Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu

Iubiții mei,

într-o zi ca cea de azi, când îl pomenim pe Sfântul Ioan Damaschin și pe Sfânta Mare Muceniță Varvara…dar și pe Părintele Constantin Galeriu, la 10 ani de la adormirea sa, a vorbi despre dialog, despre comunicare, despre comunicarea profundă, de sine, înseamnă a vorbi despre revelarea omului prin cuvinte și fapte.

Căci cum putem pretinde să fim cunoscuți, dacă noi nu ne exprimăm? Dacă nu ne exprimăm, în adevăratul sens al cuvântului, interiorul nostru, adică cine suntem, ce vrem, ce facem toată ziua și la ce aspirăm să ajungem…să fim?

Însă e mai mult decât evident faptul că dialogul…real…între oameni e mult mai puțin decât avem nevoie cu toții. Pentru că, dacă ar fi mai mult, dacă am dialoga mai mult, acest lucru s-ar vedea din lipsa tot mai mare a certurilor, a disensiunilor, a intrigilor.

De ce însă ne temem de dialog?

Un prim răspuns dureros ar fi acela că ne temem de schimbare…de schimbarea profundă de sine.

Atâta timp cât stăm numai cu noi, cât avem o părere bună, o proiecție bună despre noi…tocmai pentru că nu știm cum arată alții…ne simțim „confortabil”.

Părem „împliniți” chiar dacă nu facem mai nimic…Ne simțim „frumoși”, „sfinți”, „educați”, „răbdători”, „cuminți”, „delicați”…

Însă când dialogul zgândără patimile noastre…când cineva ajunge să pătrundă în noi și să vadă mizerie, impostură, neștiință crasă, infatuare, desfrânare, lene, obtuzitate…atunci reacționăm animalic, fără pudoare, fără decență, fără…înțelepciune.

Pentru că întâlnirea altora…cu adevăratul nostru sine…dezvelirea noastră sufletească în fața altora ne pune într-o situație fără scăpare

Dacă negăm ceea ce alții văd într-un anume grad…și noi știm foarte bine că suntem…rămânem cu mortul în casă, neîngropat.

Dacă negăm…lucrurile nu se schimbă.

De aceea schimbarea, schimbarea de sine care se numește pocăință înseamnă nu numai că eu accept că sunt pătimaș, că sunt prost, că sunt rău, că sunt nesimțit…dar și dorința continuă, de aici, încolo, de a lupta cu împătimirea mea, cu boala pe care am întins-o…în mine…pe care mi-am provocat-o.

Și boala s-a întins în noi, boala păcatului, pentru că „am mers cu capul gol”.

Iar „am mers cu capul gol”, în această situație, a împătimirii…înseamnă: am lăsat să intre, neverificate în adâncul inimii mele, tot felul de gânduri, de sentimente, de moduri de-a fi…care au devenit obișnuința mea păcătoasă.

Pentru că eu sunt urât…pentru că m-am făcut urât.

Eu sunt prost…pentru că nu m-am lăsat înțelepțit.

Și unul dintre mijloacele înțelepțirii e dialogulcu tot omul.

Dacă te lași învățat…dacă știi să absorbi cunoaștere și experiență de pretutindeni, dacă știi să personalizezi tot ce afli, ce vezi, ce trăiești, ce gândești, ce ești…atunci iubești schimbarea. Schimbarea continuă…

Iar ajustarea continuă de sine, adică adaptarea continuă la relația cu Dumnezeu și cu oamenii despre care vorbesc acum…înseamnă continua noastră înnoire interioară, prin faptul că acceptăm, în mod cotidian, ca pe o bucurie și o împlinire, orice sugestie care ne vine de la Dumnezeu și prin oameni, în urma căreia noi devenim tot mai umani, tot mai delicați, tot mai înțelegători, mai profunzi.

A accepta provocarea schimbării…a accepta schimbarea ca mod de viață…înseamnă a vedea viața ortodoxă ca pe o minune zilnică, ca pe o bucurie zilnică, ca pe o școală a înțelegerii și a remanierii de sine continue.

Însă pentru asta trebuie să fim flexibili, să fim umani, să ne acceptăm neajunsurile, să ne acceptăm sfera redusă de specializare, să ne acceptăm bubele de pe suflet, tarele din familie, lucrurile nerezolvate din noi…

Dialogul are nevoie de oameni dinamici…și cu multă poftă de viață.

Iar oamenii cu poftă de viață, care se simt vii și umplu și pe alții de viață, de bucurie, de seninătate, de echilibru, văd schimbarea ca pe un mod de a fi…pentru că tot ceea ce ei trăiesc înseamnă un pas tot mai departe în relația cu Dumnezeu și cu oamenii și cu întreaga creație.

Pe Părintele Constantin Galeriu, pe care îl vom pomeni astăzi la București, toată lumea îl știe cu un glas și cu o prezență de spirit la predică…care te făceau să te oprești din loc…și să mergi în ritmul lui.

