Prima parte, a doua, a 3-a și a 4-a.

***

Corneliu C, Simuț, De la cununa de spini la mitra de aur. O istorie selectivă a Bisericii de la Isus Cristos la declinul puterii papale, 30 d. Cr.-1418 d. Cr., Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2008, 333 p.

***

Cap. al 10-lea al cărții începe în p. 157.

Din cauza unei iluminări dumnezeiești a ales Sfântul Constantin cel Mare Bizanțul pentru a-l transforma în Constantinopol. Pentru că autorul se întreabă despre motivul schimbării capitalei în p. 157.

Împărțirea în două a imperiului, p. 160.

În p. 161, autorul ne lasă să tragem concluzia falsă cum că Biserica lui Hristos s-a numit Ortodoxă începând dintr-un anumit an.

Iată pasajul ambiguu la care mă refer: „Împărțirea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit în anul 395 d. Cr. a dus – împreună cu multe alte cauze – la separarea dintre biserica apuseană vorbitoare de latină, cunoscută mai târziu sub numele de biserica catolică, de biserica răsăriteană vorbitoare de greacă, numită de atunci biserica ortodoxă”, p. 161.

De atunci de când, Biserica e Ortodoxă…de la 395 sau de la 1054 d. Hr.? Însă cum s-a numit Biserica la Sinodul I Ecumenic, din anul 325 și mult mai înainte de această dată? S-a numit altcumva?

Intoleranța împăraților creștini față de păgâni, p. 162. Și autorul consideră că „numărul martirilor păgâni a fost cu…mult mai mic decât al creștinilor” din primele 3 secole, p. 163.

Demolarea templelor sau transformarea lor în Biserici, p. 163. Arderea cărților păgâne, evreiești sau eretice, p. 164.

În p. 165 autorul numește doar primele 4 Sinoadele Ecumenice din cele 7. Pentru că pe acestea 4, susține autorul, le acceptă și protestanții, p. 166. Însă nici protestanții și nici neoprotestanții nu le acceptă în adevăratul sens al cuvântului ci cu remanieri.

Sinodul I, p. 166-168.

Crezul atanasian e al Sfântului Atanasie cel Mare și nu „al unor teologi” din sec. 4. d. Hr., cum susține Simuț, p. 168. Și are Filioque acest crez doar în redactarea latinească nu și în cea grecească.

Sin II Ec., p. 168-169.

Apolinarie ereticul susținea că Hristos avea un suflet fără minte/ rațiune, pentru că rațiunea i-ar fi fost „înlocuită”, la întrupare, de dumnezeirea Fiului. Autorul susține însă altceva: că Apolinarius ar fi spus că „Isus are un trup omenesc, însă sufletul său sau rațiunea este dumnezeiască”, p. 168.

Sin III Ec., p. 169-171.

Unde „a făcut” Sfântul Augustin al Hipponei afirmația asta ineptă: „oamenii nu pot accepta mântuirea lui Dumnezeu prin propria lor voință, ci doar dacă Dumnezeu dorește acest lucru”, p. 171? Păi există om sau Înger căruia Dumnezeu nu îi dorește mântuirea?!

După cum vom vedea și în alte cărți ale domnului Corneliu Simuț, autorul pune în gura unor Sfinți ai Bisericii lucruri pe care „le știe” de la surse auxiliare, adică neverificate…fără să se fi dus la textul sursă al Sfinților.

Sin IV Ec., p. 171-173.

Pe celelalte 3 Sinoade Ecumenice autorul le ascunde sub preș. Adică: nu le amintește.

Cap. 11 se ocupă de anii 313-476, adică despre „apariția monasticismului” și nu a monahismului, p. 175.

„În biserica primului veac după Cristos”, spune autorul, „nu existau creștini care să ducă o viață de tip monahal, iar despre călugări și călugărițe nici nu putea fi vorba”, p. 175.

Dimpotrivă, Scriptura și Tradiția Bisericii spun contrariul: Maica Domnului, Sfinții Apostoli și mulți dintre ucenicii lor trăiau o viață monahală, așa după cum trăiseră pe când mergeau împreună cu Domnul.

Adică fără relații sexuale, în multă rugăciune, în mult post, în deasă împărtășire euharistică, într-o plenară comuniune eclesială.

Fecioria și viața în curăție erau foarte iubite de primii creștini, la fel și viața liturgică și mistică a Bisericii.

De aceea nici nu se putea concepe viața eclesială fără asceză, fără comuniune, fără curățirea de patimi, fără o viață de sfințenie copleșitoare a membrilor ei.

A considera că ierarhia tripartită e de secol 2 și monahismul de secol 4 și că avem de-a face cu un cult al Bisericii bine definit tot prin secolele 2-3, cum am auzit la alți autori protestanți, înseamnă să îți bați joc de Biserica Domnului. Pentru că o biserică „provizorie” sau care „se fundamentează” în timp e o non-biserică.

Biserica a primit de la Domnul, prin Sfinții Săi Apostoli, tot cultul și tot modul de existență al Bisericii, care, bineînțeles, au fost aprofundate și îmbogățite în timp.

Dacă Domnul n-a făcut asta prin Apostolii Lui, atunci care a fost rolul Apostolilor?

Ce ierarhie au instituit Apostolii, dacă ierarhia tripartită „a apărut” în secolul 2 iar ultimul Apostol adoarme la sfârșitul secolului I?

Tocmai de aceea trebuie să ne pierdem timpul cu tot felul de inepții, cu vorbe aruncate aiurea, cu false presupuneri, dacă vrem să propovăduim adevărata istorie a Bisericii.

Simuț își explică apariția monahismului din dorința unor creștini de ase rupe de lumea păcătoasă, pentru a putea trăi o viață plină de evlavie pentru Cristos”, p. 175.

Numai că monahismul nu a apărut după, ci el a existat în însăși persoana și viața Domnului și a Sfinților Săi Apostoli.

Însă, în secolele 3-4, fără doar și poate, viața monahală a Bisericii s-a intensificat și s-a dezvoltat într-un mod particular, din voia lui Dumnezeu, în urma unor vedenii dumnezeiești. Dacă citim viețile Sfinților întemeietori ai monahismului particularizat vom afla motivele dumnezeiești ale acțiunilor lor.

Are dreptate însă autorul când observă că monahismul a fost „o reacție împotriva secularizării accentuate a societății romane [creștine], a slăbirii disciplinei bisericești, dar și a instituționalizării bisericii după modelul preluat de la conducerea imperială”, p. 176.

După cum monahismul a fost și „un fel de compensație în locul martirajului”, p. 177. Un martiraj ascetic.

În p. 179 autorul găsește că monahismul nu este „scriptural” iar în p. 180 că viața pământească a Domnului „nu a fost nicidecum una ascetică”.

Dacă autorul poate să spună astfel de enormități despre lucruri atât de evidente…cât de mult corupe textele, atunci când oamenii nu prea știu despre ce e vorba?

Ce exemple mai mari de ascetism putem da…dacă Domnul și Maica Lui și Apostolii Lui nu sunt „ascetici”? Poate că autorul nu știe ce înseamnă ascetic pentru Biserică. Înseamnă să postești mult, să te rogi mult, să suferi mult, să iubești mult pe Dumnezeu și pe oameni, să te dezlipești de toate, să te curățești continuu de patimi.

Iar dacă Domnul și Maica Lui nu au avut păcat…ce ascetism mai mare decât acesta putem avea, când truda cu tine…e împotriva păcatului?

Nevoința pe stâlp, adică stâlpnicia, spune autorul, „nu a ajuns niciodată în Europa”, p. 181. Ba da! A ajuns…Și astăzi sunt nevoitori care trăiesc pe stâlp/ în turn.

În primul mileniu al Bisericii, patriarhul Romei nu era mai mare decât ceilalți 4 patriarhi ai Ortodoxiei. Și cu atât mai puțin: nu-i înlocuia.

Însă autorul subliniază, „cu mirare”, că episcopii Romei/ papii aveau o autoritate „mai înaltă decât autoritatea tuturor celorlalți episcopi ai bisericilor apusene”, p. 182.

Asta era situația peste tot, în cele 5 prime patriarhate ale Bisericii și nu doar în Apus: cei 5 patriarhi ai Bisericii erau autoritățile cele mai înalte în patriarhiile lor, chiar dacă patriarhul, arhiepiscopul, mitropolitul…sunt, cu toții, episcopi prin hirotonie. Din punct de vedere administrativ, patriarhii sunt superiori celorlalți ierarhi…dar nu și sacramental. Sacramental, toți episcopii sunt egali între ei.

În p. 185, autorul ne spune că „nu exista” episcop în secolul I. Motivația lui? Pentru că „în primul secol, episcopul era, de fapt, prezbiterul sau bătrânul unei biserici locale, care avea slujba de pastor ale respectivei comunități de credincioși”, p. 185.

Mai pe scurt: Simuț neagă treapta ierarhică de episcop pentru că vrea să o înlocuiască cu noțiunea de „pastor”, apărută în secolul al 20-lea în baptism.

În p. 186, autorul consideră că Biserica Romei „a fost întotdeauna conservatoare din punct de vedere dogmatic” iar Biserica din Răsărit a fost „invadată de o mulțime de erezii”. Însă când Biserica face 7 Sinoade Ecumenice și altele locale, din sec. 4 până în sec. 8, împotriva ereziilor, asta înseamnă că e vreo parte a Bisericii mai conservatoare și alta mai puțin conservatoare?

Did you like this? Share it: