Răsăritul cel de sus [18 decembrie 2013]

Concert 2013Concert 2

Evenimentul a fost publicitat aici și aici aveți programul muzical al concertului.

Arhiva audio a concertului, formată din două file audio: fila 1 și fila 2, este inclusă aici.

Cine e boul și cine e măgarul?

La nașterea Domnului, cei între care Fiul lui Dumnezeu a vrut să Se nască, au fost mai boi decât boii și mai măgari cu El decât măgarii.

Pruncul Sfânt n-a acuzat…iar Sfântul Luca ne spune numai că Maica Domnului „a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut, și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Lc. 2, 7).

Era, adică, aglomerație…încât nu s-a putut da niciunul la o parte măcar – omenește vorbind – pentru „o femeie însărcinată”, căreia i-a sosit ceasul nașterii.

Țipa umanismul în ei…

Sfântul Luca nu mai zice nimic, pentru că mai înainte strigaseră Prorocii acestui neam: „Boul își cunoaște Stăpânul și asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe” (Is. 1, 3).

Se spune adesea, celui care e prost: „Boule!”. Și celui care e îndărătnic sau nesimțit: „Măgarule!”.

Dar cei care au putut să Îl lase pe Dumnezeul lor să Se nască într-o peșteră, pe paie, între dobitoace, au întrecut prostia boilor și învârtoșarea sau nesimțirea măgarilor.

Și Pruncul „Cel Unul-Născut”, Care nu vorbea, le-a ținut o primă predică celor cu pretenții de oameni, prin…„umanitatea” boului și a asinului.

Le-a vorbit sau a vorbit despre ei prin bou și prin asin, așa cum odinioară a deschis gura asinei lui Valaam (Num. 22, 28-30).

Și nu le-a adus injurii și calomnii…ci așa erau ei…

Pentru că au venit păstorii, de pe câmp, și L-au propovăduit (Lc. 2, 8-18), au venit Sfântul Simeon și Sfânta Ana Prorocița, la templu, și L-au propovăduit (Lc. 2, 25-38), au venit magii de la Răsărit, după ce călătoriseră doi ani după o stea, și L-au propovăduit (Mt. 2, 1-12)…

Arhiereii și cărturarii l-au informat pe Irod că Acesta este Hristos, conform Scripturii (Mt. 2, 4-6).

Iar Irod, convingându-se, a decis…să-L omoare.

N-a mai rămas nimeni care să nu fi aflat de nașterea lui Hristos.

Pentru că se spune: „regele Irod s-a tulburat și tot Ierusalimul împreună cu el” (Mt. 2, 3).

Treizeci și trei de ani mai târziu…oamenii au rămas, mai departe, la aceeași părere...

„Consecvenți”, cum s-ar zice…

Cine e boul și cine e măgarul?

Că boii și măgarii n-au fost boi și măgari

Studii de teologie dogmatică. Articole din perioada 1995-2005 [3]

Prima parte…și a doua

***

Corneliu C. Simuț, Studii de teologie dogmatică. Articole din perioada 1995-2005, Ed. Universității Emanuel, Cluj-Napoca, 2007, 330 p.

*

Între p. 39-50 avem un articol despre antropologia Sfântului Grigorie al Nyssei.

În n. 5, p. 41, autorul îl citează pe Nellas. Și, după cum spuneam și altădată, titlul cărții lui Panaiotis Nellas este „Omul – ființă îndumnezeită” și nu „animal îndumnezeit”, după cum a tradus Părintele Ică jr.

Din p. 44 discută chipul lui Dumnezeu în om la Sfântul Grigorie al Nyssei. Autorul trăgând concluzia că „chipul lui Dumnezeu constă în natura sa intelectuală și morală”, p. 45.

În p. 46, autorul discută „asexualitatea” chipului lui Dumnezeu în om la Sfântul Grigorie și spune că nu e de acord cu el în acest punct. Numai că nu ne trimite la niciun text grigorian, deși are „o dispută” intensă cu Sfântul Grigorie.

*

La ce carte a Sfântului Grigorie se referă Corneliu Simuț? În n. 21, p. 46, ultima înainte de „dispută”, se referă la Despre facerea omului. Tratat teologic existent în PSB 30, p. 15-91.

Iar dacă cap. 16 grigorian se referă la chip, cap. 17 se ocupă cu problema: „cum s-ar fi putut naște oamenii în cazul când primii oameni n-ar fi păcătuit, știut fiind că nașterea de copii a avut loc după căderea în păcat”, cf. PSB 30, ed. cit., p. 17.

În ceea ce privește chipul lui Dumnezeu în om, Sfântul Grigorie spune că el constă în „tot soiul de bunătăți [ascunse în noi], [în] orice virtute, [în] toată înțelepciunea și [în] tot ce se poate concepe mai bun”, cf. PSB 30, ed. cit., p. 49. Faptul de „a fi liber de orice constrângere” [Ibidem] face parte din chip.

Iar „chipul”, continuă Sfântul Grigorie, are „legătură cu întreaga omenire”, pentru că „toți oamenii sunt dotați cu putere de judecată și de hotărâre” personală [Idem, p. 51]. Și toți oamenii sunt zidiți după chipul lui Dumnezeu [Ibidem].

În finalul cap. 16, Sfântul Grigorie al Nyssei spune că „întreaga fire” umană „formează un singur chip”, pe când „împărțirea omenirii în bărbat și în femeie a avut loc, cred eu, mai târziu, după ce s-a încheiat alcătuirea creației” [Ibidem].

Și în cap. 17 din tratatul antropologic al Sfântului Grigorie apare „problema” cu care nu e de acord Corneliu Simuț.

Însă modul de a gândi al Sfântului Grigorie în această problemă antropologică vizează…hristologia. Pentru că Hristos a enipostaziat în persoana Sa dumnezeiască preexistentă firea umană în totalitatea ei.

Dar ce spune Sfântul Grigorie în cap. 17 din Despre facerea omului, existent în PSB 30, ed. cit., între p. 51-53?

Referindu-se la Mt. 22, 30, Sfântul Grigorie afirmă: la învierea universală a morților va exista „o restabilire a oamenilor în vechea stare pe care au avut-o înainte de căderea în păcat. […] [Pentru că] viața de dinainte de păcat era un fel de viață îngerească” [PSB 30, ed.  cit., p. 52]. Lucru cu totul adevărat, pentru că viața în Împărăția lui Dumnezeu nu are de-a face cu activitatea sexuală.

Din acest motiv, Sfântul Grigorie al Nyssei afirmă că datorită căderii în păcat, adică a căderii noastre din viața îngerească/ dumnezeiască, a început înmulțirea oamenilor în cadrul căsătoriei [Ibidem].

Tot aici, Sfântul Grigorie vorbește despre o înmulțire a Îngerilor și despre posibilitatea ca oamenii să se fi înmulțit într-un alt fel decât sexual, dacă oamenii nu păcătuiau [Ibidem].

De aceea, după păcat, Dumnezeu „ne-a îngăduit să transmitem viața de la unii la alții întocmai ca dobitoacele și ca vietățile necugetătoare” [Idem, p. 53], adică pe cale sexuală.

*

Și acum ne întoarcem la ce spune Simuț în p. 46. El spune că nu e de acord cu Sfântul Grigorie, când acesta afirmă că „sexualitatea nu este o trăsătură a chipului lui Dumnezeu, deoarece primii oameni au fost creați fără sex”.

Însă Sfântul Grigorie nu spune că Sfinții Protopărinți Adam și Eva au fost creați asexuați/ nu aveau sexe diferențiate, ca noi, cei de azi, ci că ei, în starea primară, când erau plini de slava lui Dumnezeu, nu au apelat la relații sexuale. Lucru spus, în mod explicit, în Facerea.

Așa că autorul a corupt textul grigorian, spunând lucruri pe care Sfântul Grigorie nu le-a spus.

Pentru că Sfântul Grigorie a spus că în starea paradisiacă omul nu și-a exprimat sexualitatea, ci relațiile sexuale dintre oameni sunt postlapsariale/ post-păcat, căsătoria cu relații sexuale fiind îngăduită și binecuvântată de Dumnezeu.

O altă deformare a textului Sfântului Grigorie produsă de Simuț e aceasta, în care Simuț spune că „viața sexuală…și înmulțirea oamenilor pe această cale este o denaturare a chipului lui Dumnezeu în om”, p. 46, după Sfântul Grigorie al Nyssei.

Însă Sfântul Grigorie a spus, dimpotrivă: că după căderea omului în păcat, adică după întunecarea chipului lui Dumnezeu din om, după ce omul a căzut din viața sa îngerească/ dumnezeiască, Dumnezeu a îngăduit relațiile sexuale și nașterea de prunci în căsătorie.

Deci nu omul ci Dumnezeu a îngăduit relații sexuale în cadrul căsătoriei.

Rămâne drept o problemă tainică înmulțirea Îngerilor pe care Sfântul Grigorie o amintește în treacăt, fără să aibă o discuție extinsă. Iar despre care Corneliu spune: „Biblia nu ne spune…că îngerii s-ar înmulți”, p. 46.

Autorul insistă asupra faptului că înmulțirea e o poruncă a lui Dumnezeu dată în Paradis și că „e imposibilă” o altă înmulțire a omului decât pe cale sexuală, p. 46. Dar Simuț nu ne spune dacă primii oamenii „au avut relații sexuale” în Paradis, dacă înmulțirea e o poruncă pentru viața paradisiacă.

Da, „diferențele de ordin sexual sunt trăsături fundamentale ale ființei umane”, p. 46, și definitorii, după căderea omului în păcat! În viața paradisiacă însă, ca și în Împărăția lui Dumnezeu, trăsătura fundamentală a oamenilor a fost și este aceea de văzător de Dumnezeu.

Tocmai de aceea noi suntem chemați, încă de acum, să fim văzători de Dumnezeu și comunionali cu Sine, pentru că în acestea va consta veșnicia noastră cu Dumnezeu.

În concluzie, Corneliu nu a fost cinstit cu sursa citată…ci pe burta goală/ fără citarea textelor…a răstălmăcit textele grigoriene. Total neacademic și răuvoitor.

Pentru că Sfântul Grigorie s-a bazat pe mărturia Domnului, de la Mt. 22, 30 („căci în înviere nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca Îngerii în cer”, GNT)  și nu a fabulat în materie de ontologie umană.

Predică despre sfătuire [18 decembrie 2013]

Sfantul Cuvios Daniil Sihastrul

Iubiții mei,

dacă avem nevoie de ceva profund de la un preot al lui Dumnezeu, în afară de slujbele pe care le face în Biserică, atunci avem nevoie de sfătuire.

Avem nevoie de experiența lui profundă, care este teologică și mistică, ascetică și liturgică, existențială și personalizatoare.

Adică de sfătuire…duhovnicească și nu, în primul rând, psihologică, economică, financiară, maritală sau socială.

Însă pentru a fi capabili de a sfătui/ de a îndruma profund/ abisal pe oameni, e nevoie de ceea ce, Viața lui, spune că avea Sfântul Daniil Sihastrul, cel pomenit azi: „cunoştea cugetele cele ascunse [ale oamenilor] şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfânt”.

Și Sfântul Daniil avea vederea sufletului ca pe o harismă, datorită curățirii sale de patimi și a înaintării în sfințenie.

Căci pe măsură ce ne despătimim în mod real și ajungem să experiem vederea lui Dumnezeu și contemplarea adâncă a făpturilor create de Dumnezeu și a dogmelor teologice, adâncul nostru și adâncul celor din fața noastră ne devine tot mai explicit.

Dar ne devine tot mai explicit în comunicare și comuniune cu oamenii și…spre folosul oamenilor…și nu în mod ofensator la adresa lor.