Dar pentru ca cineva să te facă să te oprești din loc…să te oprești din gândurile tale…pentru că el vrea să îți comunice interiorul lui, experiența lui profundă, clocotul lui interior…trebuie să fie un om care ți se impune nu prin artificii ci prin înălțimea ridicată, interioară, a experienței lui.

Tocmai de aceea, dialogul real nu poate apărea decât acolo unde oamenii sunt incandescenți…pentru că au experiențe profunde, clocotitoare.

Determini dialogul nu doar pentru că vrei…ci pentru că poți să îl susții…să îl duci până la capăt…să îl porți continuu.

Și aici mă refer la dialogul continuu, de o viață, cu cineva…care nu înseamnă, în mod neapărat, să vorbești cu el, zilnic, de 10 ori la telefon…și de 15 ori pe Facebook…ci de a comunica, profund…și într-o gradație ascendentă…schimbările de profunzime din noi.

Numai că acest dialog…de-o viață…cu soția ta, cu părinții tăi, cu profesorii tăi, cu duhovnicii tăi, cu fiii tăi duhovnicești, cu cititorii tăi…e rar…tocmai de aceea se și preferă, adesea, în mod schingiuitor, monologul cu peretele, cu imaginile din fantezie, cu nimeni…

Însă, așa cum spuneam mai sus, nu e de ajuns să vrei dialogul ca el…să fie…ci trebuie să poți purta dialogul.

Iar pentru a purta dialogul cu cineva…înseamnă să îți schimbi continuu vederea de sine…și vederea de celălalt.

Pentru că fiecare discuție, constatare, reliefare de sine și de celălalt…trebuie să aibă urmări în amândoi…pentru ca dialogul să meargă mai departe, până în veșnicie…

Ce se întâmplă însă…cel mai adesea?

Se întâmplă lucruri știute de toți: mai înainte de a ne spune multe…noi ne ofticăm imediat unul pe altul. Semn că nu avem vocația dialogului, adică a schimbării, niciunul dintre noi.

Cum să presupui că altul…e ca tine…și să îl tragi la rost pentru ce este și spune, dacă sunteți două vieți diferite?

Iar dacă vedeți diferit lucrurile din cauza experienței, a vârstei, a culturii, a școlarizării, a etniei pe care o aveți, de ce doriți să minimalizați diferențele, care sunt evidente, în loc să le luați în serios și să învățați din ele?

Ieri, în prima și profunda discuție cu Emanuel Conțac, teolog penticostal român, tocmai asta îi spuneam: pe mine nu mă interesează „evanghelizarea în forță”, pe teren, pe care o practică Marius Cruceru și, la nivel online, „fără identitate”, ci dialogul real cu alții, oricare ar fi ei, pentru a afla, în mod profund, cine suntem…nu cine presupunem că suntem.

Prozelitismul bădăran nu are de-a face cu cunoașterea reciprocă ci cu ghetoizarea, cu lipsa mentalității și a echilibrului social.

Un om care trăiește printre oameni diferiți, care îl apreciază sau îl contestă, nu e complexat de acest lucru…dacă își știe limitele și potențele și activitatea curentă.

Dar când vrei să impui altora un ritm de viață…fără să îi întrebi de vorbă…adică „să îi convertești” dându-le cu Scriptura peste față…nu ajungi deloc la inima lor, nu provoci o schimbare reală, entuziastă, de proporții…ci o înregimentare.

În locul acestei înregimentări…sau îngustări a perspectivei de viață…e nevoie de dialogul care te dezmărginește de ziduri false, auto-impuse, de idei preconcepute și superflue în fața vieții.

Și se văd, de la o poștă, oamenii care sunt construiți pe dialog!

Pentru că slujirea lor, predicarea lor, cărțile lor, întâlnirile cu ei…sunt un regal al descoperirii de sine…sunt o iluminare…sunt o lecție din care înveți să ai proiecte de viață…să îți placă să faci ceva până la capăt.

De aceea, iubiții mei, dialogul real, continuu…nu are capăt istoric!

El e veșnic.

Iar cei care nu își conștientizează unicitatea personală și veșnica lor potență dialogică se rezumă la prea puține cuvinte, prea puține îmbrățișări, prea puține confesiuni, prea puține acte de bulversare frumoasă.

Trece timpul…și nu se mai întoarce, iubiții mei!

Trece odată cu noi…

Tot ce n-am făcut azi nu mai facem mâine.

Iar dacă ne luăm după cei care pierd timpul…și credem că și timpul nostru e de pierdut…atunci suntem pe minus în dialog, restanți…

Nu îmi plac niciodată cei care au restanțe…în iubire, în dialog, în normalitate.

De aceea, să iubim total, fără rest, să comunicăm la fel, să fim fără rest…pentru că asta înseamnă să ne simțim bine în adâncul ființei noastre.

Doamne, pentru rugăciunile Sfinților Tăi, astăzi pomeniți și pentru rugăciunile tuturor Sfinților și ale Îngerilor Tăi, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: