Inevitabilul hristologiei

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Atenție teologică

*

Cap. 14 al cărții.

***

Titlul[1] secțiunii de față mi-a fost sugerat de acest pasaj teologic: „Iisus Hristos este întrebarea inevitabilă: oricât ar vrea să fugă omul de ea, nu reușește să scape. El este întrebarea sinelui omului pentru că El este cel mai profund adevăr: adevărul lumii și al tău, primul și ultimul adevăr, adevărul în persoană, unicul necesar și imperativ”[2].

Pentru că El, Cel întrupat, vrea să aibă o relație cu fiecare dintre noi, prin care fiecare dintre noi să-și împlinească traiectul existențial. A nu ne întreba despre Hristos Dumnezeu, a fi indiferenți față de El, înseamnă a ne rata împlinirea ontologică.

De aceea trebuie să învățăm cine e Hristos, pentru ca să putem experia o relație personală cu El.

„În orice ins botezat, Hristos este o prezență lăuntrică[3]. Căci trebuie să ne botezăm în Biserica Ortodoxă, pentru ca Hristos să Se sălășluiască întru noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor, pentru ca să putem avea o relație reală cu Hristos.

Fără a-L cunoaște din noi înșine sau, mai bine zis, din relația noastră interioară cu Hristos, El nu e pentru noi Neînlocuibilul prin excelență.

Dar de ce este El de neînlocuit la modul absolut? Pentru că „restaurarea [omului] putea fi înfăptuită numai de o asemenea Ființă [cu sensul de Persoană n.n.], Care, având în sinea Sa două naturi: cea dumnezeiască și cea omenească, putea acționa în același timp și ca Dumnezeu, și ca om și care, având două voințe, putea lua o singură hotărâre morală”[4]. Fapt pentru care „misiunea Sa…[a fost una] mistică, iar nu socială sau de vreun fel asemănător”[5].

Ce înseamnă însă restaurarea umanității făcută de Hristos și misiunea Lui mistică?

Comentându-L pe Sfântul Nicolae Cabasila, Panayotis Nellas afirmă: „prin pătimirile Domnului pe Cruce nu este „satisfăcut” Tatăl, ci sunt vindecate în mod hotărâtor patimile noastre”[6]. Și vindecarea umanității de către Hristos s-a făcut prin „purificare[a] și intensificare[a] spirituală”[7] a umanității lui Hristos, adică prin îndumnezeirea ei[8].

Tocmai de aceea misiunea Sa e, în mod fundamental, mistică și îndumnezeitoare și nu pur socială sau predicatorială.

Pentru că, prin învierea lui Hristos, „viața omenească nu mai rămâne închisă în istorie, ci e ridicată din ea în viața de veci[9]. Iar noi, cei care ne împărtășim de slava umanității Sale transfigurate, devenim tot mai mult „medii ale luminii dumnezeiești”[10], pentru că, în veșnicie, „lumea întreagă se va arăta duhovnicească, nemaifiind o lume de obiecte exterioare persoanelor, deși nu va fi nici o simplă realitate subiectivă[11].

Hristos e prezent prin harul Său în Biserică și în noi. Căci „fără puterea harului, care sfințește viața după chipul dumnezeiesc al Mântuitorului”[12], nu avem Biserică ci doar „o simplă asociație umană sau o simplă ficțiune, întrucât îi lipsește posibilitatea de a lucra în lume cu înțelepciunea și puterea lui Hristos”[13].

Biserica are preoție de la Hristos și ea este „perpetuarea slujirii întru putere și demnitate a succesiunii apostolice”, fără întrerupere[14]. Căci fiind „odrăslită prin și din sângele lui Hristos pe Cruce, Biserica se naște din Duhul Sfânt la Cincizecime și intră vizibil în istorie”[15].

Însă Biserica e mediul divino-uman unic în care se spiritualizează și universalizează prezența lui Hristos întru Duhul Sfânt[16], în comuniune veșnică cu Tatăl. Adică se trăiește prezența duhovnicească, curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare a Dumnezeului treimic.

Pentru că umanitatea lui Hristos, în Biserica Sa, „se manifestă ca izvor de viață și de putere dumnezeiască”[17], „iar ridicarea noastră în comuniunea cu Dumnezeu este o lucrare a Duhului Sfânt, care actualizează și prelungește lucrarea Fiului, ambele izvorâte din aceeași iubire coborâtoare a Tatălui”[18].

Un teolog baptist, Marius Cruceru, ne spune, „cu siguranță”, că „Dumnezeu nu este comunist” și niciun „șef de agenție de binefacere” iar Iisus nu este „un revoluționar” sau un „activist social”[19].

Pe când un teolog ortodox, Adrian Lemeni, ne mărturisește faptul că „Hristos nu este un adevăr principial, cuantificabil  printr-un concept și generator de sisteme doctrinare sau coduri morale. Hristos este Adevărul personal al fiecăruia dintre noi și al lumii întregi, Cel Care ne cheamă de la moarte la viață și, în același timp, ne dă puterea spre înviere prin biruința Lui asupra morții”[20].

Părintele Ștefan Buchiu remarca faptul că Părintele Dumitru Popescu „a corectat” concepția creaționistă despre lume, arătând cât de periculoasă e ideea „acceptării unui Dumnezeu complet nemișcat, dezinteresat de creație și neputincios în a interveni în mersul istoriei”[21].

Însă Părintele Popescu a preluat de la Părintele Stăniloae problema mișcării, care a preluat-o, la rândul său, de la Sfântul Maxim Mărturisitorul și astfel a introdus-o în critica sa la adresa concepției creaționiste despre lume.

De aceea, un alt autor, remarcă pe drept acest lucru: „ideea de mișcare este preluată de Stăniloae de la Sfântul Maxim Mărturisitorul. În opera sa Ambiguorum liber, Sfântul Maxim a afirmat această mișcare și prin aceasta și timpul ca semn distinctiv al oricărei ființe”[22].

Pentru că numai un Dumnezeu viu și Care coboară la oameni e un Dumnezeu credibil. Iar oamenii au nevoie de Dumnezeul Cel viu, Care e prezent continuu în viața lor și a întregii existențe.

De aceea, „relația vie și personală a lui Iisus cu Tatăl ne revelează nouă ce înseamnă  măreția și mila lui Dumnezeu. În și prin slujirea religioasă a lui Iisus, Dumnezeu S-a revelat pe El Însuși”[23]. Pentru că Fiul ne-a vorbit explicit despre faptul că Dumnezeu e Treime de persoane.

Vorbind despre propovăduirea lui Hristos, Emil Brunner spunea că ea nu poate fi separată de persoana Lui[24]. Pentru că „autoritatea sau puterea cu care El vorbește este, în același timp, autoritatea persoanei Sale. De aceea El revelează voia lui Dumnezeu, necunoscută oamenilor, atât în acțiunile Sale cât și în cuvântul Său[25].

Dar persoana divino-umană a lui Hristos și cuvintele Sale cele preasfinte nu pot fi separate nici de energia Sa dumnezeiască, care se revarsă din persoana Sa și din cuvintele Sale. Tocmai de aceea, la Dumnezeiescul Botez, primim „slavă negrăită și înfricoșată”[26], adică slava Prea Sfintei Treimi. Și în măsura în care trăim ortodox, slava lui Dumnezeu se înmulțește în noi și ne înduhovnicește întreaga persoană.

Vorbind despre „temelia” Bisericii, Părintele Dumitru Popescu sublinia faptul că „Hristos [este și] rămâne unica temelie fundamentală a Bisericii, pe care nici porțile iadului nu o pot birui”[27].

Bineînțeles, afirmația sa e o afirmație anti-papală. O resubliniază când vorbește despre unitatea Bisericii. Căci, spune el, „unitatea Bisericii este dată în Hristos, Unicul ei Cap, Care rămâne deasupra Bisericii, ca trup al Său, pentru a înălța pe credincioși la viața comuniunii trinitare, dar Care coboară și în Biserică, prin Duhul Sfânt, ca să contribuie la dezvoltarea Bisericii ca Trup al Său”[28].

Iar dacă Hristos nu este deasupra Bisericii și, în același timp, nu coboară în fiecare membru al Bisericii, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin harul Treimii, atunci nu poate exista o relație reală între noi și Dumnezeu dar nici o sporire duhovnicească continuă a noastră.