Acesta e motivul pentru care întrebările către duhovnic și discuțiile cu el sunt necesare, atunci când dorim să ne cunoaștem tot mai bine sau, mai bine zis, să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne spună, prin preot, cele ale adâncului vieții noastre.

Da, e adevărat, nu orice preot ne poate răspunde la anumite întrebări, care țin de o experiență profundă!

E nevoie de multă căutare…pentru a găsi oameni ai lui Dumnezeu cu multă sfințenie, care să ne răspundă la întrebări majore, copleșitoare…

Însă sunt încredințat de faptul, că o întrebare către un preot, în materie de viață duhovnicească, dacă e acceptată de acela ca o problemă care trebuie rezolvată cu Dumnezeu, adică responsabil, va aduce o luminare anume…în problema noastră.

Dar sfătuirea reală e o luminare de la Dumnezeu pentru fiecare în parte.

Dumneavoastră veniți cu o problemă personală…care necesită multă experiență din partea preotului…iar el trebuie să vă spună, pe scurt, în două-trei minute, ceea ce el a acumulat în ani de viață și de citire și de înțelegere teologică.

De aceea, sfătuirea e ca operația pentru medic: trebuie să dovedești că poți să vindeci. E o vindecare făcută în direct.

Numai că vindecarea duhovnicească, făcută de Dumnezeu prin persoana preotului, arată altcumva decât operația la inimă.

Când te trezești din somnul indus…vrei să simți că totul e bine la inimă…

Însă, în viața duhovnicească, operația pe suflet se face fără anestezie, în stare de maximă conștiență, iar cuvintele preotului, luminate de Dumnezeu, intră ca o sabie în inima omului…dacă nu sunt acceptate și ca o pace înțelegătoare, plină de consecințe bucuroase, dacă accepți vindecarea lui Dumnezeu.

Pentru că, a cunoaște cele ascunse ale oamenilor…înseamnă a le vedea patimile, păcatele, necredința, modul parșiv în care se ascund de oameni. A-i vedea nud. A-i vedea în adâncul lor, în intimitatea lor cea mai profundă…adică așa cum sunt ei.

Și după cum te poți certa cu medicul pentru că „nu vede bine” plămânul, rinichiul sau uterul tău…tot la fel te poți certa și cu omul lui Dumnezeu care te vede…pentru că, în adâncul tău, nu vrei să te schimbi.

Sfătuirea e pentru schimbare.

Sfătuirea duhovnicească are scop soteriologic.

Și tu, ca preot, trebuie să știi ce să spui și cum să spui…în așa fel încât nu numai să-l încredințezi pe om că are nevoie de asta…și asta…în mod punctual, ci și să îl duci acolo, în acea stare interioară, care e harică…unde el trăiește pașii propriei vindecări.

Iar dacă poți să faci asta, cu harul lui Dumnezeu, atunci omul te va resimți ca pe un Părinte, ca pe un Prieten, ca pe un Confident real…pentru că tu l-ai dus în interiorul său…acolo unde el s-a împăcat cu Dumnezeu, a acceptat cele ale Lui…pentru că s-a recunoscut pe el așa cum este.

În ce constă sfătuirea?

În sinceritatea extinsă, frumoasă, principială, curată de ambele părți.

Cel credincios îi mărturisește pe larg viața sa preotului, cu bunele și relele ei…iar preotul scanează, cu harul lui Dumnezeu, problemele duhovnicești ale omului…și încearcă să construiască, dimpreună cu el, în ani de zile…pașii îndreptării lui.

Și în măsura în care dorești schimbările interioare…vin și sfaturile de la un om cu multă perspicacitate duhovnicească.

Însă sfătuirea are de-a face cu despătimirea.

Dacă începi să îți vezi patimile…dacă te lași văzut de oameni duhovnicești, pentru ca ei să te ajute în demersul tău…și te umpli de starea totală, deplină de pocăință, de pocăință continuă…și de rugăciune continuă, intensă, ca stare cotidiană de existență…atunci începi drumul spre sfințenie, la care toți suntem chemați.

Pentru că sfătuirea duhovnicească este pentru drumul sfințeniei și nu pentru lucruri colaterale!

