Ciprian-Flavius Terinte, Viața Bisericii conform metaforelor pauline, [teză doctorală], Ed. Metanoia, Oradea, 2010, 350 p.
***
Cartea începe cu Cuprinsul, din care aflăm că e structurată în Introducere (7-30 p.), 6 capitole (33-323 p.), Concluzii (p. 325-332) și Bibliografie (333-350).
În Introducere trece în revistă cercetarea modernă pe problema studiată. Și după ce îl citează, în prima notă a cărții, pe Congar, în a doua îl citează pe Părintele Valer Bel, p. 7.
„Apostolul Pavel a descris Biserica în modul cel mai variat, deoarece s-a adresat prin epistolele sale unui număr mai mare de comunități creștine”, p. 8.
Și autorul începe bibliografia temei, din p. 8, cu Paul S. Minear, pe care îl consideră un „clasic pentru cercetarea metaforelor eclesiologice noutestamentare”, p. 8. Se raportează la studiul său, Images of the Church in the New Testament, 2004, p. 8-9.
Minear s-a ocupat în cartea citată cu 96 de metafore eclesiologice noutestamentare, p. 9.
După care urmează Kevin Giles, p. 10, Everett Ferguson, p. 10-11, Geoffrey Preston, p. 12, Raymond F. Collins, p. 12-13 [metafora trupului, p. 12], Robert Banks, p. 13-14, Hans Küng, p. 14-16.
Pe Küng îl abordează din perspectiva lui The Church, London, 2001, p. 14.
În p. 16-19 vorbește despre Părintele Nikolai Afanasiev, ortodox. Referindu-se la Biserica Sfântului Duh, Ed. Patmos, 2008, p. 16 și Idem, p. 16, n. 14.
Părintele Boris Bobrinskoy e studiat ultimul în Introducere, p. 19-21.
În p. 21, autorul consideră că „interesul superficial față de metafore trădează o ușoară lipsă de preocupare a eclesiologiei biblice contemporane față de natura Bisericii, mai ales când vine vorba de componenta tainică a vieții eclesiale”.
Și de aceea consideră că „un demers teologic” pe problema eclesiologiei „trebuie să pornească de la premisa că Biserica este ea însăși o Taină”, p. 21.
Cap. 1 începe în p. 33 și se numește Rădăcini vechi-testamentare ale Bisericii. Și prima citare a capitolului e din Sfântul Simeon Noul Teolog, cf. p. 33, n. 1.
Legământul lui Dumnezeu a fost făcut cu un popor și nu cu un individ, p. 52.
Alegerea lui Israel înseamnă totodată statutul de „popor ales” dar și pe acela de „întâi născut al lui Yahweh”, p. 59.
„Răscumpărarea lui Israel este însă – în esență – o răscumpărare de sub puterea păcatului, deci o izbăvire duhovnicească”, p. 63.
Multe citări patristice în teză și din teologi ortodocși recenți. Autorul are multă deschidere față de alte spații religioase și nu privește restrictiv, adică numai în NT, problema eclesiologică.
Cap. 2. Cristos, Împărăția lui Dumnezeu și Biserica în Evangheliile sinoptice, începe în p. 97.
Iar autorul concluzionează în mod corect faptul că „nu trebuie să căutăm în Evanghelii o învățătură de sine stătătoare despre Biserică. Mântuitorul nu a intenționat ca în timpul activității Sale să formeze o comunitate cu structuri de organizare, o arhitectură specifică, o constituție proprie și cu o liturghie bine stabilită”, p. 114. Însă El i-a luminat pe Apostolii Lui ca să facă toate acestea, adică slujirea Bisericii.
Cap. 3. Evoluția conceptului de Ecclisia și folosirea acestuia de către Apostolul Pavel începe în p. 121.
„Traducătorii Septuagintei au folosit termenul ecclisia începând cu cartea Deuteronom, de obicei pentru a traduce ebraicul cahal”, p. 124.
Creștinii au preluat ecclisia/ biserică din LXX, p. 128.
La Sfântul Pavel, Biserica înseamnă și „realitate cerească”, p. 135.
În cap. 4 începe subiectul propriu-zis al tezei. Și poartă numele: Metafore ecclesiologice în epistolele pauline timpurii. Începe în p. 139.
Despre iotesia/ înfiere, începând cu p. 157.
„Fiii lui Dumnezeu” sunt „călăuziți de Duhul lui Dumnezeu”, p. 169.
„Rămășița aleasă”, p. 209.
„Credința nu este altceva decât recunoașterea nevredniciei personale și a dependenței totale de harul dumnezeiesc”, p. 211.
„când apostolul Pavel numește Biserica „templul lui Dumnezeu”, el are în vedere sălășluirea puterii divine în mijlocul ei și manifestarea acesteia prin înnoirea indivizilor care o formează”, p. 238.
Autorul folosește, cu precădere, individ, acolo unde ar trebui să folosească persoană. Biserica e formată din persoane, pentru că membrii ei au legături personale și între ei și cu Dumnezeu. Legături care îi personalizează și nu îi singularizează.
Indivizii sunt în sociologie, unde sunt văzuți fără prea multe relații între ei, dar aparținând aceleiași etnii sau grupări.
Biserica ca trup al lui Hristos, începând cu p. 238.
Botezul în Duh, p. 243.
„Creștinii sunt înnoiți de Duhul”, Care îi face să fie un singur Trup al lui Hristos. Dar, în același timp, tot Duhul Sfânt „creează diversitatea caracteristică oricărui trup”, p. 248. Și se observă accentul pnevmatologic central al autorului în ecclesiologie. Pentru că el acordă preeminență lucrării Duhului, în comparație cu lucrarea lui Hristos, în realitatea Bisericii.
Nu a vorbit niciodată până acum despre o perspectivă trinitară asupra Bisericii.
Însă în p. 259, autorul vorbește despre un fundament hristologico-pnevmatologic al Bisericii: „Biserica este constituită de Cristos ca o comunitate înnoită prin puterea lui Dumnezeu lucrătoare în inimile credincioșilor creștini sub acțiunea Duhului Sfânt, care mărturisește în modul cel mai lămurit Împărăția lui Dumnezeu”.
Cap. al 5-lea începe în p. 263 și se numește Metafore eclesiologice în epistolele pauline ale captivității.
Prin ideea de Cap al Bisericii, Sfântul Pavel vrea să spună că „Cristos este Domnul Bisericii, adică Cel care o conduce și care dă sens existenței ei”, p. 282.
„Iubirea lui Cristos pentru Biserica Sa devine cauză și exemplu pentru iubirea pe care soții creștini le-o datorează soțiilor lor”, p. 293.
În p. 299 autorul spune: „Mântuirea nu mai presupune doar împăcarea omului cu Dumnezeu, ci și a oamenilor între ei. Mântuirea înseamnă mai mult decât iertarea păcatelor, eliberarea de sub stăpânirea puterilor spirituale malefice, înfierea credincioșilor creștini de către Dumnezeu și unirea cu Cristos în înviere și slavă. Mântuirea înseamnă și unire a credincioșilor între ei, indiferent de diferențele și barierele care altădată îi separau”, p. 299.
Concluzia cap. 5: „În concluzie, prin metaforele eclesiologice din Epistolele sale către coloseni și efeseni, apostolul Pavel arată că Biserica este comunitatea pe care Cristos, Cel plin de toată plinătatea lui Dumnezeu, Își revarsă viața și puterea înnoitoare în vederea creșterii necontenite a Bisericii în sfințenie și unitate, pentru ca astfel să ajungă la îndumnezeirea după fire, adică la asemănarea ei cu Mântuitorul și Mirele ei – Cristos”, p. 314-315.
Cap. 6 și ultimul, începe în p. 317 și se numește Metafore eclesiologice în epistolele pastorale.
Icos Teu/ Casa lui Dumnezeu (p. 317-320), stâlpul și temelia adevărului, p. 321-322
În Concluziile finale (pentru că autorul are și concluzii preliminare, la fiecare capitol), autorul afirmă că „pneumatologia apostolului Pavel este o categorie ontologică în eclesiologia sa”, p. 326-327. Adevărat! Pentru că prezența harului lui Dumnezeu în om, la creație, este ontologică, constitutivă.
Legătura Domnului cu Biserica Sa e una organică, p. 327.
„În calitatea ei de Taină, menirea Bisericii este și aceea de a-l pune în fața Tainei pe omul postmodern, închis în celula prezentului utilitarist”, p. 330.
Însă nu știu cum rezolvă autorul, în mod practic, pragmatic realitatea Bisericii ca Taină, când penticostalismul nu are Sfinte Taine ci doar ceremonialuri simbolice. Sintagma, Biserica înțeleasă ca Taină, e una ortodoxă și pentru noi ea are relevanță practică. Dar ce facem cu ea în penticostalism, unde Taina nu are „relevanță practică”?
În concluzie, teza sa este, de departe, una cu deschidere largă spre problema eclesiologică și privește punctual, când se referă la Scriptură, problema în cauză. Mi-ar plăcea însă să îl văd pe domnul Ciprian Flavius Terinte încercând să lege Scriptura de istoria Bisericii și de istoria penticostalismului. Sau să mă ducă, în mod critic și practic, la o perspectivă eclesiologică aplicată asupra penticostalismului, în comparație cu ce găsim despre Biserică în Scriptură și la Sfinții Părinți.
Pentru că aici e marea și insolubila problemă a tuturor grupărilor eterodoxe: dacă pot lega faptic și nu ipotetic istoria bisericii lor de istoria Bisericii lui Hristos.
Îmi plac oamenii care se specializează pe Scriptură, pe Sfinți, pe teologi, care sunt acrivici cu textele în sine…Dar problema practică a teologiei e una singură: dacă teologia noastră slujește adevărata Biserică a lui Hristos sau o fantasmă eclesiologică. Iar pentru mine, ca și pentru Sfinții Bisericii, orice grupare eterodoxă este o fantasmă teologică.
Poți fi specialist în teologie, te poți apropia onest de texte…numai că, dacă nu faci parte din Biserica lui Hristos, teologia ta este lovită de nulitate. Pentru că nu e soteriologică pentru tine și nici pentru alții.
*
Și am aflat de la Emanuel Conțac faptul că autorul a făcut doctoratul cu Părintele Vasile Mihoc, la Noul Testament.