Cristinel Ioja, vorbind despre Biserică în postmodernitate, spune cu tărie că „Biserica este și modernă și post-modernă pentru că este Biserica Dumnezeului Celui viu[29]. Pentru că „Biserica este deschisă și prezentă în toate timpurile, pentru că Iisus Hristos, fundamentul ei, a fost, este și va fi prezent în toate timpurile”[30].

Iar dacă Hristos este prezent continuu în Biserica Sa și în lume, atunci este relevant în mod continuu pentru Biserică și societate, adică necesar oricând.

Și aceasta, pentru că „taina Bisericii este taina lui Hristos, Dumnezeu-Omul sau taina unirii omului cu Dumnezeu întru veșnicie. [Iar] aceasta este, de fapt, sensul adevăratei misiuni a Bisericii”[31]. Pentru că Biserica propovăduiește tocmai realitatea îndumnezeitoare a relației dintre om și Dumnezeu în Biserica Sa.

Însă referirea noastră la Hristos este întotdeauna o referire la Treime. Pentru că Hristos e Unul din Treime și niciodată nu e văzut ca detașat de Prea Sfânta Treime.

Din acest motiv, Moltmann are dreptate când afirmă că „nu doar învățătura despre Hristos, ci și credința în Hristos are o orientare trinitară, căci cine crede în Iisus Fiul lui Dumnezeu, acela trăiește „în Dumnezeu” (cf. I In. 4, 15), adică în Dumnezeul trinitar[32].

Pentru că Dumnezeul treimic e Dumnezeul revelației, adică Dumnezeul despre Care ne-a vorbit Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iar Dumnezeul treimic e Dumnezeul întotdeauna prezent în istorie, în Biserică și în viața noastră.

De aceea raportul dintre Hristos și Biserică „nu poate fi înțeles [doar] în termenii unui eveniment pur și simplu trecut, ci e vorba de o relație vitală în care fiecare credincios este chemat să intre personal[33].

Însă relația noastră cu Hristos are fundament sacramental în Biserică, pentru că „Tainele sunt consecințe ale uniunii ipostatice și expresii ale acesteia”[34].

Din acest motiv, „denominațiunile care au deviat de la hristologia autentică s-au lipsit de temeiul fundamental al Tainelor și, prin urmare, le resping[35].

Dar a respinge Sfintele Taine înseamnă a respinge întruparea Domnului și toate consecințele ei îndumnezeitoare pentru noi. Înseamnă doar a vorbi despre Hristos fără a ne împărtăși cu El[36].

Însă Hristos Dumnezeu este inevitabil pentru noi tocmai pentru că „prezența […] [lui] Hristos [în viața noastră eclesială] a devenit…ceva atât de prezent încât nicio alegere nu o mai poate oculta și nici nu o poate înlătura[37]


[1] Articol început în ziua de 15 noiembrie 2013, în prima zi a Postului Nașterii Domnului, și terminat pe 12 decembrie 2013.

[2] [Pr. Prof. Dr.] George Remete, Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu. O introducere – ediția a II-a, revizuită și adăugită –, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 20-21. A se vedea date despre autor: http://www.fto.ro/detail/58/pr-prof-univ-dr-gheorghe-remete.html.

[3] Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad., pref. și note de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, București, 1993, p. 59.

[4] Pavel Florenski, Dogmatică și dogmatism. Studii și eseuri teologice, trad. din lb. rusă, pref. și note de Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, București, 1998, p. 65.

[5] Ibidem.

[6] Panayotis Nellas, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu și îndreptarea noastră – pentru o soteriologie ortodoxă, trad. de Pr. Prof. [Dr.] Ioan Ică sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2012, p. 115.

[7] [Pr. Prof. Acad. Dr.] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 187. Prima ediție este Sibiu, 1943.

[8] Ibidem.

[9] [Pr. Prof. Acad. Dr.] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, ed. îngrijiă de Monica Dumitrescu, Ed. Anastasia, București, 1993, p. 120.

[10] Idem, p. 132.

[11] Idem, p. 135-136.

[12] ÎPS Prof. Acad. Dr. Irineu Popa, Responsabilitatea episcopului față de harul arhieriei sale și față de hirotoniții săi, în rev. Mitropolia Olteniei LXIII (2011), nr. 5-8, p. 11.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 14.

