Mirosul normalității

  • Articolul despre Părintele Gheorghe Calciu al domnului Răzvan Codrescu mi s-a părut cel mai echilibrat de până acum, în materie de opinie publică, pe care autorul l-a scris la nivel online. Plus că ia atitudine fermă față de cei care l-au manipulat pe Părintele Iustin Pârvu în ultimii ani de viață…și împotriva celor care au extremizat discursul ortodox la nivel online. Nutresc un profund respect…față de acest act de sanitație publică!
  • D-l Radu Beligan a împlinit azi, 14 decembrie 2013, 95 de ani de viață. 75 de ani de carieră și 40 de ani de la inaugurarea Teatrului Național din București.
  • Marius Cruceru ne explică de ce e „cinic și rece”: pentru că „îi place adevărul”, pe care l-a învățat să îl spună cu duritate…pentru că nici viața nu a fost blândă cu el. Numai că lui îi plac adevărurile „pe care le spune el”…nu și cele pe care „i le spun alții”.
  • Mă bucură când oamenii încearcă să se schimbe, când își revăd ideile, când se mai uită în jur…când se privesc în spate…dar, mai ales, dinspre viitor spre prezent. Pentru că problema ultimă e: ce lași în urmă!
  • IPurile banaterevin, când viața e „rotundă”.
  • Ce face Varujan Vosganian cu banii primiți pe Legea recunoștinței? „În fiecare lună, cumpăr din banii primiţi un computer pe care îl dăruiesc unui copil merituos la învăţătură din mediul rural”.
  • Ce se petrece în timpul unei privegheri de înmormântare la penticostali. E vorba de înmormântarea Past. Moise Lucaci.
  • PDL îl protejează pe fostul primar. E o opțiune a lui Blaga care nu surprinde, mai ales că șeful PDL e amic cu Videanu. De ce îl menajează Blaga pe prietenul său? Fiindcă în urmă cu câteva săptămâni, Videanu a fost trimis în judecată”.
  • Tata Nonu e omul pe care, dacă-l duci la restaurant și nu-i place mâncarea (în zilele noastre îi place tot mai puțin), o cheamă pe chelneriță și-i spune: “Domnișoară, aveți un pix și un carnețel? Vă povestesc eu cum se face friptura de Turda (să zicem), să-i puteți spune și bucătarului”. Sunt 90% șanse să facă o friptură de Turda (să zicem) mai bună decât în restaurant”.
  • cea mai simpatica – si cred, reala – tendinta este ca viitoarele carti vor putea fi citite de oriunde s-ar deschide si naratiunea ar putea avea sens”.
  • Dacă te bagi în politică nu, nu poți fi azi de stânga și mâine de dreapta. Ori ești cal ori ești măgar sau a treia cale, poet. Mulți sunt așa, poeți”.
  • Nu sunt dușmanul dlui Barbu. Sunt admiratorul intelectualului Daniel Barbu. Și asta de pe vremea când mulți nu auziseră de dl Barbu, și nu puțini dintre cei care auziseră se făceau că nu aud numele respectiv”.

Predică la Duminica a 28-a după Rusalii [2013]

Iubiții mei,

potrivit Sinaxarului duminicii, duminica de azi, Duminica Sfinților Strămoși ai Domnului, subliniază faptul că Domnul, după trup, s-a născut din Sfântul Patriarh Avraam și din „cei din el” [Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 158].

De aceea, în întreaga slujbă din Minei, la Vecernie și Utrenie, sunt pomeniți mulți Sfinți Părinți ai Vechiului Testament – și îi voi enumera în funcție de apariția lor textuală –, ca Sfinți Strămoși ai Domnului: Daniel, Avraam, Isaac, Iacob, David [Idem, p. 150], cei Trei Tineri, Isaia, Adam, Enoh, Noe, Melhisedec, Moise, Aaron, Iisus al lui Navi, Samuel, Ieremia, Iezechiel, Ilie, Elisei, Zaharia, Ioan Botezătorul [Idem, p. 151], Eva [Idem, p. 152], Abel, Enoh „cel minunat” [Idem, p. 153], Iesei [Idem, p. 155], Sem [Idem, p. 156], Iosif, Iona [Idem, p. 157].

În Idem, p. 158 apar numele celor 3 Sfinți Tineri: Anania, Azaria și Misail, alături de numele Sfântului Iov, „slujitorul lui Dumnezeu [cel] preaadevărat”. Apoi sunt amintiți Sfinții: Or, Levi „cel preasfințit”, Ghedeon, Samson, Set, Enos [Idem, p. 159].

Barac, Natan, Eleazar, Iosia, Ieftae sunt numiți „Dumnezeiești Părinți” iar „Proroci ai lui Dumnezeu”, Sfinții Osie, Miheea, Sofonie, Avacum, Zaharia, Iona, Agheu, Amos, Avdie, Maleahi, Naum, Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Ilie și Elisei [Idem, p. 160].

În Idem, p. 161 sunt pomenite Fiicele Domnului „cele mult înțelepte”, adică Sfintele Prorocițe Ana, Iudita, Debora, Hulda, Iaila, Estera, Sara, Mariam (sora Sfântului Moise), Rahila, Rebeca și Rut.

În aceeași pagină citată anterior, se spune într-o cântare: „Cuvântul lui Dumnezeu…S-a născut după trup din Avraam și din Iuda”.

Cu aluzie la Fac. 49, 10, unde avem profeția hristologică: „Nu va lipsi arhon/conducător din Iuda și ighemon/ stăpânitor din coapsele lui, până să vină cele puse deoparte ale Lui și El, Așteptarea neamurilor [Prosdochia etnon]”, cf. LXX.

În Idem, p. 161, ultimul, e amintit și Sfântul Solomon printre Sfinții Strămoși ai Domnului.

Dar, din mulțimea celor citați, înțelegem că Sfinți Strămoși ai Domnului sunt toți Sfinții Vechiului Testament…și nu doar cei enumerați în cântările zilei.

Iar azi, 15 decembrie, sunt pomeniți, potrivit Mineiului pe decembrie citat, Sfântul Sfințit Mucenic Elefterie, Sfânta Antia, mama Sfântului Elefterie, Sfântul Mucenic Coremon, prefectul, Doi Sfinți Mucenici care au fost mai înainte călăi, Sfântul Cuvios Pavel care s-a schimnicit în Muntele Latro, Sfânta Muceniță Suzana, Sfântul Mucenic Elefterie Cubicularul, Sfântul Mucenic Vah cel Nou…și, tot azi, e ziua de hirotonie întru Patriarh, a Sfântului Ioan Gură de Aur, care a început, de pe 15 până pe 25 decembrie, să săvârșească praznicul Nașterii Domnului [Idem, p. 211-213].

După cum se observă avem o mulțime de Sfinți pomeniți astăzi în cărțile de cult românești.

Sfântul Sfințit Mucenic Elefterie era din Roma, orfan de tată, crescut de Sfânta sa mamă, Antia, pomenită tot azi, Sfântă Antia…„care fusese învățată credința creștină de Sfântul Apostol Pavel”. Adică doi Sfinți, mamă și fiu, născuți duhovnicește de Marele Pavel al Ortodoxiei.

Episcopul Anichit îl face diacon la 15 ani, preot la 18 și la 20 de ani e hirotonit Episcop al Iliricului [Idem, p. 211]. Și pentru propovăduirea lui, împăratul roman Hadrian l-a martirizat.

Însă martirizarea Sfântului Episcop Elefterie a însemnat convertirea și martirizarea și a altora.

Primul: Sfântul Mucenic Coremon, prefectul. El a intrat în cuptorul aprins, pe care tot el l-a sfătuit pe împărat să i-l pregătească lui Elefterie. S-a umplut de har, a mărturisit pe Hristos, a ieșit nevătămat din cuptor și lui Coremon i s-a tăiat capul cu sabia.

A fost aruncat în foc Sfântul Elefterie…dar focul s-a stins și a ieșit nevătămat.

A fost legat de un car cu cai sălbatici…Îngerii l-au salvat și l-au dus într-un munte înalt, unde trăia dimpreună cu animalele sălbatice.

Îmblânzește animalele sălbatice, îi convertește pe cei trimiși la el…alături de ostașii deveniți creștini au mai crezut încă aproape 500 de persoane…și e ucis, în cele din urmă, de doi soldați.

Iar Sfânta Antia, mama lui, „a fost ucisă și ea cu sabia, pe când îmbrățișa și săruta pe fiul ei mort” [Idem, p. 212].

Pentru că dragostea preferă să moară…decât să nu îmbrățișeze pe cel iubit…

Iar când vorbim de „umanism”, de „legi”, de „societate”, de „relații interumane” trebuie să nu uităm faptul că nu există relații profunde, reale, copleșitoare, în afara respectului față de om și față de viața lui.

Nu poți face cuiva binele cu forța…dar poți să fii un sprijin pentru tot cel care caută lucruri profunde.

Sfânta Muceniță Suzana era din Palestina și a trăit pe vremea împăratului Maximianus. Avea tată păgân și mamă evreică…adică ambii potrivnici Ortodoxiei.

Pe ascuns a devenit creștină, a fost botezată de PS Silvan, după moartea părinților ei și-a vândut averile și și-a dezrobit robii, s-a îmbrăcat în haine de bărbat, numindu-se Ioan și a trăit într-o Mănăstire de monahi.

După 20 de ani de nevoință, femeia cu numele Ioan a fost clevetită că a făcut desfrânare. Însă când le-a descoperit taina vieții ei…Episcopul locului a hirotesit-o diaconiță și a făcut-o stareță.

Face multe minuni, dărâmă idolii prin rugăciune…fapt pentru care e chinuită îndelung și martirizată prin aruncarea în foc.

Așa că și Sfântul Sfințit Mucenic Elefterie a fost aruncat în foc și n-a murit…pe când Sfânta Muceniță Suzana a fost martirizată prin aruncarea în foc.

Focul material…față în față cu dogoritoare iubire pentru Dumnezeu, care nu ține cont de nicio durere.

Sfântul Mucenic Elefterie Cubicularul e din Constantinopol. A trăit în timpul unui împărat persecutor. Care, când a descoperit Biserica subpământeană unde se închina Sfântul Elefterie, i-a tăiat capul cu sabia.

Sfântul Mucenic Vah cel Nou e din Palestina și a trăit în vremea Sfintei Împărătese Irina. A fost monah…și agarenii/ mahomedanii i-au tăiat capul în Ierusalim, pentru că „a defăimat ca deșartă credința agarenilor” [Idem, p. 213].

Care credință mahomedană, prin extremiștii ei, ca și în trecut, și în prezent taie capetele la creștini.

În Viețile Sfinților, ediția românească, tot astăzi e pomenit și Sfântul Sfințit Ștefan Mărturisitorul.

S-a născut în Capadocia, la 15 ani a plecat la studii în Constantinopol…și pentru că e amintit Sfântul Patriarh Gherman al Constantinopolului atunci e vorba de Germanus I (715-730),  adică a trăit în sec. al 8-lea.

Devine apropiatul Sfântului Patriarh Gherman, apoi a devenit monah în mod tăinuit, după care trăiește anahoretic, neștiut de oameni.

Dar un Înger al Domnului îl dă de gol pe Sfântul Ștefan.

Îngerul Domnului i se arată Sfântului Patriarh Gherman și îi spune unde îl va găsi pe Sfântul Ștefan.

Însă Îngerul i se arată și lui Ștefan și îi spune că va fi hirotonit arhiepiscop.

Sfântul Ștefan se supune, devine arhiepiscop…și în 5 ani botează toată cetatea Surojiei și locurile dimprejurul ei.

Venind la conducerea imperiului Leon Isaurul și începând lupta împotriva Sfintelor Icoane, Sfântul Arhiepiscop  Ștefan vine și îl înfruntă pe împăratul eretic. Și îi spune împăratului: „Chiar de mă vei şi arde sau mă vei tăia în bucăţi, sau cu orice fel de munci mă vei pedepsi, pentru Icoana şi Crucea Domnului, toate le voi răbda”.

Totodată i-a spus despre profeția pe care o știa, că o să vină un împărat, numit Conon, care va arde Sfintele Icoane. Și împăratul i-a confirmat că el e Conon, pentru că el așa a fost numit de mama lui.

La care Sfântul Ștefan i-a spus împăratului că este „un înainte-mergător al lui Antihrist”.

Din ordinul împăratului, Sfântul Arhiepiscop Ștefan e tras de barbă și de păr, e bătut, târât pe pământ și aruncat în temniță. Și în temniță a găsit și alți Arhierei Mărturisitori ai Bisericii, care și ei sufereau chinuri sfinte din dragoste pentru Sfintele Icoane, care sunt mărturiile întrupării lui Dumnezeu și ale sfințeniei izvorâte din El în oamenii credincioși Lui.

Împăratul scuipă și calcă în picioare o Sfântă Icoană și îl pune și pe Sfântul Ștefan să facă la fel. Și pentru că l-a certat cu asprime pe împărat…a fost bătut din nou, legat de coada unui cal și aruncat în temniță.

Iar prorocia sa s-a împlinit…pentru că împăratul iconoclast a murit la scurt timp.

Sfântul Ștefan a fost eliberat, se întoarce în eparhia sa…și cunoscându-și sfârșitul, l-a hirotonit în locul lui pe Filaret.

După cum observați, Sfinții lui Dumnezeu nu sunt niște fricoși, nu se dau bătuți când le e greu, nu caută să facă probleme altora…dar suferă multe nedreptăți din partea altora.

Evanghelia zilei e Lc. 14, 16-24…și toți suntem chemați la cina mare [dipnon mega] a Împărăției lui Dumnezeu (v. 16, GNT).

Pentru că Dumnezeu este excesiv de generos cu noi și ne vrea tuturor binele de aici și binele veșnic.

Numai că binele Lui nu e ca „relaxarea” noastră.

Nouă ne place să pierdem timpul cu prostioare, să ne uităm pe pereți, să ne pierdem în patimi multe…pe când Dumnezeu ne vrea curați, ne vrea postitori, ne vrea plini de rugăciune, practicanți ai comuniunii și ai comunicării, plini de sfințenie…căci de aceea ne cheamă la cină, la bucuria veșnică a comuniunii cu Sine.

