Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a.

***

Corneliu C, Simuț, De la cununa de spini la mitra de aur. O istorie selectivă a Bisericii de la Isus Cristos la declinul puterii papale, 30 d. Cr.-1418 d. Cr., Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2008, 333 p.

***

Invazia barbară în Apus, p. 190, sedentarismul roman, p. 192…și „barbarii s-au dovedit a fi mult mai rezistenți din punct de vedere fizic decât romanii”, Ibidem.

Hunii, p. 194, vizigoții conduși de Alaric și vandalii care pustiesc Franța și Spania sub conducerea lui Genseric, p. 195.

Saxonii și anglii au plecat din Danemarca în jurul anului 440 d. Hr. și „s-au stabilit în Insulele Britanice părăsite de curând de legiunile romane”, p. 196.

Hunii, conduși de Attila, atacă Italia, p. 196.

Herulii, de neam germanic, sub conducerea lui Odoacru, atacă și cuceresc Roma în 476 d. Hr., p. 197.

Odoacru a fost arian, p. 198.

Autorul „scrie” despre 5 Sfinți enormi ai Bisericii, ca operă și ca viață, în doar două pagini și ceva, p. 200-202.

Cap. 13 începe în p. 205.

Iar dacă aș sta să pigulesc toate lucrurile autorului spuse cu o ușurință frivolă aș bate pasul pe loc prea mult timp. Pentru că este evident, dintru început, că autorul nu se ocupă cu istoria Bisericii ci cu o confesionalizare/ rescriere a ei.

Cele două falsuri teologice, p. 215-218.

De la pseudo-decretalele din 850…autorul sare la 1073. Fără a spune vreun cuvânt despre marea schismă de la 1054, evenimentul cel mai dramatic al Bisericii, atâta timp cât o mare parte din continentul european devine eretic.

Ascensiunea papală, p. 222.

Captivitatea papilor, p. 226-227.

Autorul consideră Conciliul de la Konstanz (1414-1418) drept „una dintre cele mai importante adunări bisericești din întreaga istorie a bisericii romane”, p. 228. Din ce motiv? Pentru că inventează noi erezii?

Jan Huss a fost declarat eretic de romano-catolici și ars pe rug pe 6 iulie 1415, p. 230.

Cu anul 1415 se termină scurta istorie ideologizată a lui Simuț, după care urmează un appendix extins.

Începe cu mărturisiri de credință biblice: In. 1, 49; Mt. 16, 16; In. 6, 68; In. 20, 28; F. Ap. 8, 37; Mt. 28, 18-20; I Cor. 8, 6; I Tim. 3, 16; Evr. 6, 1-2; F. Ap. 16, 31; Rom. 12, 6; I Cor. 15, 3-4; II Tim. 1, 3, 14; Evr. 5, 12; I In. 4, 2; II In. 7-10.

Continuă cu mărturisiri de credință dogmatice: Sfântul Ignatie al Antiohiei (Epistola către tralieni, cap. 9), trei mărturisiri ale Sfântului Irineu al Lyonului (Împotriva ereziilor, cartea I, cap. 10, par. 1; Idem, cartea 3, cap. 4, paragrafele 1-2 și Idem, cartea a 4-a, cap. 33, paragraful 7), 3 de la Tertullian, una de la Origen, una a Sfântului Ciprian al Cartaginei, una a lui Novațian, una a Sfântului Grigorie Taumaturgul, una a Sfântului Lucian din Antiohia, una a lui Arie ereticul, una a lui Eusebiu, două ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, două ale Sfântului Epifanie de Salamina, una din Canoanele apostolice.

Ca mărturisiri de credință ecumenice autorul socotește:  Crezul apostolic (dar pe care nu îl consideră de secol I ci de sec. 3-4), Crezul de la Niceea, Crezul de la Constantinopol, numește definiția dogmatică a Sinodului 4 Ecumenic drept „Crezul de la Calcedon” cu toate că nimeni nu l-a numit astfel, iar Crezul atanasian nu îl socotește al Sfântului Atanasie cel Mare ci o construcție teologică a mai multora, din sec. 3-4, așa cum a spus anterior.

Și urmează bibliografia multă…și fără relevanță practică. Pentru că e numai secundară.

Pe scurt: o mini-istorie confesionalizată, fără recurs la sursele primare și fără metodă.

Did you like this? Share it: