Studii de teologie dogmatică. Articole din perioada 1995-2005 [1]

Corneliu C. Simuț, Studii de teologie dogmatică. Articole din perioada 1995-2005, Ed. Universității Emanuel, Cluj-Napoca, 2007, 330 p.

***

Ca și cartea precedentă[1], și aceasta e dedicată studenților săi, cf. paginii de dedicație.

Cartea e compusă din cuvânt înainte (p. 9-11), 10 capitole (p. 13-215), 4 anexe (p. 219-309) și bibliografie (p. 311-330).

În cele 10 capitole sunt studiați Sfântul Ignatie al Antiohiei, Sfântul Grigorie al Nyssei, Sfântul Chiril al Alexandriei, Martin Luther, Philip Melanchthon, Kant și Schleiermacher în cap. 6, Bultmann, Küng, ÎPS Ioan Zizioulas și Anthony Thiselton.

În prima anexă se ocupă cu Hans Küng (p. 219-252). Cartea e publicată în 2007.

Însă în 2011 publică Metodologie, cristologie și pluralism religios în teologia lui Hans Küng și republică anexa de aici în această carte. Și a făcut din anexa de aici, introducerea și primul capitol din Metodologie…

Dacă în prima carte comentată am observat că autorul confesionalizează masiv istoria Bisericii…aici confesionalizează masiv teologia.

Articolul referitor la eclesiologia Sfântului Ignatie Teoforul e între p. 13-38.

Și când Corneliu Simuț îmi vorbește despre Sfântul Ignatie Teoforul, eu am sentimentul profund că „nu l-am citit niciodată”. Pentru că modul colateral în care îți citează din el, pe lângă o traducere confesionalizată a textelor, ți-l face „neprieten”.

În p. 14, autorul consideră autentic documentul aghiologic care detaliază martirajul Sfântului Ignatie dar nu și partea sa finală, care vorbește despre moartea lui.

Iar „scrierile lui Ignațiu [Sfântul Ignatie Teoforul] sunt recunoscute ca surse veritabile pentru teologia clasică, precum și ca temelie dogmatică pentru reflecția teologică critică”, p. 16.

În p. 16-17 autorul afirmă: „se pare că Ignațiu este primul teolog creștin care folosește sintagma „biserica universală” (i catolichi ecclisia)”. Afirmație, cf. n. 16, p. 17, preluată de la McKim, Theological Turning Points, p. 47[2].

Însă autorul nu ne spune pe ce s-a bazat Donald K. McKim când a făcut această afirmație. Care sunt autorii bisericești de secol I pe care i-a analizat, și pe baza cărora a ajuns la o asemenea concluzie?

În p. 17 autorul citează Efeseni I de la Sfântul Ignatie, în traducere proprie, pe care noi o avem, în traducere românească, în PSB 1[3].

Iar dacă, în PSB 1, p. 157, Părintele Dumitru Fecioru a tradus, în mod sintetic și nu literal, „ti proorismeni pro eonon” prin „celei mai dinainte rânduită” – se referă la Biserică – autorul a folosit al 3-lea sens al verbului proorizo și a tradus prin „predestinată înainte de începutul vremurilor”, p. 17. Pentru că Simuț vrea să își impună amprenta confesională în traducerile patristice pe care le face.

Autorul remarcă „dimensiunea pneumatologică a eclesiologiei lui Ignațiu”, p. 17 dar nu și triadologia lui. Iar Corneliu Simuț nu e interesat, în mod fundamental, de triadologie, pentru că unilateralitatea teologiei baptiste, pentru persoana lui Hristos, este un loc comun.

Din Părintele Stăniloae, autorul citează fragmente nesemnificative, colaterale…încât marele teolog pare un elev seminarist de anul 2. Pentru a vă încredința de acest lucru, iată textul stăniloescian citat în p. 17 de către autor: „Biserica constituie câmpul Duhului și deci locul în care se realizează mântuirea”.

Autorul nu urmărește mesajul eclesiologic al Epistolei către Efeseni în derularea sa firească ci își alege din ea ceea ce îi convine. Astfel că, dacă Epistola către Smirneni „a terminat-o” în 9 rânduri de pagină, pentru cea către Efeseni i-a trebuit o pagină și alte 9 rânduri ca să „o recompună” și nu să o analizeze.

Din p. 18 începe „analiza” la cea către Magnezieni. Însă în loc să o ia cu începutul citează direct din cap. 13. După care spune o minciună colosală, pe care nu o suportă nicio simplă citire a cap. 13.

