce o faceți într-un stil atât de funambulesc, de comic, de ridicol?

În p. 145 autorul recunoaște, totuși, câțiva mari teologi care au fost, „cu adevărat, oameni duhovnicești – de pildă Augustin, Ioan Gură-de-Aur, Ieronim, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Grigore de Nyssa și mulți alții”. Dar, accentuează el, „spiritualitatea bisericii a început să intre într-o perioadă de declin accentuat, deoarece slujirea lui Cristos n-a mai însemnat o viață grea sau poate chiar moartea, ci o viață din ce în ce mai ușoară și, cu sprijinul statului, chiar confortabilă”, p. 154.

Și iarăși confundă spiritualitatea cu viața duhovnicească. Pentru că teologia spirituală/ duhovnicească a fost și este foarte înfloritoare în Biserică. Iar viața duhovnicească e după cum sunt oamenii.