[15] Părintele Constantin Galeriu, Tâlcuiri la mari praznice de peste an. 22 de modele omiletice, ed. îngrij. de Monica Dumitrescu, Ed. Anastasia, București, 2012, p. 52. O reeditare a ediției din 2001. Cartea are 179 p.

[16] Ibidem.

[17] Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Părintele Dumitru Stăniloae – teolog al iubirii dumnezeiești (triadologie – hristologie – pnevmatologie), în Implicațiile pastorale și misionare ale teologiei mistice a Părintelui Dumitru Stăniloae, Ed. Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2013, p. 34. Articolul autorului citat e între p. 9-44 iar cartea are 205 pagini. Carte pe care am primit-o cadou de la Conf. Dr. Adrian Lemeni, unul dintre coautorii cărții.

[18] Idem, p. 38.

[19] Marius David Cruceru, Înconjurînd Muntele Fericirilor. O abordare periegetică a Predicii de pe Munte, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2013, p. 149. Cartea are 254 p. …dar și greșeli impardonabile de editare.

[20] Apologetica ortodoxă, vol. I, (curs universitar), [scris și] coord. de Adrian Lemeni, Pr. Răzvan Ionescu, Diac. Sorin Mihalache și Cristinel Ioja, Ed. Basilica, București, 2013. p. 64.

Cap. I. 3, conform specificației de pe pagina de descriere, e primul fragment al autorului inserat în acest volum.

Volumul citat are 327 p., în format mare.

[21] [Pr. Prof. Dr.] Ștefan Buchiu, Dumnezeu Creatorul și Proniatorul lumii, punct de convergență între religiile monoteiste, în Nicolae Achimescu (coordonator), Omagiu Domnului Profesor Universitar Dr. Remus Rus, Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2012, p. 58. Articolul citat e între p. 53-60 iar cartea omagială are 472 p., în format mare.

[22] Vasile Cristescu, Antropologia și fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg și Dumitru Stăniloae, ed. a II-a, [teză doctorală], Ed. Trinitas, Iași, 2006, p. 158. Cartea are 407 p.

[23] „The living and personal relation of Jesus to the Father reveals to us what is meant by the majesty and mercy of God. In and through the religious service of Jesus, God has revelead Himself”.

Cf. E.[dward] Schillebeeckx, Christ, the Sacrament of the Encounter with God, Pub. Rowman & Littlefield, Lanham (Maryland), 1963, p. 18. Cartea are 222 de pagini.

[24] Emil Brunner, The Christian Doctrine of Creation and Redemption, Dogmatics, vol. II, translated by Olive Wyon, Pub. The Westminster Press, Philadelphia, 1952, p. 335.

[25] Ibidem.

[26] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre iubirea trupurilor, trad. și note de Pr. Marcel Hancheș, în rev. Altarul Banatului 2010 (XXI [LX]), nr. 7-9, p. 136. Traducerea integrală se află între p. 134-146.

[27] Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 248.

[28] Idem, p. 267-268.

[29] Conf. Dr. Cristinel Ioja, Homo economicus. Iisus Hristos, sensul creației și insuficiențele purului biologism, Ed. Marineasa, Timișoara, 2010, p. 175.

[30] Ibidem.

[31] Pr. Prof. Dr. Ion Popescu, Temeiurile teologice ale misiunii Bisericii, în Revelație, dogmă și spiritualitate în perspectiva misiunii Bisericii. Al III-lea Colocviu Național de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Cluj-Napoca, 25-26 mai 2010, ed. îngrijită de Pr. Prof. Dr. Valer Bel și Pr. Asist. Dr. Cristian Sonea, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 103-104.

[32] Prof. Dr. Jürgen Moltmann, Dumnezeu-Tatăl și viața Sfintei Treimi, în Dumnezeu-Tatăl și viața Preasfintei Treimi, vol. coord. de Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu și Pr. Asist. Dr. Sorin Șelaru, Ed. Trinitas, București, 2010, p. 26.

[33] [Papa] Benedict al XVI-lea, Verbum Domini, col. Documente, vol. 74, Ed. Presa Bună, Iași, 2010, p. 78.

[34] Pr. Prof. Dr. Vasile Citirigă, Sfintele Taine, consecințe ale unirii firii divine cu firea umană în persoana lui Hristos, în Simpozionul internațional „Sfintele Taine și familia creștină”, 17-19 octombrie 2011, Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului”, Dorna-Arini, Ed. Vasiliana ’98, Sibiu-Iași, 2012, p. 323.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Arhim. Hrisostom Rădășanu, Robi, prieteni, frați sau despre inevitabilul Hristos, art. din 29 martie 2011 (zi de marți), cf. http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/robi-prieteni-frati-despre-inevitabilul-hristos.

Predică la pomenirea Sfântului Ierarh Spiridon al Tremetusiei [12 decembrie 2013]

Iubiții mei,

Sfintele Moaste ale Sfantului Spiridon al Trimitundei

așa arată Sfintele Moaște întregi ale Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei, astăzi pomenit, existente azi în insula Corfu/ Cherchira, din Grecia!

Și aceasta e una dintre iconizările sale românești:

Sfantul Spiridon al Trimitundei
Dar și în cea românească cât și în aceasta, grecească…
Sfantul Spiridon, greceasca

Sfântul Spiridon are același acoperământ simplu pe cap.

Iar cum numele lui, Spiridon, vine de la spiris = coș (în limba greacă)…acoperământul său țuguiat are de-a face cu numele lui.

În ambele Icoane e în veșminte episcopale…pentru că a fost episcop și astfel a participat la Sinodul I Ecumenic din 325, de la Niceea.

În cea românească el ține în mână cuvinte din Dumnezeiasca Liturghie, pentru ca să ne arate că el este omul slujirii lui Dumnezeu…pe când în cea grecească avem minunea cărămizii, prin care a arătat, că cele trei elemente ale ei (apa, pământul și focul) sunt unite într-o singură ființă, după cum Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu este un Dumnezeu în trei persoane.

Potrivit sursei de aici, Sfântul Spiridon a trăit în secolele 3-4 d. Hr. Adică între cca. 270-348.

Pe când, potrivit celei de aici, între cca. 268-348, adică 80 de ani.

S-a născut în satul Askia/ Assia, din Cipru, la 8 kilometri depărtare de Trimitunda/ Tremetusia (în greacă)/  Tremithus (în engleză), situat în apropierea Salaminei, capitala de atunci a Ciprului.

S-a născut într-o familie de oameni simpli, a fost căsătorit, a avut copii dar a rămas văduv la scurt timp…se spune în Viața sa românească.

Însă din predica de aseară a Părintelui Patriarh Daniel…aflăm că a avut doar o fiică și nu mai mulți copii, iar fiica lui se numea Irina.

Lucru pe care îl confirmă sursa de aici. Unde găsim faptul că Irina, fiica lui, a devenit monahie…în timp ce tatăl ei, Sfântul Spiridon, s-a făcut monah.

În viața mirenească a fost păstor de oi.

Și rămas văduv a ajuns la o asemenea înduhovnicire încât a primit darul de a face minuni.

Din această cauză a fost ales Episcop de Trimitunda/ Tremetusia.

Dumnezeu trimite ploaie la rugăciunea sa…pentru a ne arăta că numai cel Sfânt înduplecă mila lui Dumnezeu.

Transformă șarpele în aur…pentru ca Dumnezeu să ne arate cât de nefolositoare este alipirea noastră de bani și de bunuri trecătoare.

Apele râului se opresc…ca el să treacă…

Și de aceea, pentru multele sale minuni, Sfântul Spiridon e numit de Biserică: Făcătorul de minuni.

De minuni făcute cu harul lui Dumnezeu și nu năluciri demonice sau de circ.

Pentru că el, în timpul vieții…și cu atât mai mult până azi…e mereu în slujba oamenilor…

În Viața sa românească…se subliniază faptul că el era neînvățat în domeniul teologiei.

Și cu toate acestea, Episcopul Spiridon îi vorbește unui acolit al lui Arie în timpul Sinodului și îi spune: „Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, pe om din pământ l-a zidit şi toate celelalte, cele văzute şi nevăzute le-a aşezat cu Cuvântul şi cu Duhul Său.

Pe acel Cuvânt Îl credem şi noi, că este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a milostivit de rătăcirea noastră, S-a născut din Fecioară, a vieţuit cu oamenii, a pătimit, a murit pentru mântuirea noastră, a înviat şi împreună cu El a înviat neamul omenesc.

Pe Acesta Îl aşteptăm să vină, să judece pe toţi cu dreptate şi să răsplătească fiecăruia după vrednicie şi-L credem că este deofiinţă cu Tatăl, împreună şezător şi asemenea cinstit. Acestea astfel le mărturisim fără ispitire şi încercare şi nici tu nu îndrăzni a ispiti cum sunt acestea; pentru că acestea covârşesc înţelegerea ta şi sunt mult mai înalte decât toată cunoştinţa”.

Și în fața acestui prieten al lui Arie/ Arios a făcut Sfântul Spiridon minunea cărămizii…dată lui ca pildă pentru înțelegerea, întrucâtva, a tainei Prea Sfintei Treimi.

Iar văzând ereticul cum cărămida solidă, la binecuvântarea Sfântului Spiridon, s-a descompus…și „focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în mâinile Sfântului […] înspăimântându-se cu sufletul, tăcea, ca şi cum nu mai ştia să vorbească, neavând gură s-o deschidă împotriva cuvintelor Sfântului, în care lucra o putere dumnezeiască”.

După Sinod, aflăm că Irina, fiica lui, a adormit ca o Sfântă a lui Dumnezeu. Iar Sfântul a vorbit cu fiica lui din mormânt…care i-a spus unde este un obiect anume.

Tot din ediția românească a Vieții sale aflăm cum arăta Sfântul Spiridon, atunci când a mers în Antiohia cu ucenicul său, Trifilie, devenit mai apoi și acesta episcop: „Sfântul episcop era îmbrăcat în haine simple şi purta în mână un toiag de finic şi mitră pe cap, cum şi un văscior de lut atârnat la piept, precum era obiceiul celor ce vieţuiau în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în care obişnuiau a purta untdelemn din Sfânta Cruce”.

A curs vreodată ulei din Sfânta Cruce a Domnului sau se referă la ulei din candela care ardea la Crucea Domnului? Nu știu aceste lucruri…

Dar observăm simplitatea apostolică a veșmintelor Sfântului Spiridon…simplitate care e bună pentru orice secol.

Pentru că atunci când stridența și opulența te fac vizibil ca ierarh sau ca preot e semn că nu ai comori interioare pe care oamenii sunt avizi să le cunoască.

Dacă un slujitor al împăratului îl lovește peste obraz văzând simplitatea hainelor lui…împăratul s-a vindecat de boală numai când Sfântul Spiridon s-a atins de haina lui.

Așa că a-i vedea și a-i înțelege pe Sfinți nu este lucru al tuturor…ci poți să treci de mii de ori pe lângă un Sfânt…căutând un Sfânt…și să nu-l vezi.

Și nu îl vezi…pentru că nu te lași condus de Dumnezeu spre Sfinții Lui…ci crezi că „ești în stare” să îi vezi pe Sfinții Lui.

Însă a vedea Sfinți…e un mare dar de la Dumnezeu…și, cu atât mai mult, a sta pe lângă Sfinți, a le sluji lor, a învăța de la ei, a fi iubit de ei…

Nu primește darurile împăratului…decât întru puțin…însă, la sfatul lui, împăratul „a scutit de dări preoţii, diaconii, tot clerul şi slujitorii Bisericii, judecând a fi lucru necuvios, ca slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului celui muritor”.

Așa că a primi sfaturi de la Sfinți…înseamnă a urma calea cea bună a Bisericii și a orienta societatea pe care  o conduci spre o viață teologică și morală mai înaltă.

Înviază un copil mort. Dar mama lui, de bucurie, moare și ea. Și Sfântul Spiridon o înviază și pe ea…mărturisind despre această minune diaconul lui, Artemidot, după adormirea Sfântului.

Îl amuțește pe cel care îl ceartă.

Femeia legată de Sfântul Spiridon, nedorind să își mărturisească păcatul, a murit în chinurile nașterii.

Spre sfârșitul Vieții sale în română, aflăm că Sfântul Spiridon, și ca Episcop, păștea turma de oi.

Tot aici găsim și modul bisericesc în care…erau fărâmați idolii păgânătății:

Odată, s-a făcut adunare de episcopi în Alexandria, pentru că patriarhul de acolo, chemând pe toţi episcopii de sub stăpânirea lui, voia cu rugăciune de obşte să sfărâme toţi idolii păgâneşti, fiind încă mulţime de idoli acolo. Deci, săvârşindu-se multe rugăciuni cu sârguinţă către Dumnezeu, soborniceşte şi deosebi, au căzut toţi idolii din toată cetatea şi din cele dimprejur, numai un idol mai vestit a rămas întreg la locul său.

Rugându-se mult patriarhul, cu mâhnire pentru sfărâmarea acelui idol şi stând el noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie dumnezeiască, poruncindu-i să nu se întristeze pentru nesfărâmarea idolului, ci să trimită degrabă în Cipru să cheme pe Spiridon, episcopul Trimitundei, căci pentru el s-a lăsat idolul acela, ca să se sfărâme cu rugăciunea lui.

Patriarhul, scriind îndată Sfântului Spiridon, carte cu rugăminte, chemându-l în Alexandria şi vestindu-i pricina chemării, a trimis degrabă pe cineva în Cipru. Sfântul, primind scrisoarea aceea şi citind-o, s-a suit degrabă în corabie şi a pornit spre Alexandria”.

Adică trebuie să ai rugăciune sfântă și mare ca să dărâmi idolii, non-bisericile, casele Satanei.

Asta pentru cei care vor „să scăpăm” de rele și de eretici și de păgâni…prin proteste și manifestări extremiste.

Dacă avem rugăciuni sfinte și multă bunătate a inimii…putem să îi convingem pe oameni că suntem ortodocșii lui Dumnezeu.

Dar dacă avem doar „o prea bună părere despre noi înșine”…nu vom reuși decât să fim penibili

Sfântul Spiridon a venit în Alexandria…pentru idolul rămas în picioare.

Din Cipru adică…în Egipt.

Însă numai când a ajuns Spiridon al Ortodoxiei într-un port al Alexandriei Egiptului „ieşind Sfântul din corabie, îndată s-a sfărâmat idolul acela din Alexandria, cu multe jertfelnice, din care pricină s-au înştiinţat oamenii de acolo despre venirea lui Spiridon; căci când s-a spus patriarhului că idolul s-a sfărâmat, îndată a zis către ceilalţi episcopi: „O, prieteni, Spiridon al Trimitundei se apropie!”. Iar ei, pregătindu-se, au ieşit întru întâmpinarea lui, primindu-l cu cinste şi s-au bucurat de venirea acestui mare făcător de minuni la dânşii şi luminător al lumii”.

De unde vedem că spre minune tu, Sfântul lui Dumnezeu, trebuie să mergi, să călătorești sute de kilometri…însă, în același timp, harul lui Dumnezeu, prin rugăciunile tale, dărâmă idolii, convertește oamenii, stinge conflictele.

La fel e și cu predicarea: nu numai că trebuie să vorbești oamenilor…ci să și ajungi la sufletele lor.

E bine să citească Viața lui în română și filologii.

Pentru că Sfântul Spiridon s-a îndurerat imediat când PS Trifilie a spus culcuș în loc de pat la cuvintele Domnului: „Scoală-te şi-ţi ia patul tău!”.

Căci a schimba, cu ostentație, cele ale Tradiției înseamnă a nu fi iubitor și atent la cuvintele și faptele Tradiției Bisericii.

Al 3-lea paragraf, de jos în sus, al Vieții sale românești ne vorbește despre o minune petrecută în timp ce mergea spre Sinodul de la Niceea.

Arienii taie capetele cailor cu care Sfântul Spiridon se deplasa. Un cal era alb la culoare și altul negru.

A doua zi caii sunt găsiți morți…

Cum procedează Sfântul Spiridon?

„Nădăjduind spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca să pună capetele tăiate la locul lor şi sluga, făcând degrabă ceea ce i se poruncise, a lipit capul calului celui alb, din greşeală, la cel negru şi al celui negru la cel alb şi îndată au înviat caii şi au stat pe picioarele lor.

Apoi a mers Sfântul Spiridon cu dânşii pe drumul său.

Poporul se mira [însă] văzând un lucru ca acela, cum calul cel negru are cap alb şi calul cel alb are cap negru, de care minune ereticii s-au ruşinat”.

Iar minunile lui Dumnezeu, deși îi rușinează pe oameni…dacă oamenii nu sunt deschiși spre a învăța cele ale lui Dumnezeu…se adâncesc și mai mult în răutatea lor.