Ce spune Corneliu Simuț, citându-l pe „controversatul” (vorba autorului) Hans Küng? Că „Ignațiu nu renunță la monoteismul iudaic”, p. 18.

Însă, în cap. 13, ca să ne referim numai la ce a citat Corneliu, pasajul e triadologic și nu vorbește despre un Dumnezeu „mono-personal”.

Și pentru a fi credibil și citibil, iată cap. 13 din PSB, vol. 1, p. 168:

Mai pe scurt, prima sa remarcă a fost o minciună cronică. Pentru că faci continuu afirmații teologice mincinoase numai dacă ai o dorință maladivă cronică de a denatura textele și sensul textelor teologice.

A doua remarcă din p. 18 e aceea că „Ignațiu apără distincția dintre Cristos și Dumnezeu Tatăl [dar și dintre cei Doi și Dumnezeu Sfântul Duh, pentru că el se reportează triadologic la Dumnezeu, ca toți Sfinții Bisericii n.n.], precum și realitatea întrupării (Magnezieni XI), deși nu spune în ce constă întruparea, și a morții lui Isus (Smirneni I-II)”.

„Trebuia” să spună „în ce constă întruparea” Domnului și nu a vrut să ne spună? Nu a vrut să ne spună sau nu a știut să ne spună? Care e sensul acestei sublinieri: „deși nu spune în ce constă întruparea”?

În cele din urmă ajunge și autorul la concluzia, pe care nu o mai numește „observație”, că „limbajul trinitarian nu lipsește din această epistolă”, p. 18.

Însă toate scrierile epistolare ale Sfântului Ignatie nu au doar limbaj trinitar ci fundamentul lor e trinitar. Pentru că el se raportează la Dumnezeul treimic, adică la Dumnezeul revelației și al Bisericii, atunci când afirmă una sau alta.

Vorbește despre apostolicitatea Bisericii în mod dinamic, văzând-o și ca pe „continuitate apostolică”, p. 18, dar despre care spune că „aceasta se transmitea probabil prin punerea mâinilor”, p. 18-19.

Însă nu se transmitea apostolicitatea „probabil” prin hirotonie ci la sigur! Era și este singurul mod de a transmite preoția lui Hristos în Biserică. Tocmai de aceea, atunci și azi, hirotonia Bisericii înseamnă transmiterea de har, de învățătură și de autoritate apostolică. Pentru că numai prin hirotonie se instituie treptele ierarhice ale Bisericii și numai episcopii și preoții hirotoniți în Biserică pot sluji și administra Tainele și Slujbele Bisericii.

În p. 19, autorul citează din Barth pentru a sublinia fantezia teologică care îi place mult: apostolicitatea „nu vine” în Biserică, pe cale istorică ci ea „depășește” granițele Bisericii și „ajunge” și la cei care se consideră ucenici „sub călăuzirea apostolilor…[prin] ascultarea și primirea mesajului lor”.

Întrebarea mea primă e asta: dar Sfinții Apostoli sunt de acord cu toți cei care „cred” că sunt „ucenicii” lor? Ei sunt de acord cu minimalizarea și excluderea Bisericii pe care ei au primit-o de la Domnul?

Dar dacă astfel s-ar petrece lucrurile…Biserica lui Hristos, cea cu istorie continuă de la El, ce face? Șomează în materie de apostolicitate…dacă ea se transmite „doar spiritual”?

De ce Și-a mai ales Domnul Sfinți Apostoli și de ce a mai pogorât harul peste ei la Cincizecime, în mod restrictiv și punctual, dacă harul vine la oricine e sau nu e în Biserica Lui? Pentru ce mai trebuia să constituie o Biserică, dacă Biserica „nu are continuitate” și nici relevanță istorică?

Numai că fantezia spiritualistă a protestantismului are rolul de a nega constituția divino-umană a Bisericii. Dacă excludem latura umană a Bisericii, care presupune continuitatea neîntreruptă de la Hristos, nu mai avem Biserica lui Hristos ci un substitut al ei.

Iar cum protestantismul a apărut dintr-o biserică de substitut, adică din cea a romano-catolicismului, căzută de la Biserică în 1054, tocmai de aceea se maximalizează „latura spirituală” a bisericii în protestantism și neoprotestantism. Pentru că nu îi interesează continuitatea de la Hristos ci parașutarea în orice secol într-o fantezistă „biserică”.

Însă pe mine, ca ortodox, în Biserica de 21 de secole a lui Hristos, cine nu mă lasă să am o legătură duhovnicească cu Dumnezeul treimic? Ce îmi „lipsește” mie, dacă sunt în Biserica lui Hristos, și din acest motiv ar trebui „să mă fac” baptist sau penticostal?

Îmi lipsește Botezul? Îmi lipsește Sfânta Euharistie? Îmi lipsește Preoția? Îmi lipsește simțirea harului dumnezeiesc? Îmi lipsesc darurile duhovnicești? Îmi lipsește Sfânta Scriptură? Îmi lipsesc Sfinții? Îmi lipsește istoria de 2.000 de ani a Bisericii? Îmi lipsesc minunile? Îmi lipsește Biserica? Ce „îmi lipsește”…dacă le am pe toate?

Și după ce îl citează pe Barth, care neagă, că așa vrea el, apostolicitatea transmisă prin succesiune neîntreruptă în Biserică, autorul „conchide”, deși nu a făcut niciun raționament: „cu alte cuvinte, nu punerea mâinilor plasează biserica în succesiunea apostolică, ci urmarea învățăturilor apostolilor”, p. 19.

După ce „a rezolvat-o” cu succesiunea, autorul „lărgește” Biserica până la desființare: „astfel, biserica catolică, generală și universală, este adevărata comunitate a lui Isus Cristos în relație cu membrii săi individuali, care sunt creștinii”, p. 19.

Și dacă e să „îl credem” pe cuvânt pe autor, atunci oricine, din orice confesiune, care spune despre  el că e „creștin”…„face parte”, automat, și din Biserica lui Hristos, indiferent „cât de departe” e acea confesiune față de Biserică.

Însă asta numai pe foaie…Pentru că, în practică, pentru autor, doar baptismul e „adevărata biserică”…nu și adventiștii, mormonii, iehoviștii, penticostalii, monofiziții, luteranii, anglicanii…Pentru că oricât de „creștini” s-ar crede ei, toți ceilalți, care nu sunt baptiști…pentru Simuț sunt „în afara” bisericii lui. Ceea ce e adevărat și la propriu și la figurat.

Îl citează și pe Tillich în p. 19…dar și „umorul nesubtil” al lui Barth din n. 22, p. 19.

În p. 19-20, autorul folosește cuvântul sub-apostolic. În expresia: „pentru biserica perioadei apostolice și sub-apostolice”, p. 19-20.

Înțeleg că „perioadă apostolică” înseamnă cea în care au trăit Apostolii Domnului. Adică sec. I al Bisericii. Dar…sub-apostolică, care este?

În p. 20, autorul mai citează puțin din Sfântul Ignatie Teoforul și concluzionează: „eclesiologia are două dimensiuni: istorică și escatologică”. E adevărat faptul!

E adevărată și afirmația cum că „dimensiunea istorică și cea escatologică nu sunt separate în viața bisericii. [Căci] ceea ce face creștinul în trup este o lucrare duhovnicească”, p. 20.

Însă unde dispare latura istorică a Bisericii…dacă, la un moment dat, potrivit protestantismului…Biserica lui Hristos „se dizolvă”…și „reapare” acolo unde predica Luther?

De unde rezultă că Martin Luther „e mai tare” decât Domnul și Sfinții Săi Apostoli, dacă Apostolii au așteptat Cincizecimea pentru ca să fie umpluți de harul dumnezeiesc, pe când Luther a decis din prima unde trebuie „să reapară” Biserica lui Hristos: acolo unde predica el.

După cum observați Luther e un „adevărat magician”, dacă „translează” Biserica lui Hristos acolo unde el se află și unde predică.

Dar, pe de altă parte, ce înseamnă eshatologie a Bisericii, acum, în acest moment, pentru experiența baptistă, dacă dimensiunea istorică este nedespărțită de dimensiunea eshatologică a Bisericii? În ce experiază credinciosul baptist veșnicia lui Dumnezeu, adică latura eshatologică a Bisericii?

Pentru mine, ca ortodox, e ușor de spus: noi experiem veșnicia lui Dumnezeu, adică harul/ slava/ lumina Lui necreată în Sfintele Taine ale Bisericii și în viața ascetico-mistică a fiecăruia în parte. Pentru că, dacă ne curățim de patimi, ne umplem de simțirea harului și de vederi dumnezeiești, mistice.

Însă baptistul unde experiază eshatologia lui Dumnezeu, dacă botezul și cina sunt simbolice, Scriptura e de hârtie iar propovăduirea e doar vorbe? Cum și unde experiază taine mai presus de lume credinciosul baptist, dacă totul în baptism e cântare, predicare și simbolism?