Emil Botta: masca de histrion [24]

Poetul a aflat de undeva că cei care vor fi în Împărăția Cerurilor vor înainta infinit în cunoaștere, că acolo Sfinții vor fi desăvârșiți în înțelepciune și, în același timp, se va desăvârși veșnic dorul lor de înțelepciune…și încearcă să exprime oarecum acest lucru în poemul Cum mortuis in lingua mortua [Cu morții în limba moartă].

Voi fi tobă de carte
și atunci voi ști
secrete idiome, graiuri stranii,
atunci voi vorbi
despre morți
pre limba morților,
despre civilizațiile morților.

Zâmbești, se vede,
ai dedicat un zâmbet,
a conștiinței floare,
aproapelui tău necunoscut.

Așteaptă, așteaptă,
nu trece mult, voi vorbi
cu morții, despre moarte.

Nu trece mult și voi fi
Tobă de carte.

Da, va putea vorbi cu morții despre moarte…pentru că morții sunt vii.

Este de observat și de pus în evidență interesul acestui poet (al mai multor poeți postbelici) pentru ceea ce depășește cunoașterea imediată, pentru ceea ce transcende raționalitatea acestei lumi.

Undeva, mai sus, într-o poezie despre care am vorbit deja (La moartea lui Paul Popescu), spunea: „te aud în adierile frunzei și-n munți,/ în izvoarele patriei te aud,/ dar ce spui a traduce nu-s vrednic/ fiindcă nu cunosc/ vorbirea exaltată a îngerilor”.

În sfera acestui interes se înscrie și obsesia hieroglifelor pe veci ferecate ale căilor lactee, care ar putea să indice: „unde e raiul” (Amintirea fratelui meu).

Am avut ocazia să observăm recurența interogațiilor sale poetice asupra incapacității modernilor de a mai lectura biblia comică, topos literar ortodox exprimat de multe ori în literatura veche: în psalmi (printr-o expresivitate aparte în Psaltirea în versuri), în cronografe și în cele două opere esențiale pentru literatura română ale lui Dimitrie Cantemir.

Bineînțeles, în literatura română veche, era moștenit din hermeneutica patristică și din istoria bizantină.

„Secrete idiome” e o pastișă heliadescă. Și Heliade, în Anatolida, încerca să descrie limba cu multe dialecte a cosmosului…

Dar dorința de a cunoaște limba îngerilor sau limbajul cosmic nu intră totuși în sfera de preocupări a modernilor dezangajați…

Cu toată ignoranța afirmată și asumată de poet (poeți) în ceea ce privește acest tip de scrieri stelare/ cosmice și cunoașterea supranoțională, interesul susținut față de ele, gravitația poetică în jurul acestor teme dezminte definiția triumfalistă dată poetului modern ca un înfrigurat numai de propriul eu, dezinvolt în privința valorilor religioase și dez-înfiorat în fața preocupărilor artei și culturii tradiționale.

Lectura atentă a textelor poetice dezvăluie o cu totul altă situație decât cea pe care o proclamă adesea teoria literară.

La noi, cel puțin, cu cât îndepărtarea de trecut e mai mare, cu atât îi face pe poeți să caute și să se scufunde în trecutul cât mai îndepărtat.

E o reacție normală din partea cuiva care vrea să-și descopere și să-și dezvolte, cu adevărat, autenticitatea.

Ca și în volumele anterioare, unele poeme capătă un aer baladesc-fantastic (Lucitoare, În luna lui mai).

Poemul Note cuprinde o auto-definire în spirit romantic-simbolist, ceea ce înseamnă o raportare la valori…clasice.

Astfel, asumându-și postura bacoviană, el a fost „școlarul durerii” din „orașul acela mort”, căruia uneori „un înger îmi dădea să beau”.

Dar și, eminescian, cel pe care ceilalți îl priveau „ca pe un astru mort”.

O neașteptată punte se întinde între Bacovia și Eminescu. Căci afinitatea primului pentru cel de-al doilea a fost relativ târziu semnalată de critica literară: faptul că Bacovia e bună parte din Eminescu în transcriere modernistă…

Tocmai acea parte care era moartă pentru oraș și pentru care orașul era mort.

Din același poem reținem și un vers cu valoare de artă poetică: „am cules tristețile cele mai rare”.

Acestea sunt pietre prețioase rare.

Îngerii și demonii populează încă – și chiar din destul, am zice – poezia lui Botta, oricât de mult ar vrea unii să fie doar simboluri desacralizate sau fantasme ale subconștientului care bântuie mintea creatorului modern și rămân imprimate în fotografia poeziei.

Vede „haitele iadului” încingând aerul și un Înger pustiitor, mai luminos decât soarele („Lumina lui, lumina soarelui bate”) cum înconjura pământul (Am văzut).

Acesta spânzură „valea frumoasă” – despre care, ne amintim, Botta a vorbit în multe poeme. Ne-am oprit asupra unor semnificații profunde, undeva mai sus, în comentariul poemului Mattinata.

Aici:

Și, Doamne, am văzut
în ceruri cum se legăna
valea frumoasă a mea,
spânzurată.

Credem, totuși, că în ciuda unor indicatori (intenționați) spre o interpretare sceptică, spânzurarea de cer are sens soteriologic.

Poetul regretă că nu mai e cel de odinioară, băiatul mamii „cu ochii adânci de vioară” (Mamei mele).

În poemul Folclor, Botta încearcă, într-o manieră care îl apropie de Marin Sorescu, o demitizare a alăturărilor literaturii române de cea occidentală, care sfârșesc mai întotdeauna cu reflecții autopersiflante.

Își imaginează cum ar fi să fie…Amaradia[1] afluentul Tamisei:

„…Și veni Amaradia/ jerpelita apă Amaradia,/ nespălata de pe la noi/ în păduchiosu-i suman lichid”.

Concluzia  e că nu putem fi nordici, nu putem scrie despre podurile londoneze, ca cel „peste care trece/ între orele 7 și orele 5/ lordul Savile și crima sa[2]”.

Numai că referința livrescă introduce, și de data aceasta, un joc de…semnificații, inteligent și subtil, în context.

Ca și în cazul operei lui Oscar Wilde, se pune problema dacă e vorba de „implacabilul destin” sau (mai degrabă) de liberă alegere. Referitor, desigur, la ce putem și la ce nu putem să scriem.