Și azi, în duminica multor Sfinți Strămoși ai Domnului, suntem chemați la comuniunea cu ei și cu toții Sfinții Lui, pentru că Biserica Lui, cea una și veșnică, îi cuprinde și pe cei de pe pământ și pe cei din cer, într-o unire nedespărțită de nimic și nimeni.

Pentru că relația noastră e cu Dumnezeu și relația noastră cu El e prin harul Lui. Și nimeni nu ne poate scoate din harul Lui, în afară de noi înșine, prin păcat și prin depărtare interioară de El.

De aceea, ridicându-ne din orice păcat, să venim cu pocăință la Cel ce ne-a unit pe noi cu El prin unire veșnică și astfel să reintrăm din nou în slava Lui!

Apostolul zilei, iubiții mei, este Colos. 1, 12-18…în care Îi mulțumim lui Dumnezeu că „ne-a învrednicit pe noi întru partea moștenirii Sfinților în lumină” [v. 12, GNT].

Pentru că toți, prin iconomia lui Hristos pentru noi, ne putem împărtăși acum de sfințenia și de frumusețea Lui, pentru că toți suntem chemați la sfințenie întru El.

În Col. 1, 14, Sfântul Pavel vorbește despre scoaterea noastră din mâinile Satanei, de către Hristos, ca despre o apolitrosis/ eliberare/ ușurare/ slobozire.

Numai la modul figurat, substantivul apolitrosis înseamnă răscumpărare.

Dar mântuirea noastră este eliberare și răscumpărare în același timp din mâinile Satanei, pentru că, pentru noi, Hristos a dat preț de sânge.

În Col. 1, 15, Fiul lui Dumnezeu întrupat e mărturisit de Prea-marele Pavel ca și Chipul/ Icoana lui Dumnezeu Tatăl. Tocmai de aceea noi putem să Îl iconizăm pe Hristos, pentru că iconizăm persoana Lui divino-umană.

Și prin Hristos, Cel plin de Duhul Sfânt, Îl vedem pe Tatăl Cel nevăzut și Care este împreună veșnic și deoființă cu Fiul și cu Duhul Sfânt. Pentru că Cele trei persoane veșnice ale Dumnezeirii împărtășesc aceeași ființă veșnică.

Iar Tatăl „întru El a făcut toate” [Col. 1, 16], adică întru Fiul, dimpreună cu Duhul Sfânt.

Pentru că întreaga Treime a făcut lumea nevăzută și pe cea văzută.

Iar Tatăl a făcut toate „prin El și întru El” [Col. 1, 16, GNT], întru Fiul, dimpreună cu Duhul Sfânt.

Căci Fiul este „mai înainte de toate” cele create, pentru că e veșnic și Creatorul tuturor lucrurilor, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și „toate în El dimpreună stau” [Col. 1, 17].

Pentru că toate cele create sunt pline de har și de rațiune dumnezeiască.

Nimic nu e la întâmplare și nimic nu e în plus în creația lui Dumnezeu!

De aceea, noi trebuie să ne înduhovnicim tot mai mult și să ne specializăm simțurile tot mai mult pentru ca să înțelegem prezența și voia lui Dumnezeu cu noi și cu creația Sa…ca să intuim, întrucâtva, ce minuni a creat Dumnezeu.

Altfel stăm pe „corola de minuni a lumii”…și nu ne extaziem deloc.

Dar noi trebuie să fim pururea recunoscători lui Dumnezeu pentru toate.

Căci Fiul este, într-o perspectivă hristologică, „Capul trupului, [adică] al Bisericii” [Col. 1, 18, GNT].

Însă Ecclisia/ Biserica, nu poate fi privită doar din perspectivă hristologică sau pnevmatologică, adică unilateral. Ci Biserica e privită în mod plenar, atunci când e văzută ca avându-și înrădăcinarea ei în harul Prea Sfintei Treimi.

Căci de aceea binecuvântăm Treimea când slujim Dumnezeiasca Liturghie, când ne botezăm, când ne cununăm, când sfințim apa…pentru că harul Treimii stă la baza Bisericii și a vieții noastre bisericești.

Însă Pavel ne-a orientat hristologic…ne-a spus că Biserica e trupul lui Hristos și că El e Capul ei, pentru ca să ne învețe cu perspectiva organică, vie și reală dintre Dumnezeu și credincioșii Săi.

Pentru că oricine poate să înțeleagă din această imagine a trupului omenesc…că nu putem trăi fără cap, adică fără Hristos și fără Tatăl și fără Duhul Sfânt, adică fără Dumnezeul treimic, Care e Viața noastră.

Iar Fiul întrupat este pentru noi toți „Începutul [Arhi], Întâiul-născut din morți, ca El să fie în toate Cel dintâi”  [Col. 1, 18, GNT].

E Începutul vieții noastre, pentru că a înviat din morți ca un biruitor al morții și astfel, El s-a făcut pentru toți Cel dintâi eliberator al nostru de păcat, de moarte și de demoni.

De ce sunt toate acestea amintite acum?

Pentru ca să nu Îl confundăm pe Cel care Se naște pentru noi…cu „un simplu om”.

Să nu Îl tratăm „de sus”, „cu condescendență”…

Pentru că în smerenia Lui, El s-a plecat până la Iad…fapt pentru care noi trebuie să cădem pe fețele noastre înaintea slavei Sale.

Ni S-a născut Emmanuil [Mt. 1, 23], Iisus Hristos, Domnul…Pruncul vechi de zile!

Domnul

Tocmai de aceea în Icoana aceasta vedem, deopotrivă, semne ale copilăriei dar și ale unei maturități excesive.

Pentru că Biserica exprimă, în marea ei înțelepciune, în acest fel, taina unirii firilor în persoana Domnului, Care este Dumnezeu și om în același timp.

Fapt pentru care și viața noastră e paradoxală, pentru că e plină de prezența slavei Dumnezeului treimic, Care ne face, pe noi, cei muritori, plini de nemurirea Lui.

Să ne bucurăm întru Domnul, fraților și surorilor, adică întru curăție și bucurie dumnezeiască!

Să-I mulțumim Lui și Tatălui și Sfântului Duh, Dumnezeului nostru treimic, pentru toate cele vesele și triste pe care le-am petrecut în acest dumnezeiesc post și în toată viața noastră.

Pentru ca bucuria Lui, a Dumnezeului treimic, să ne umple pe noi, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Cursul de Teologie Dogmatică al Părintelui Valer Bel (partea a doua)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Atenție teologică

*

Prima parte

***

Cap. 15. Cursul de Teologie Dogmatică al Părintelui Valer Bel (partea a doua)

***

În a doua parte a cursului, Părintele Profesor Bel vorbește despre cosmologia creștină a Sfântului Atanasie cel Mare[1].

„Omul este transcendent sieşi ca origine şi totuși existenţa sa îi este încredințată lui însuși”[2].

În p. 10, autorul subliniază faptul că ierarhia îngerească este aportul teologic al Sfântului Dionisie Areopagitul.  Și, „cu toate că  există teologi care socotesc că ierarhizarea îngerilor în nouă cete ar fi opinia personală a lui Dionisie Areopagitul, totuşi Sfântul Ioan Damaschin îşi însuşeşte ierarhia lui Dionisie Areopagitul, ca de altfel toţi Părinții bisericeşti de după el, împreună cu întreaga Biserică”[3].

În II, p. 10-11, autorul scrie de 4 ori „Dionisie Areopagitul” dar niciodată nu îl numește și Sfânt. În II, p. 7, mai scrie de două ori „Dionisie Areopagitul” dar tot nu îl numește Sfânt. Însă îl numește Sfânt în II, p. 7, n. 18 și 20.

Repetă unele capitole din primul curs.

Semi-traducianismul său reapare în II, p. 24.

„Păcatul strămoșesc n-a desfiinţat chipul lui Dumnezeu din om […] ci doar l-a alterat, fiindcă Adam mai poate vorbi cu Dumnezeu chiar și după căderea lui în păcat”[4].

Din II, p. 34 încep capitolele noi ale cursului. Și primul e hristologia.

Orientarea eshatologică[5].

„Autenticitatea profund umană a chipului lui Iisus descris de Evanghelii demonstrează încă odată istoricitatea Lui”[6].

Hristos, accentuează autorul, „rămâne ținta desăvârșirii noastre finale”[7]. Căci „sensul întrupării [Fiului n.n.], ca o coborâre reală a lui Dumnezeu la om, [a fost acela]…ca omul să se înalțe la Dumnezeu”[8].

În II, p. 62, autorul afirmă un adevăr capital: „Ortodoxia consideră că procesul îndumnezeirii omului începe aici, pe pământ, în virtutea întrupării reale a Cuvântului lui Dumnezeu și a operei Lui mântuitoare”.

Însă finalul frazei și anume: că îndumnezeirea are loc „în hotarele lumii naturale”[9], nu are de-a face cu experiența îndumnezeirii.

Pentru că ea transcende istoria, chiar dacă are loc în istorie, pentru că harul dumnezeiesc și vederile extatice îndumnezeitoare nu sunt realități ale lumii istorice.

Iar dacă îndumnezeirea e divino-umană, atunci ea, deși începe și se petrece în istorie, depășește, în același timp, istoria, timpul și spațiul create, pentru că este o umplere a noastră de slava necreată a Dumnezeului Celui veșnic.

În II, p. 62, n. 140 e citată cartea Omul fără rădăcini.

În persoana lui Hristos, „firea [umană] creată nu se mai opune Logosului, prin Care a fost creată, ci se încadrează în Ipostasul Logosului și devine mediul Lui de manifestare vizibilă”[10].

De la II, p. 70 începe discuția despre consecințele unirii ipostatice. Și pentru că prima dintre ele este comunicarea însușirilor, autorul explică importanța acestei realități divino-umane în persoana Domnului: „dacă s-ar face abstracție de comunicarea însușirilor, Cuvântul întrupat S-ar manifesta când ca pur dumnezeiesc, când ca pur omenesc[11]. Însă această comunicare a însușirilor între firile persoanei lui Hristos „pune în evidență legătura interioară dintre cele două firi ale lui Hristos”[12].

Cei doi Sfinți citați de autor în problema comunicării însușirilor sunt Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Ioan Damaschin[13].

După chenoză (II, p. 72-73), autorul discută consecința: Născătoarea de Dumnezeu, unde afirmă faptul că Maica Domnului „s-a împărtăşit de eliberarea de păcatul strămoșesc în momentul sălășluirii Lui în ea”[14], adică a-L zămislirii Fiului în ea.

Noi ne închinăm persoanei lui Hristos[15]. Iar „Hristos este și Se numește Mântuitor, fiindcă opera de răscumpărare rămâne nedespărțită de Persoana Cuvântului întrupat”[16].

În II, p. 79, autorul numește „direcții” ale operei mântuitoare a lui Hristos cele trei „slujiri” ale Sale. Însă în pagina următoare, prima dintre „direcții” e teoretizată sub numele: „Slujirea profetică a Mântuitorului”[17].

Realitatea învierii [lui Hristos] se întemeiază pe caracterul obiectiv și real al aparițiilor lui Hristos Cel înviat”[18].

Iar concluzia capitolului hristologic e aceasta: „calitatea lui Iisus Hristos de Logos întrupat scoate în evidență legătura indisolubilă dintre Persoana Sa și dimensiunea cosmică a operei de mântuire pe care a realizat-o pentru noi, dar și faptul că Persoana lui Iisus Hristos rămâne astfel veşnic lucrătoare și centrală în viaţa Bisericii și a lumii, ca Unul ce este Dumnezeu şi om nedespărțit”[19].

Dezbaterea pnevmatologică începe în II, p. 91. Și ea are legătură cu eclesiologia. Pentru că „Biserica se întemeiază la Cincizecime, fiindcă nu există două Biserici, Biserică văzută şi Biserică nevăzută, ci una singură, cu cele două aspecte ale ei, văzut și nevăzut[20].

Iar pentru că Biserica e „după chipul comuniunii trinitare”[21], tocmai de aceea „Biserica se constituie la Cincizecime ca un spațiu menit să pună în evidență transfigurarea ființei umane, dar și diversitatea oamenilor, neamurilor și a întregii creații, prin extinderea și comunicarea reală a puterii necreate şi îndumnezeitoare a Sfintei Treimi în Hristos”[22].

Însă autorul nu vorbește, în primul rând, despre fundamentul trinitar al Bisericii ci despre cel hristologic. Începând cu II, p. 94.

Din II, p. 100, el discută despre „constituția teandrică a Bisericii” dar tot pe fundament hristologic și nu triadologic.

Abordarea pnevmatologiei a pierdut teren în fața celei hristologice.

Din II, p. 102, autorul a ajuns deja la eclesiologie, vorbind despre „prezența și lucrarea lui Hristos în Biserică”.

În II, p. 103-104, autorul vorbește despre „preoția generală a credincioșilor”. Subiect pe care îl concluzionează astfel: „fiecare credincios în parte și toți împreună exercită cele trei slujiri ale Mântuitorului, dar numai pe plan personal, fiindcă pe plan comunitar răspunderea revine slujitorului sfințit al lui Hristos”[23].

Și pe acest subiect, autorul ar fi putut cita teza doctorală recentă a unui confrate de-al său în profesorat și anume: Părintele Vasile Citirigă. A se vedea: Pr. Dr. Vasile Citirigă, Preoția credincioșilor în Biserică și societate, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2004, 255 p., scrisă sub coordonarea Părintelui Profesor Dumitru Popescu.

Din II, p. 104 începe discuția despre „preoția particulară și slujitoare”, unde autorul afirmă: „preoția generală a credincioşilor, cu caracter individual sau subiectiv, are nevoie de preoția slujitoare a Bisericii pentru a se afla în comuniune obiectivă cu Hristos”[24].

Despre ierarhia tripartită a Bisericii autorul spune: „în Biserica Ortodoxă toți episcopii sunt egali între ei și își desfăşoară activitatea în Bisericile locale, împreună cu preoții şi diaconii, în legătura comuniunii cu Același Hristos, Capul Bisericii ca Trup al Său”[25].

Succesiunea apostolică vine din trecut, de la Apostoli, dar harul vine de fiecare dată de sus, de la Hristos Însuşi, fiindcă rolul succesiunii apostolice este cel de a asigura de-a lungul veacurilor aceeași prezență a lui Hristos în Biserică”[26].

Însușirile Bisericii încep în II, p. 110 și soteriologia în II, p. 118. Și, în spirit apologetic, autorul subliniază că „teologia ortodoxă consideră, în virtutea chipului lui Dumnezeu din om, care ține împreună trupul cu sufletul și le implică reciproc, unul pe altul, că atât credinţa, cât și faptele bune contribuie la desăvârșirea credinciosului prin puterea pe care acesta o primește de la Hristos”[27].

Din II, p. 128, Părintele Profesor Valer Bel se ocupă cu „cinstirea Sfinților”. Și accentuează cu putere faptul că „a nega putința accesului tuturor la sfințenie înseamnă a nega că Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, Și-a păstrat dumnezeirea activă în umanitatea asumată și că Se uneşte cu noi în această calitate, de Dumnezeu întrupat[28].

Despre preacinstirea Maicii Domnului începând de la II, p. 143. Rolul de mijlocitoare al Maicii pe lângă Fiul ei[29].

Anghelologia începe în II, p. 154. Și în II, p. 155 îl citează pe Sfântul Ioan Damaschin, care a afirmat că Îngerul nu este nemuritor prin fire ci prin har.

Despre „cinstirea Sfinților” începând cu II, p. 161, despre cinstirea Sfintei Cruci de la p. 169, de la p. 184 despre cinstirea Sfintelor Icoane, de la p. 191 despre cinstirea Sfintelor Moaște.

De la p. 197 discută eshatologia…și, în concluzie, nu are în cursul său un capitol pnevmatologic de sine stătător, nicio abordare triadologică a eclesiologiei și nicio discuție asupra Sfintelor Taine.

La judecata lui Dumnezeu, „Îngerii şi demonii sunt unii apărători și ceilalți acuzatori ai noștri înaintea Dreptului Judecător”[30].

Inventarea purgatoriului în romano-catolicism „este rezultatul unei teologii care duce lipsă de pnevmatologie”[31]. Iar „concepţia eshatologică a lui Cullmann sau Moltmann nu poate să depășească dualismul ireductibil dintre lumea naturală și cea supranaturală”[32].

Milenarismul este rezultatul unei concepţii autonome, care separă lumea de Dumnezeu și o închide în ea însăşi, fără să țină seama de faptul că împărăția veșnică a oamenilor și a creaţiei cu Dumnezeu implică o intervenție radicală a lui Dumnezeu în istorie, pentru a ridica lumea la existența ei supraistorică, îndumnezeită după [prin] har”[33].

În II, p. 222, autorul afirmă: „sfârșitul lumii se va produce pe neașteptate”. Iar prin „sfârșit” autorul înțelege a doua venire a lui Hristos, a Cărui slavă va transfigura întreaga creație.


[1] II, p. 1. [Sursa citată: Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, Curs de Teologie fundamentală și Dogmatică, II, în format PDF, 232 p., editat online în ziua de 4 aprilie 2012. Downloadat de aici:

http://ot.ubbcluj.ro/sites/default/files/discipline/bel_valer/an4_dogm_curs.pdf]

[2] Idem, p. 5.

[3] Idem, p. 10-11.

[4] Idem, p. 29.

[5] Idem, p. 40.

[6] Idem, p. 58.

[7] Idem, p. 59.

[8] Idem, p. 61.

[9] Idem, p. 62.

[10] Idem, p. 69.

[11] Idem, p. 71.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 74.

[15] Idem, p. 76.

[16] Idem, p. 78.

[17] Idem, p. 80.

[18] Idem, p. 85.

[19] Idem, p. 90.

[20] Idem, p. 93.

[21] Idem, p. 94.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 104.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 105-106.

[26] Idem, p. 106.

[27] Idem, p. 126.

[28] Idem, p. 130.

[29] Idem, p. 148.

[30] Idem, p. 203.

[31] Idem, p. 209.

[32] Idem, p. 214-215.

[33] Idem, p. 217-218.

Furt și minimalizare

Părintele Petru Pruteanu ne anunță faptul că a identificat două articole, care i-au fost furate și care au fost republicate pe un alt nume.

După cum se observă: a scris la subsolul articolului care i-a fost furat…și hoțul de text nu se sinchisește.

Însă unul dintre comentatori, cu master în teologie, în loc să îi ia apărarea, așa cum se cuvenea…a venit și i-a spus autorului jefuit de articole că textele duhovnicești trebuie „să se plimbe” online indiferent ale cui sunt și să nu aibă copyright.

De ce nu se apucă comentatorul să scrie „texte duhovnicești”, pe care să le poată „fura” și alții?

Sau dacă textele duhovnicești sunt scrise „impersonal”…atunci să ne dea și nouă „mașina de scris texte duhovnicești pe bandă”, pentru că mulți „teologi” ar avea nevoie de ea.

Numai că problema de fond e aceasta: cei care fură…nu fură texte la întâmplare…ci invidiindu-i pe cei pe care îi fură.

Fură…în timp ce îi citesc, pe cei în cauză, zilnic…și se umplu tot mai mult de invidie.

Și pentru că nu pot să scrie texte ca ei…se propun, prin furt, drept „posesorii” acelor texte.

Invidie neproductivă…dar care „ia ochii” celor care nu se ocupă prea mult cu gândirea și, implicit, cu scrisul.

Iar cei care fac treburi din astea…știu cine sunt…numai că vor „puțin mai multă onorabilitate” câștigată fraudulos.

*

Ministrul Daniel Barbu a demisionat…în mod onorabil.

PNL îl susține pentru Ministerul Culturii pe Gigel Sorinel Știrbu.

Din „întâmplare”, Mediafax, despre eventuala numire…l-a întrebat numai pe „filosoful Andrei Pleşu”.

Iar filosoful…a spus două fraze „memorabile”…prin care l-a minimalizat pe un om în mod aprioric. Adică fără să-l vadă, fără să-l cunoască.

Nici eu nu-l cunosc pe d-l Știrbu…

Dar dacă cineva mă întreabă despre altcineva, pe care nu îl cunosc, primul meu gest nu e să spun că „e un prost”…ci că: „nu îl cunosc”.

Primul răspuns al domnului Pleșu trădează o dorință ascunsă: „Nu am auzit niciodată de domnul ăsta, ori la Cultură îmi imaginez că ar trebui să apară totuşi şi personaje care au un anumit curriculum în domeniu”.

nu a auzit…nu e o problemă. Nu trebuie să le știe pe toate…

Însă întotdeauna trebuie să îl lași pe om să facă ceva…și apoi te pronunți. Nu ante factum!

Cine trebuie să apară, adică să fie numit, la Cultură e treaba PNL, pentru că e în portofoliul lor de miniștri.

Însă cine ar avea un CV în domeniu…„mai bun” decât „un fost-ministru” al Culturii?

De ce să nu mergem „pe continuitate”? Pe o continuitate „neîntreruptă”…

Adică dorința „ascunsă” a domnului Pleșu…cred că este „o altă numire” a sa la Cultură…că de aceea Mediafax l-a găsit „tocmai” pe dânsul să îl intervieveze în această problemă.

A doua afirmație a d-lui Pleșu, nedemocrată din fașă, pentru că minimalizează/ exclude/ discriminează pe cineva numai pe bază de…numele pe care îl poartă…e aceasta: „După mine, Gigel e foarte potrivit pentru o funcţie care cere anvergură europeană. La noi e plin de Gigei în toate posturile şi în toate instituţiile. Un Gigel în plus nu mai contează”.

Pentru o afirmație soră cu asta, Cheloo a primit o amendă de la CNA de 10.000 de lei.

I-a spus homosexualului participant în concurs: „Ai cântat, eu dispreţuiesc tot ceea ce eşti, ce reprezinţi, şi ţara asta te va trimite acasă, cu siguranţă”.

Deci Cheloo a fost amendat pentru că nu e de acord cu/ disprețuiește etosul gay.

D-l Andrei Pleșu…disprețuiește toți Gigeii, adică toți oamenii care „nu sunt cunoscuți”, nu au notorietate și care vor un post de conducere sau de lucru într-o instituție.

Nu îl interesează ce pot face…ci el îi taxează după nume.

Pentru că, pentru dumnealui, numai cei cu notorietate pot accede la o funcție cu anvergură europeană.

Mai pe scurt: pe d-l Andrei Pleșu cine îl va amenda pentru discriminare?

Iar dacă emițătorul unor astfel de ziceri elitist-minimalizatoare, care opresc avansarea în post pe motive de vizibilitate și de apartenență la un grup, e un fost demnitar al Statului Român, amenda va fi mai mare sau mai mică?

*

Din primul caz înțelegem că furtul de texte teologice nu e o lucrare duhovnicească ci, dimpotrivă, una a imposturii, iar din al doilea caz, că democrația nu presupune disprețul și excluderea celor care nu sunt ca noi ci respectul reciproc și buna-conviețuire.

Adică, pe fiecare zi, putem să ne ajustăm și mai mult „ieșirile în decor” sau să învățăm „din păcatele trecutului”.