Mor ideologiile

  • Și a murit de ieri, 5 decembrie 2013, „limba moldovenească” în Republica Moldova…înlocuită fiind de limba română cea din totdeauna.
  • „Singurul regret pe care îl am astăzi este că marele poet Grigore Vieru nu a apucat să trăiască acest moment minunat”.
  • Cristina Chiriac = „director general al Word Trade Center Bucureşti şi ambasadorul Antreprenoriatului Feminin din România”.
  • Idem: „ În România, avem circa 37.000 de afaceri conduse de femei”.
  • În Patrimoniul UNESCO românii au călușul (din noiembrie 2005), doina (octombrie 2009), ceramica de Hurezu (decembrie 2012) și, mai nou, și colindatul de ceată bărbătească (decembrie 2013).
  • „”Am luptat împotriva dominației albilor și am luptat împotriva dominației negrilor. Am păstrat în suflet idealul unei unei societăți democratice și libere, în care toate persoanele să conviețuiască în armonie și cu oportunități egale. Este un ideal pentru care vreau să trăiesc și pe care vreau să-l ating. Dar dacă așa va fi să fie, este un ideal pentru care sunt pregătit să mor” – Nelson Mandela (1918 – 2013)”.
  • în percepția poporului drept credincios sfințenia se arată mai întâi în bunătate
  • Ideologiile mor când oamenii își dau seama că e de preferat să simți viul libertății.

Sfântul Nicolae a ajuns și la Steluța…

Steluța (o țingăcușă de clasa întâi) „l-a văzut” astăzi în persoana mea…pe „Sfântul Nicolae”.

Sta cu ochii zgâiți la mine, văzându-mă cu barbă și căciulă de miel în cap.

O întreb ce i-a adus Sfântul Nicolae…și îmi spune: „un pachet de biscuiți și o nuielușă”.

„Dar ce să faci tu cu…o nuielușă? Nuielușe mănâncă numai caprele!…”.

A zâmbit…

Și pentru că i-am adus „un dar” de la Sfântul Nicolae, „trimis” de el…ea a rămas bucuroasă…că „adevăratul Sfânt Nicolae” a venit și pe la ea.

Și ar fi bine ca „adevăratul Sfânt Nicolae” să vină în persoana multor creștini de-ai noștri, pe la mulți necăjiți ai nației, pe care să-i iubească mai mult cu daruri…decât cu versete!

Măcar acum…în aceste zile sfinte…

Apoi ne întoarcem la „cât de Sfinți suntem noi și nimeni nu își dă seama”.

Dacă am lua „o pauză de sfințenie” pentru probleme practice ar fi foarte bine.

De la cununa de spini la mitra de aur [5]

Prima parte, a doua, a 3-a și a 4-a.

***

Corneliu C, Simuț, De la cununa de spini la mitra de aur. O istorie selectivă a Bisericii de la Isus Cristos la declinul puterii papale, 30 d. Cr.-1418 d. Cr., Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2008, 333 p.

***

Cap. al 10-lea al cărții începe în p. 157.

Din cauza unei iluminări dumnezeiești a ales Sfântul Constantin cel Mare Bizanțul pentru a-l transforma în Constantinopol. Pentru că autorul se întreabă despre motivul schimbării capitalei în p. 157.

Împărțirea în două a imperiului, p. 160.

În p. 161, autorul ne lasă să tragem concluzia falsă cum că Biserica lui Hristos s-a numit Ortodoxă începând dintr-un anumit an.

Iată pasajul ambiguu la care mă refer: „Împărțirea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit în anul 395 d. Cr. a dus – împreună cu multe alte cauze – la separarea dintre biserica apuseană vorbitoare de latină, cunoscută mai târziu sub numele de biserica catolică, de biserica răsăriteană vorbitoare de greacă, numită de atunci biserica ortodoxă”, p. 161.

De atunci de când, Biserica e Ortodoxă…de la 395 sau de la 1054 d. Hr.? Însă cum s-a numit Biserica la Sinodul I Ecumenic, din anul 325 și mult mai înainte de această dată? S-a numit altcumva?

Intoleranța împăraților creștini față de păgâni, p. 162. Și autorul consideră că „numărul martirilor păgâni a fost cu…mult mai mic decât al creștinilor” din primele 3 secole, p. 163.

Demolarea templelor sau transformarea lor în Biserici, p. 163. Arderea cărților păgâne, evreiești sau eretice, p. 164.

În p. 165 autorul numește doar primele 4 Sinoadele Ecumenice din cele 7. Pentru că pe acestea 4, susține autorul, le acceptă și protestanții, p. 166. Însă nici protestanții și nici neoprotestanții nu le acceptă în adevăratul sens al cuvântului ci cu remanieri.

Sinodul I, p. 166-168.

Crezul atanasian e al Sfântului Atanasie cel Mare și nu „al unor teologi” din sec. 4. d. Hr., cum susține Simuț, p. 168. Și are Filioque acest crez doar în redactarea latinească nu și în cea grecească.

Sin II Ec., p. 168-169.

Apolinarie ereticul susținea că Hristos avea un suflet fără minte/ rațiune, pentru că rațiunea i-ar fi fost „înlocuită”, la întrupare, de dumnezeirea Fiului. Autorul susține însă altceva: că Apolinarius ar fi spus că „Isus are un trup omenesc, însă sufletul său sau rațiunea este dumnezeiască”, p. 168.

Sin III Ec., p. 169-171.

Unde „a făcut” Sfântul Augustin al Hipponei afirmația asta ineptă: „oamenii nu pot accepta mântuirea lui Dumnezeu prin propria lor voință, ci doar dacă Dumnezeu dorește acest lucru”, p. 171? Păi există om sau Înger căruia Dumnezeu nu îi dorește mântuirea?!

După cum vom vedea și în alte cărți ale domnului Corneliu Simuț, autorul pune în gura unor Sfinți ai Bisericii lucruri pe care „le știe” de la surse auxiliare, adică neverificate…fără să se fi dus la textul sursă al Sfinților.

Sin IV Ec., p. 171-173.

Pe celelalte 3 Sinoade Ecumenice autorul le ascunde sub preș. Adică: nu le amintește.

Cap. 11 se ocupă de anii 313-476, adică despre „apariția monasticismului” și nu a monahismului, p. 175.

„În biserica primului veac după Cristos”, spune autorul, „nu existau creștini care să ducă o viață de tip monahal, iar despre călugări și călugărițe nici nu putea fi vorba”, p. 175.

Dimpotrivă, Scriptura și Tradiția Bisericii spun contrariul: Maica Domnului, Sfinții Apostoli și mulți dintre ucenicii lor trăiau o viață monahală, așa după cum trăiseră pe când mergeau împreună cu Domnul.

Adică fără relații sexuale, în multă rugăciune, în mult post, în deasă împărtășire euharistică, într-o plenară comuniune eclesială.

Fecioria și viața în curăție erau foarte iubite de primii creștini, la fel și viața liturgică și mistică a Bisericii.

De aceea nici nu se putea concepe viața eclesială fără asceză, fără comuniune, fără curățirea de patimi, fără o viață de sfințenie copleșitoare a membrilor ei.

A considera că ierarhia tripartită e de secol 2 și monahismul de secol 4 și că avem de-a face cu un cult al Bisericii bine definit tot prin secolele 2-3, cum am auzit la alți autori protestanți, înseamnă să îți bați joc de Biserica Domnului. Pentru că o biserică „provizorie” sau care „se fundamentează” în timp e o non-biserică.

Biserica a primit de la Domnul, prin Sfinții Săi Apostoli, tot cultul și tot modul de existență al Bisericii, care, bineînțeles, au fost aprofundate și îmbogățite în timp.

Dacă Domnul n-a făcut asta prin Apostolii Lui, atunci care a fost rolul Apostolilor?

Ce ierarhie au instituit Apostolii, dacă ierarhia tripartită „a apărut” în secolul 2 iar ultimul Apostol adoarme la sfârșitul secolului I?

Tocmai de aceea trebuie să ne pierdem timpul cu tot felul de inepții, cu vorbe aruncate aiurea, cu false presupuneri, dacă vrem să propovăduim adevărata istorie a Bisericii.

Simuț își explică apariția monahismului din dorința unor creștini de ase rupe de lumea păcătoasă, pentru a putea trăi o viață plină de evlavie pentru Cristos”, p. 175.

Numai că monahismul nu a apărut după, ci el a existat în însăși persoana și viața Domnului și a Sfinților Săi Apostoli.

Însă, în secolele 3-4, fără doar și poate, viața monahală a Bisericii s-a intensificat și s-a dezvoltat într-un mod particular, din voia lui Dumnezeu, în urma unor vedenii dumnezeiești. Dacă citim viețile Sfinților întemeietori ai monahismului particularizat vom afla motivele dumnezeiești ale acțiunilor lor.

Are dreptate însă autorul când observă că monahismul a fost „o reacție împotriva secularizării accentuate a societății romane [creștine], a slăbirii disciplinei bisericești, dar și a instituționalizării bisericii după modelul preluat de la conducerea imperială”, p. 176.

După cum monahismul a fost și „un fel de compensație în locul martirajului”, p. 177. Un martiraj ascetic.

În p. 179 autorul găsește că monahismul nu este „scriptural” iar în p. 180 că viața pământească a Domnului „nu a fost nicidecum una ascetică”.

Dacă autorul poate să spună astfel de enormități despre lucruri atât de evidente…cât de mult corupe textele, atunci când oamenii nu prea știu despre ce e vorba?

Ce exemple mai mari de ascetism putem da…dacă Domnul și Maica Lui și Apostolii Lui nu sunt „ascetici”? Poate că autorul nu știe ce înseamnă ascetic pentru Biserică. Înseamnă să postești mult, să te rogi mult, să suferi mult, să iubești mult pe Dumnezeu și pe oameni, să te dezlipești de toate, să te curățești continuu de patimi.

Iar dacă Domnul și Maica Lui nu au avut păcat…ce ascetism mai mare decât acesta putem avea, când truda cu tine…e împotriva păcatului?

Nevoința pe stâlp, adică stâlpnicia, spune autorul, „nu a ajuns niciodată în Europa”, p. 181. Ba da! A ajuns…Și astăzi sunt nevoitori care trăiesc pe stâlp/ în turn.

În primul mileniu al Bisericii, patriarhul Romei nu era mai mare decât ceilalți 4 patriarhi ai Ortodoxiei. Și cu atât mai puțin: nu-i înlocuia.

Însă autorul subliniază, „cu mirare”, că episcopii Romei/ papii aveau o autoritate „mai înaltă decât autoritatea tuturor celorlalți episcopi ai bisericilor apusene”, p. 182.

Asta era situația peste tot, în cele 5 prime patriarhate ale Bisericii și nu doar în Apus: cei 5 patriarhi ai Bisericii erau autoritățile cele mai înalte în patriarhiile lor, chiar dacă patriarhul, arhiepiscopul, mitropolitul…sunt, cu toții, episcopi prin hirotonie. Din punct de vedere administrativ, patriarhii sunt superiori celorlalți ierarhi…dar nu și sacramental. Sacramental, toți episcopii sunt egali între ei.

În p. 185, autorul ne spune că „nu exista” episcop în secolul I. Motivația lui? Pentru că „în primul secol, episcopul era, de fapt, prezbiterul sau bătrânul unei biserici locale, care avea slujba de pastor ale respectivei comunități de credincioși”, p. 185.

Mai pe scurt: Simuț neagă treapta ierarhică de episcop pentru că vrea să o înlocuiască cu noțiunea de „pastor”, apărută în secolul al 20-lea în baptism.

În p. 186, autorul consideră că Biserica Romei „a fost întotdeauna conservatoare din punct de vedere dogmatic” iar Biserica din Răsărit a fost „invadată de o mulțime de erezii”. Însă când Biserica face 7 Sinoade Ecumenice și altele locale, din sec. 4 până în sec. 8, împotriva ereziilor, asta înseamnă că e vreo parte a Bisericii mai conservatoare și alta mai puțin conservatoare?

Mai greu e adevărul decât minciuna

Unii suportă mai greu adevărul despre ei înșiși decât minciuna la adresa lor.

Se pare că adevărul doare mai tare chiar și decât calomnia.

Pentru că suportă și trec cu vederea mai ușor calomnia…care e întotdeauna îndoielnică…pe când adevărul despre sine, dat în vileag, e greu de mestecat, dacă nu imposibil.

*

Și când cineva îți spune că te-ai murdărit de frișcă…cauți în Pateric și în Evanghelii, ca să dovedești că nu scrie că ai pete de frișcă pe haină.

Timpul prezent al trăirii devine timpul trecut al textelor cărora nu le e trăit conținutul, dar care e interpretat foarte punctual pentru zilele noastre: în ce regiune sau intersecție se potrivește fiecare.

Iar Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți sunt remodelați picassonian: de la unul un ochi, atârnat aiurea, de la altul o gură strâmbată, de la altul un picior frânt…o juma’ de ureche sau un sfert de gând…

Rezultă: adevărul deplin”…spus mai pe scurt, ca pentru cei de astăzi, sfertilizat cu mintea ortodox-postmodernului.

Și icoanele se pot recolaja, chiar dacă nu i-a trecut prin cap niciunui artist modern sau postmodern.

Dar le-a trecut prin cap…ortodocșilor, gânditorilor ortodocși asupra textelor sau a citatelor cu picătura.

Frânturile de Adevăr, redistribuite, construiesc adevărul unora, cu care…se stilizează minciunile grosolane.

*

Și un mare vacarm trebuie să acopere…ceea ce nu trebuie să se audă.

Pentru că întotdeauna vacarmul e piesa de rezistență de pe albumul tuturor nerușinărilor.

Mulți sau puțini…dar vacarmici…și tace și cântecul sferelor…

*

Și, în final: cred că ar fi bine să traducem lucrările filosofico-teologice” ale lui Pleșu și Patapievici și să le prezentăm în lume ca exponențiale pentru Ortodoxia românească. Să stea lângă Sfântul Justin Popovici.

Păcat că nu mai trăiește Sfântul Justin Popovici.

Sau: „bine c-a murit”…și el, dar și Stăniloae…și că nu are cine să le mai tragă o palmă teologică

Sau poate că are cine…și tocmai asta enervează.