După cum oamenii se adâncesc în păcate și mai mari…deși primesc de la El tot felul de binefaceri în viața lor.

Așa că nu e de ajuns să vezi Sfinți sau să vezi minuni pentru ca să devii om credincios…ci trebuie să te lași condus de Dumnezeu spre El, pentru ca să te vezi tot mai bine…să Îl vezi…și să îi vezi pe oameni, pe confrații tăi.

Ieșind cu oamenii săi la seceriș…pentru că Sfântul Spiridon muncea și la câmp…s-a întâmplat o minune din care a înțeles că e aproape sfârșitul lui: părul capului său a devenit de mai multe culori (galben, negru și alb).

Și după ceva zile a adormit în pace…

De aici aflăm că mâna dreaptă a Sfântului Spiridon este într-o Biserică din Roma cu hramul său.

O pereche de încălțări ale sale sunt în catedrala cu hramul Sfântul Spiridon din Worcester, Massachusetts. Adică acestea:

Spyridon_slippers
Iar Sfintele sale Moaște au fost „la Constantinopol, apoi în Serbia, după care au ajuns în insula Corfu din Grecia”, unde sunt și azi.

Și de aici aflăm un alt lucru minunat: „Spre deosebire de celelalte Sfinte Moaşte, cele ale Sfântului Spiridon dispar frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credinţă şi cu lacrimi, şi fac nenumărate minuni.

De aceea, multe spitale îi poartă numele şi au în incinta lor o Biserică cu hramul Sfântului Spiridon.

Sfântul Spiridon vine cu sfântul său trup la cei bolnavi, care îi cer ajutorul şi îi vindecă.

Ca dovezi ale plecării Sfântului Spiridon din raclă arătăm următoarele:

– clericii şi credincioşii văd că, pentru o perioadă scurtă de timp, lipseşte trupul său din raclă;

– când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald şi prăfuit;

– în fiecare an îi sunt schimbate încălţările, care sunt uzate şi impregnate cu praf şi iarbă; este şi motivul principal pentru care Sfântul Spiridon este ales patron al cizmarilor;

– în timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare;

– în Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, de peste 1.600 de ani, credincioşii cântă (Icosul al 6-lea):  „Bucură-te, că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te, al cărui trup săvârşeşte astăzi minuni; Bucură-te, că încălţămintele tale slujesc drept dovadă„”.

Așadar, iubiți confrați, cel care dărâma idolii de la distanță…pleacă din sicriu și cu trupul…pentru ca să-i ajute pe oameni!

Nu, nu e „Dracula” din film!

Nu e „vampir”, pentru că vampiri nu există

Există numai demoni, care iau tot felul de forme pentru ca să îi mintă pe oameni…

Ci Sfântul Spiridon pleacă și cu trupul său din raclă…pentru ca Dumnezeu să ne arate cu vârf și îndesat că Sfinții sunt prezențe vii în viața Bisericii și a lumii și că ei ne ajută în mod minunat.

Și îmi aduc aminte de o Sfântă Icoană a lui, pe care am văzut-o pe când eram la grădiniță…și care m-a impresionat prin privirea lui tăioasă și milostivă în același timp.

Și l-am simțit ca pe un viu, numai privindu-l în Icoană, pentru că am înțeles că sfințenia este tranșantă…dar că a fi tranșant…nu înseamnă a fi lipsit de milă, de evlavie, de bunătate…

Cum impresionăm lumea care nu ne iubește?

Cum arătăm oamenilor că îi iubim?

Ce să facem pentru a fi credibili în credința și viața noastră ortodoxă?

Cred că Sfântul Ierarh Spiridon poate să ne ajute în acest sens.

Pentru că nu putem impresiona fără sfințenie, fără curăție și credință reală.

Nu putem fi iubiți decât dacă suntem plini de iubire și de frumusețe dumnezeiască.

Iar cine vede bine…nu are cum să nu se bucure, dacă ne vede plini de slava lui Dumnezeu, de credință curată și de toată bunătatea.

Dumnezeu să ne facă coșuri ale milei Sale, iubiții mei, pentru rugăciunile Sfântului Spiridon, cel care s-a făcut hambar al harului, din care ne împarte și nouă prin rugăciunile și venirile sale la noi! Amin.