Prima parte

***

Corneliu C. Simuț, Studii de teologie dogmatică. Articole din perioada 1995-2005, Ed. Universității Emanuel, Cluj-Napoca, 2007, 330 p.

***

„Unitatea bisericii este garantată de episcop”, p. 23, spune autorul, pe baza teologiei Sfântului Ignatie Teoforul[1], pomenit pe 20 decembrie.

Însă Corneliu Simuț ne vorbește despre „principiul episcopatului monarhic”, p. 23, ca despre o „realitate” a sec. I-II, când el nu a existat niciodată în Biserică. Pentru că monarhia exclude sinodalitatea Bisericii.

Numai papalitatea a devenit monarhică după schisma din 1054 iar acum e prezidențială, atâta timp cât papa e șef de stat[2].

Tot în p. 23, autorul spune că „principiul episcopatului monarhic…a rămas valid în multe dintre bisericile tradiționale până azi: un episcop – o biserică”.

Însă episcopul este, de obicei, conducătorul unei Biserici locale, cu suprafață relativ mică și nu conducătorul duhovnicesc al unei națiuni sau al unei părți de lume. Numai patriarhul este conducătorul duhovnicesc al unei națiuni sau al unui teritoriu format din mai multe popoare.

Încă un citat nesemnificativ din Părintele Stăniloae, p. 24, pentru ca autorul să își tragă foc pe spuza proprie: hristomonismul. Numai că Părintele Dumitru este triadologic și nu hristomonist precum autorul și teologia baptistă în general.

Corneliu nu spune niciodată preot ci doar prezbiter, p. 26.

În p. 27, autorul observă că Sfântul Ignatie Teoforul îl considera pe episcop nu doar ca „temelie a unității bisericii [dar] și [ca] remediu împotriva schismei”.

Însă nu e adevărat faptul că „doar episcopul poate administra Cina Domnului, pentru ca aceasta să fie validă”, p. 27. Pentru că în trecut, ca și azi, episcopii și preoții Bisericii sunt sunt cei care pot sluji, alături de diaconi, Sfânta Liturghie.

Sfântul Ignatie folosește atât pe enosis (uniune) cât și pe enotis (unitate), p. 27.

În p. 28 autorul îl citează pe Moltmann cu sintagma „monoteism monarhic”, prin care vrea să spună că episcopul, dacă Îl reprezintă pe Hristos la slujbă, „reprezintă autoritatea divină”, p. 28.

Numai că reprezentarea lui Hristos de către episcop nu înseamnă o înlocuire a Lui, adică o reprezentare de tip monarhic a lui Dumnezeu pe pământ, ci o slujire a Lui.

Tocmai de aceea nu pot fi de acord cu sintagma „monoteism monarhic” a Prof. Jürgen Moltmann, pentru că ea nu reprezintă o realitate a Bisericii Ortodoxe.

Ierarhul, în slujirea sacramentală, reprezintă pe Hristos, Cel care vorbește și slujește oamenilor în mod continuu, dându-Se pe Sine lor, fără însă ca ierarhul să se considere altceva decât un slujitor al lui Hristos. Pentru că ierarhul actualizează aceleași cuvinte ale lui Hristos și aceeași Liturghie a Bisericii și nu el este „conținutul” sau „punctul central” al slujirii ci Dumnezeul treimic, prin puterea Căruia ierarhul slujește cele ale Lui.

Dar ierarhii slujesc și împreună, nu doar separat, pentru că stăpânirea lor nu e monarhică/ terestră ci spirituală în primul rând, chiar dacă ei au o eparhie foarte bine delimitată teritorial.

Slujirea în comun sau sinodală a ierarhilor Bisericii arată că ei sunt slujitorii lui Dumnezeu, care se gândesc la unitatea și buna desfășurare a vieții Bisericii și nu la vreo prioritate telurică a unuia asupra celuilalt.

„Monoteismul monarhic” însă exclude comuniunea, sinodalitatea, ca în cazul papei, pentru că papa de la Roma nu are pe cineva „asemenea lui”. El e „unic” și „locțiitorul” lui Hristos pe pământ, adică „monarhul suprem”.

Papa e „deasupra” bisericii, pentru că e „deasupra” sinodului episcopal. Tocmai de aceea primatul papal vorbește despre „o monarhie totală” a papei asupra bisericii, care își auxiliază întreaga biserică.

Biserica Ortodoxă nu a avut și nu are în teologia și în modul ei de a fi ideea unei identificări a unui „cap văzut” al Bisericii, care să fie „un alter-ego” pământesc al Capului Bisericii, adică al lui Hristos Dumnezeu. Tocmai de aceea, Patriarhii ortodocși conduc Bisericile naționale sau transnaționale, dar niciunul dintre ei nu e mai presus de sinodul unei Biserici patriarhale sau decât toți ceilalți Patriarhi.

Respectul special acordat de către toți Patriarhii  Bisericii Ortodoxe Patriarhului Ecumenic, adică Patriarhului de Constantinopol, e fundamentat canonic și tradițional și înseamnă o întâietate între confrați, fără ca prin asta Patriarhii Ortodoxiei să se raporteze la Patriarhul Ecumenic ca la „un papă” al Ortodoxiei.

Așa că nu există în Biserica Ortodoxă, în mod dogmatic și pragmatic, o perspectivă „monarhică” asupra episcopatului. Episcopul e un slujitor al lui Dumnezeu și un părinte al turmei sale spirituale și nu un despot, un tiran, un dictator. Iar dacă un episcop se comportă în acești termeni, el nu reprezintă profilul autentic al episcopului ortodox, care e un om harismatic și un teolog profund.

În p. 28, Simuț spune că „doctrina episcopatului monarhic a adus unitate în biserică, dar prețul a fost eliminarea profeților carismatici”. O minciună sfruntată!

Pentru că din secolul I al Bisericii și până azi oamenii harismatici sunt o realitate neîntreruptă a Bisericii și ei nu sunt „în conflict” cu ierarhia Bisericii.

În Viețile Sfinților și în cultul Bisericii îi întâlnim pe harismaticii Bisericii din toate secolele, care sunt cinstiți în fiecare zi în Biserică.

Bineînțeles ei nu sunt cinstiți în cultul baptist, pentru că el nu are racordare la cultul Bisericii.

Membrii ierarhiei Bisericii, alături de monahi și credincioșii mireni au avut și au daruri și harisme dumnezeiești extraordinare și nu s-a pus niciodată problema să „minimalizăm” pe cineva pentru că „nu e din ierarhia Bisericii”, dacă are daruri dumnezeiești.

În p. 29, fără legătură cu teologia ignatiană, autorul conchide: „considerăm că, mai degrabă, comunitatea are Duhul decât o singură persoană (fie ea și episcop) și tot comunitatea este cea care validează în slujbă un alt episcop”.

Pentru că autorul scrie pe bază de preconcepții și nu îl interesează, în mod strict, ce găsește pe paginile celui pe care îl studiază.

Pentru că Sfântul Ignatie nu a vorbit niciodată despre episcop ca despre „singurul posesor” al harului dumnezeiesc într-o Biserică locală, ci despre episcop ca despre singurul posesor, în Biserica condusă de el, a hirotoniei episcopale.

Da, prin episcop, dacă el formează o Biserică locală de la zero, preoții și diaconii și credincioșii slujiți de ei primesc harul dumnezeiesc. Dar episcopul, dacă dăruie har, prin hirotoniile pe care le face și prin slujbele pe care le slujește, nu e „rezervorul harului” întregii Biserici, pentru că harul său e harul Treimii.

Însă nu comunitatea eclesială „îl face episcop” pe cineva, așa, prin referendum popular…ci sinodul episcopilor îl hirotonește pe un alt episcop. Comunitatea nu validează ci e slujită de episcop.

De aceea Corneliu „l-a studiat” pe Sfântul Ignatie Teoforul…dar „a tras concluziile” cu care a venit de-acasă: 1. că „episcopul” baptist e ales de comunitate și 2. că toți credincioșii baptiști au harul și nu doar liderul lor spiritual, pe premisa falsă „a preoției generale”.

Ultimul subcapitol al articolului începe în p. 29 și se ocupă de Euharistie. Bineînțeles pe baza aceleiași preconcepții a teologiei baptiste: cum că Euharistia e „simbolică” și nu sacramentală.

Simuț consideră că teologia euharistică a Sfântului Ignatie Teoforul se rezumă la trei afirmații: „Viața sacramentală este inima vieții eclesiale. Prin Euharistie, biserica participă la viața treimică a lui Dumnezeu. Euharistia este cea care dă viață doxologiei”, p. 29.

Tot în p. 29, autorul amintește celebra sintagmă ignatiană: Sfânta Euharistie este „medicamentul nemuririi (farmacon atanasias)”.

În p. 32, dezbate un fragment din Efeseni V. 2. Adică fragmentul subliniat din imaginea infra:

Efeseni V. 2

Însă fragmentul subliniat se referă tocmai la ierarhia Bisericii, care este înăuntrul ei, adică în intimitatea cu Dumnezeu și, prin hirotonia de la El, ea poate sluji la altarul Domnului.

Simuț înțelege „pericolul” și subliniază: „Aici nu poate fi vorba de un altar fizic”, p. 32. Pentru că, dacă era vorba de altar, era vorba de ierarhia Bisericii, care slujea altarului și care nu se confunda cu masa credincioșilor, care erau slujiți de ea.

De aceea, dacă teologii eterodocși ar fi serioși cu istoria și teologia Bisericii și ar dori să le studieze în spiritul lor și nu corupându-le metodic, ar înțelege perspectiva holistă, organică și divino-umană a Bisericii în lume.

Și așa cum nu putem face filologie și istorie și matematică eliminând anumite surse, care nu ne convin, tot la fel nu putem face teologie a Bisericii alegând, cu penseta, câte un fir de iarbă de ici, câte o frunză de dincolo.

Teologia Bisericii trebuie studiată holistic și nu exclusivist, fără preconcepția că trebuie „să o armonizăm” cu prezentul nostru. Să o lăsăm să ne conducă și nu să o ciopârțim în chip și fel, în timp ce ne prezentăm drept „reprezentanții” ei.

Docheții sunt „docetiștii”, p. 34 iar Ignațiu este Ignatie, p. 34.

În p. 35, autorul citează din Sfântul Irineu de Lyon.

Consideră, tot în p. 35 a cărții, în mod fantasmagoric, că Eusebiu de Cezareea ar fi scris o teologie euharistică „din perspectivă simbolică” și nu realistă. Nu ne duce la niciun citat din Eusebiu ci îl citează pe Schönborn, cu Icoana lui Hristos, p. 66, în n. 65, p. 35. Adică ediția tradusă de Părintele Vasile Răducă[3].

Dacă ar fi făcut asta Eusebiu…ar fi fost imediat pe o listă de anatematizare a unui Sinod. Însă Eusebiu nu este „un precursor” al lui Luther sau Calvin în materie de teologie euharistică.

Corneliu termină capitolul euharistologic cu concluzia: „episcopul este atât baza vieții eclesiale, cât și a vieții sacramentale”, p. 36. Însă nu ne-o explică.

Pentru că lucrarea episcopului nu înlocuie lucrarea întregii ierarhii bisericești ci el inițiază și susține lucrarea treptelor sacramentale. Episcopul e baza vieții eclesiale pentru că el își hirotonește preoții și diaconii, care, astfel, pot sluji Tainele și Slujbele Bisericii.

Însă episcopul nu poate să slujească în afara ierarhiei Bisericii și a poporului credincios ci doar împreună cu toți.

Episcopul inițiază celelalte două trepte ierarhice de sub el, preoția și diaconatul, și le susține și conduce, dar nu se poate dispensa de ele, pe motivul că el hirotonește membrii lor.

Pentru că Biserica este în mod fundamental tripartită la nivel ierarhic și episcopii, preoții și diaconii constituie ierarhia Bisericii lui Hristos, așa cum a dorit-o El și nu cum am fi ajuns noi la „concluzia” că „așa e mai bine”.

De aceea, afirmațiile repetate ale teologilor protestanți și neoprotestanți cum că ierarhia Bisericii „nu a fost tripartită” de la început ci s-a ajuns la această formulă „în mod evolutiv”, prin secolele II-III d. Hr. și, la fel, că nu am fi avut „un cult format” de către Sfinții Apostoli ci el este „o apariție târzie”, reprezintă o mare batjocură la adresa Bisericii lui Hristos, care e declarată astfel „imperfectă”, „neformată”, „fără fundament” pentru o anume perioadă de timp.

Concluziile studiului său: p. 36-38.

Autorul consideră că Sfântul Ignatie „are ca punct de pornire învățătura apostolului Pavel despre biserică”, p. 36.

Repetă din nou minciuna că „Biserica este cea care alege episcopul”, p. 37. Adică credincioșii „își aleg” episcopul și nu colegiul episcopal.

Euharistia e „semn” pentru Simuț și nu Taină, p. 37, pentru ca în p. 38 să spună că ea e „act sacramental” pentru Sfântul Ignatie Teoforul.

Did you like this? Share it: