Cursul de Teologie Dogmatică al Părintelui Valer Bel (partea a doua)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Atenție teologică

*

Prima parte

***

Cap. 15. Cursul de Teologie Dogmatică al Părintelui Valer Bel (partea a doua)

***

În a doua parte a cursului, Părintele Profesor Bel vorbește despre cosmologia creștină a Sfântului Atanasie cel Mare[1].

„Omul este transcendent sieşi ca origine şi totuși existenţa sa îi este încredințată lui însuși”[2].

În p. 10, autorul subliniază faptul că ierarhia îngerească este aportul teologic al Sfântului Dionisie Areopagitul.  Și, „cu toate că  există teologi care socotesc că ierarhizarea îngerilor în nouă cete ar fi opinia personală a lui Dionisie Areopagitul, totuşi Sfântul Ioan Damaschin îşi însuşeşte ierarhia lui Dionisie Areopagitul, ca de altfel toţi Părinții bisericeşti de după el, împreună cu întreaga Biserică”[3].

În II, p. 10-11, autorul scrie de 4 ori „Dionisie Areopagitul” dar niciodată nu îl numește și Sfânt. În II, p. 7, mai scrie de două ori „Dionisie Areopagitul” dar tot nu îl numește Sfânt. Însă îl numește Sfânt în II, p. 7, n. 18 și 20.

Repetă unele capitole din primul curs.

Semi-traducianismul său reapare în II, p. 24.

„Păcatul strămoșesc n-a desfiinţat chipul lui Dumnezeu din om […] ci doar l-a alterat, fiindcă Adam mai poate vorbi cu Dumnezeu chiar și după căderea lui în păcat”[4].

Din II, p. 34 încep capitolele noi ale cursului. Și primul e hristologia.

Orientarea eshatologică[5].

„Autenticitatea profund umană a chipului lui Iisus descris de Evanghelii demonstrează încă odată istoricitatea Lui”[6].

Hristos, accentuează autorul, „rămâne ținta desăvârșirii noastre finale”[7]. Căci „sensul întrupării [Fiului n.n.], ca o coborâre reală a lui Dumnezeu la om, [a fost acela]…ca omul să se înalțe la Dumnezeu”[8].

În II, p. 62, autorul afirmă un adevăr capital: „Ortodoxia consideră că procesul îndumnezeirii omului începe aici, pe pământ, în virtutea întrupării reale a Cuvântului lui Dumnezeu și a operei Lui mântuitoare”.

Însă finalul frazei și anume: că îndumnezeirea are loc „în hotarele lumii naturale”[9], nu are de-a face cu experiența îndumnezeirii.

Pentru că ea transcende istoria, chiar dacă are loc în istorie, pentru că harul dumnezeiesc și vederile extatice îndumnezeitoare nu sunt realități ale lumii istorice.

Iar dacă îndumnezeirea e divino-umană, atunci ea, deși începe și se petrece în istorie, depășește, în același timp, istoria, timpul și spațiul create, pentru că este o umplere a noastră de slava necreată a Dumnezeului Celui veșnic.

În II, p. 62, n. 140 e citată cartea Omul fără rădăcini.

În persoana lui Hristos, „firea [umană] creată nu se mai opune Logosului, prin Care a fost creată, ci se încadrează în Ipostasul Logosului și devine mediul Lui de manifestare vizibilă”[10].

De la II, p. 70 începe discuția despre consecințele unirii ipostatice. Și pentru că prima dintre ele este comunicarea însușirilor, autorul explică importanța acestei realități divino-umane în persoana Domnului: „dacă s-ar face abstracție de comunicarea însușirilor, Cuvântul întrupat S-ar manifesta când ca pur dumnezeiesc, când ca pur omenesc”[11]. Însă această comunicare a însușirilor între firile persoanei lui Hristos „pune în evidență legătura interioară dintre cele două firi ale lui Hristos”[12].

Cei doi Sfinți citați de autor în problema comunicării însușirilor sunt Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Ioan Damaschin[13].

După chenoză (II, p. 72-73), autorul discută consecința: Născătoarea de Dumnezeu, unde afirmă faptul că Maica Domnului „s-a împărtăşit de eliberarea de păcatul strămoșesc în momentul sălășluirii Lui în ea”[14], adică a-L zămislirii Fiului în ea.

Noi ne închinăm persoanei lui Hristos[15]. Iar „Hristos este și Se numește Mântuitor, fiindcă opera de răscumpărare rămâne nedespărțită de Persoana Cuvântului întrupat”[16].

În II, p. 79, autorul numește „direcții” ale operei mântuitoare a lui Hristos cele trei „slujiri” ale Sale. Însă în pagina următoare, prima dintre „direcții” e teoretizată sub numele: „Slujirea profetică a Mântuitorului”[17].

„Realitatea învierii [lui Hristos] se întemeiază pe caracterul obiectiv și real al aparițiilor lui Hristos Cel înviat”[18].

Iar concluzia capitolului hristologic e aceasta: „calitatea lui Iisus Hristos de Logos întrupat scoate în evidență legătura indisolubilă dintre Persoana Sa și dimensiunea cosmică a operei de mântuire pe care a realizat-o pentru noi, dar și faptul că Persoana lui Iisus Hristos rămâne astfel veşnic lucrătoare și centrală în viaţa Bisericii și a lumii, ca Unul ce este Dumnezeu şi om nedespărțit”[19].

Dezbaterea pnevmatologică începe în II, p. 91. Și ea are legătură cu eclesiologia. Pentru că „Biserica se întemeiază la Cincizecime, fiindcă nu există două Biserici, Biserică văzută şi Biserică nevăzută, ci una singură, cu cele două aspecte ale ei, văzut și nevăzut”[20].

Iar pentru că Biserica e „după chipul comuniunii trinitare”[21], tocmai de aceea „Biserica se constituie la Cincizecime ca un spațiu menit să pună în evidență transfigurarea ființei umane, dar și diversitatea oamenilor, neamurilor și a întregii creații, prin extinderea și comunicarea reală a puterii necreate şi îndumnezeitoare a Sfintei Treimi în Hristos”[22].

Însă autorul nu vorbește, în primul rând, despre fundamentul trinitar al Bisericii ci despre cel hristologic. Începând cu II, p. 94.

Din II, p. 100, el discută despre „constituția teandrică a Bisericii” dar tot pe fundament hristologic și nu triadologic.

Abordarea pnevmatologiei a pierdut teren în fața celei hristologice.

Din II, p. 102, autorul a ajuns deja la eclesiologie, vorbind despre „prezența și lucrarea lui Hristos în Biserică”.

În II, p. 103-104, autorul vorbește despre „preoția generală a credincioșilor”. Subiect pe care îl concluzionează astfel: „fiecare credincios în parte și toți împreună exercită cele trei slujiri ale Mântuitorului, dar numai pe plan personal, fiindcă pe plan comunitar răspunderea revine slujitorului sfințit al lui Hristos”[23].

Și pe acest subiect, autorul ar fi putut cita teza doctorală recentă a unui confrate de-al său în profesorat și anume: Părintele Vasile Citirigă. A se vedea: Pr. Dr. Vasile Citirigă, Preoția credincioșilor în Biserică și societate, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2004, 255 p., scrisă sub coordonarea Părintelui Profesor Dumitru Popescu.

Din II, p. 104 începe discuția despre „preoția particulară și slujitoare”, unde autorul afirmă: „preoția generală a credincioşilor, cu caracter individual sau subiectiv, are nevoie de preoția slujitoare a Bisericii pentru a se afla în comuniune obiectivă cu Hristos”[24].

Despre ierarhia tripartită a Bisericii autorul spune: „în Biserica Ortodoxă toți episcopii sunt egali între ei și își desfăşoară activitatea în Bisericile locale, împreună cu preoții şi diaconii, în legătura comuniunii cu Același Hristos, Capul Bisericii ca Trup al Său”[25].

„Succesiunea apostolică vine din trecut, de la Apostoli, dar harul vine de fiecare dată de sus, de la Hristos Însuşi, fiindcă rolul succesiunii apostolice este cel de a asigura de-a lungul veacurilor aceeași prezență a lui Hristos în Biserică”[26].

Însușirile Bisericii încep în II, p. 110 și soteriologia în II, p. 118. Și, în spirit apologetic, autorul subliniază că „teologia ortodoxă consideră, în virtutea chipului lui Dumnezeu din om, care ține împreună trupul cu sufletul și le implică reciproc, unul pe altul, că atât credinţa, cât și faptele bune contribuie la desăvârșirea credinciosului prin puterea pe care acesta o primește de la Hristos”[27].

Din II, p. 128, Părintele Profesor Valer Bel se ocupă cu „cinstirea Sfinților”. Și accentuează cu putere faptul că „a nega putința accesului tuturor la sfințenie înseamnă a nega că Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, Și-a păstrat dumnezeirea activă în umanitatea asumată și că Se uneşte cu noi în această calitate, de Dumnezeu întrupat”[28].

Despre preacinstirea Maicii Domnului începând de la II, p. 143. Rolul de mijlocitoare al Maicii pe lângă Fiul ei[29].

Anghelologia începe în II, p. 154. Și în II, p. 155 îl citează pe Sfântul Ioan Damaschin, care a afirmat că Îngerul nu este nemuritor prin fire ci prin har.

Despre „cinstirea Sfinților” începând cu II, p. 161, despre cinstirea Sfintei Cruci de la p. 169, de la p. 184 despre cinstirea Sfintelor Icoane, de la p. 191 despre cinstirea Sfintelor Moaște.

De la p. 197 discută eshatologia…și, în concluzie, nu are în cursul său un capitol pnevmatologic de sine stătător, nicio abordare triadologică a eclesiologiei și nicio discuție asupra Sfintelor Taine.

La judecata lui Dumnezeu, „Îngerii şi demonii sunt unii apărători și ceilalți acuzatori ai noștri înaintea Dreptului Judecător”[30].

Inventarea purgatoriului în romano-catolicism „este rezultatul unei teologii care duce lipsă de pnevmatologie”[31]. Iar „concepţia eshatologică a lui Cullmann sau Moltmann nu poate să depășească dualismul ireductibil dintre lumea naturală și cea supranaturală”[32].

„Milenarismul este rezultatul unei concepţii autonome, care separă lumea de Dumnezeu și o închide în ea însăşi, fără să țină seama de faptul că împărăția veșnică a oamenilor și a creaţiei cu Dumnezeu implică o intervenție radicală a lui Dumnezeu în istorie, pentru a ridica lumea la existența ei supraistorică, îndumnezeită după [prin] har”[33].

În II, p. 222, autorul afirmă: „sfârșitul lumii se va produce pe neașteptate”. Iar prin „sfârșit” autorul înțelege a doua venire a lui Hristos, a Cărui slavă va transfigura întreaga creație.