Emil Botta: masca de histrion [25]

O rugăciune pentru moarte sună astfel: „Dezleagă noaptea/ că-i spre asfințit/ și întuneric sfânt nu se mai face /…/ Doamne, fă semnul: dezleagă noaptea” (Vasco).

Într-adevăr, când Dumnezeu decide momentul, ai conștiința că mai mult de atât nu ai fost în stare să faci, că nu ai făcut nimic, de fapt…Sau că nu mai aștepți, în această lume, să se mai facă întuneric sfânt. Aici e doar întuneric.

Iubita l-ar plânge: „Și tu, iubire, cortegiu de îngeri,/ ești numai plâns, ești o rouă de plângeri”.

În alt poem, aude „un stol de clopote/ în înaltul cerului meu /…/ miliarde și încă și încă/ de clopote mii,/ milioane, trilioane, zeci și zeci” (Ancestralele).

Ele îi răpesc nu numai tristețea, ci îl lasă „lipsit și de /…/ setea tristeții”.

Ca și în alte situații, deși poetul se exprimă ca și cum s-ar întâmpla ceva rău, ne gândim că s-ar putea, totuși, să fie și o strategie poetică, menită să îi camufleze bucuria.

Pentru că poezia modernă nu e prietenă cu exprimarea exaltării, mai ales pe motive transcendentale. De aceea și poeții exultă uneori sub un semn lingvistic cu minus.

Invocație pentru vis pare un exercițiu mallarméan sau barbian sau chiar…neocantemirean (ne amintim de poemele ermetice ale lui Cantemir din Istoria ieroglifică):

Oră cu sunet profund în minune,
așteptare de stampă cu mâini imobile: pridvoare
pentru vizita Umbrei din turn. Tremurătoare
tăceri aeriene: adorațiune.

Timidă invocație pentru vis. Mireasă
dorită cum pânzele simple de mare
un alcyon. Evantaliu de liniști coboare
pace de cer în retortele morții culeasă.

E seara planturoasă crescută din orbită,
pădurea de cărbune văzută prin cristal.
Sub clopote de umbră, în rochii ca de bal
princese dezolate (ce eros le agită?).

Întoarcere ciudată din somn, aici. Tortură
cu dimineți livide în trupul stins vibrat,
când gestul fără spadă în gol s-a destrămat
și cavalerul tragic se rupe din armură.

Cum lui Botta nu-i stă în obișnuință acest tip de poezie, înclinăm să credem că e o probă de virtuozitate.

Sau ceva l-a atras spre a se exprima poetic și în această manieră.

În timp ce un alt poem, El Burlador, pare a fi ieșit de sub pana lui Nichita Stănescu.

De altfel, din ce în ce mai mult, unele poeme se aseamănă ce tiparul creativ nichitian din faza lui ultimă de creație. Sau Nichita, spre sfârșitul carierei sale, va compune mai mult pe această partitură:

El Burlador[1], striga un glas,
în decorul stins al stinsei alei,
glasul nestins al iubitei femei.

Pană de cocor! El Burlador!
Și intru în al pădurii cavou,
mă pierd în pădurea,
mă pierd în uitarea
fără ecou.

Sunt acum cel mai trist Don Juan,
m-am închinat cucului,
ce anotimp sur!
Codrul îmi spune: Frunză de mohor…
Ah, șarpele, ah, milostivul!
Ia-n auzi-i râsul:
Pană de cocor, El Burlador!

În Soledad, „eminescianizează”: „Nu-s aster-n cer câte visez iubi,/ nu-i noapte atâta câtă ard să port,/ departe-s, vai, de-al veșniciei cort;/ în umbra lui regească vrere-aș fi! // Veste s-a dus că nu mai suntem tineri,/ s-a istovit al tinereții pas…/ Din focul clipei stinse ce-a rămas?/ Lacrime doar, ce-s partea crudei Vineri”.

Însă toate cele trei poeme, deși sunt scrise în manieră cu totul diferită una de alta, mai clasică sau mai modernă, mai mult sau mai puțin ermetică, exprimă aceeași dezamăgire, același sentiment de astenie existențială în urma experiențelor amoroase.

„Iubirile” pasagere nu îl împlinesc. Și, în această privință, Botta se adaugă corului de poeți (Bolintineanu, Eminescu, Arghezi, Barbu etc) care deplâng aceste episoade ca pe un eșec personal, care privește experiența și cunoașterea vieții.

Se declară și el un căutător al iubirii ideale:

eu lecția nu o prea știu,
eu despre alt corp auzii,
eu despre alt corp am citit.
Un corp ceresc,
ceresc de frumos șlefuit,
despre Aceea iubită eu am citit
în cartea-mi de căpătâi,
Noul Erotocrit[2].

Termenul astrucat (înmormântat) aparține limbii vechi: „Eu, cu aerul meu de astrucat,/ voi juca rolul mortului/ adevărat” (Teatrul). Dar putem să bănuim că l-a luat de la Cantemir, care are un vers „foarte sonor” în Istoria ieroglifică: „Ţărna tiranul, ţărna ţăranul astrucă”.

Drama vieții lui Eminescu îl face și pe el, ca și pe Arghezi, să-l considere un răstignit:

Vai, revizorul nostru,
revizorul școlar
domnul Eminescu,
a fost tras pe roată.
Când vei auzi creanga trosnind,
Ia seama, spun: e osul lui /…/

Minți, școlare, minți,
am răcnit,
Eminescu a fost răstignit.

Tras pe roată sau răstignit…diferența e după preferințele și „rafinamentul” celor care știu să utilizeze tortura.

Cert e că, așa cum spunea Ibrăileanu odinioară, Goethe nu mai era Goethe dacă ar fi avut viața lui Eminescu.

Să ne gândim însă ce ar fi fost Eminescu dacă i s-ar fi creat condițiile de existență ale lui Goethe…măcar în parte…