De aceea, adesea, oamenii vor să afle de la duhovnici lucruri colaterale: cu cine să se căsătorească, unde să se vindece de vreo boală, cum să îi „tempereze” pe membrii familiei, cum „să se simtă” mai bine…

Adică ne confundă cu psihologul, cu psihiatrul, cu un medic, cu un coleg de serviciu, cu un tată, prieten, frate…

Pentru că nu îi interesează relația reală cu Dumnezeu și, implicit, patimile lor.

De aceea, imediat sar ca arși…când pătrunzi în sufletul lor…acolo unde ei sunt idolatri, unde se închină la o patimă sau alta…și când le vorbești de ele…îți devin „neprieteni”, se isterizează, te neagă, te exclud…pentru că nu vor să se vindece…de patimile lor.

Și limita sfătuirii…devine astfel limita patimilor profunde ale omului.

Însă, pentru binele lor real, pentru binele lor de perspectivă…uneori duhovnicii aleg să îi enerveze rău de tot pe oameni cu punerea în ramă a patimile lor, chit că unii dintre ei, pentru o anume perioadă…nu vor să îi mai vadă…sau nu mai vin la Biserică.

Pentru că și medicii fac la fel: îi spun verde în față omului că se îndreaptă spre moarte…dacă mai bea, mai fumează…sau mai face efort excesiv.

Și, adesea, după luni, ani de reflecție…omul sfătuit duhovnicește asupra unui punct nevralgic al vieții lui…înțelege de ce „l-a urât” pe duhovnic, atunci când i-a spus patimile din el: pentru că l-a văzut cu adevărat…în adâncul lui…

Și pentru că omul nu a fost în stare…să își accepte propriul adevăr…a ales să fugă cu boala în el…

Merg pe stradă…vorbesc cu oamenii…și simt, în adâncul lor, „enervarea” față de preot. Față de „ceea ce este el”.

Lucrurile devin și mai complicate când oamenii mă cunosc…mă citesc…sunt „informați” la adresa mea.

Simpla mea prezență undeva…poate tăia cheful de râs…sau de distracție…poate produce panică sau enervare profundă…dezgust…sau ironie bădărană…adică violență verbală și fizică.

Pentru că atunci când port în mine…starea de a fi a preotului, adică prezența slavei lui Dumnezeu în mine, autoritatea duhovnicească, harismatică…mă adresez sufletelor oamenilor…mai înainte de a le spune vreun cuvânt…și ei, în adâncul lor, simt asta!

Iar dacă nu ești un om al lui Dumnezeu, dacă nu ești om credincios…prezența preotului în societate este o enervare…și nu o contemplație frumoasă, o bucurie, o binecuvântare.

Însă la fel de enervantă e și prezența oricărui om profund credincios…în societate.

Ești acceptat ca om „credincios”…numai în măsura în care nu arăți că ești un om cu principii și cu viață duhovnicească.

Pentru că atunci când devii o personalitate teologică printre oameni…ei te vor exclude/ minimaliza/ ironiza…tocmai pentru că ești un om, care, prin simpla sa prezență, nu este de acord cu viața laxă, la întâmplare, cu „aranjamentele” de tot felul, cu compromisurile depersonalizante, cu trocurile jegoase.

De unde înțelegem că sfătuirea duhovnicească împarte oamenii în două…chiar dacă există și categoria relativiștilor, care împăunează albul cu negru.

Pentru că a începe să mergi pe calea duhovnicească…înseamnă a deveni altfel decât lumea…iar altfel decât lumea e numai…împreună cu Dumnezeu.

Și când începem să trăim cu Dumnezeu…trebuie să învățăm limbajul dublu al vieții sociale. Care, pentru mulți creștini ortodocși, e o mare problemă nerezolvată…de unde extremismele diverse.

Pentru că una trebuie să vorbim în societate…accesând problematici mai mult sau mai puțin de fond…și altcineva suntem noi în adâncul nostru.

Mai concret: una trebuie să faci la serviciu, ca jurist, medic, polițist, vânzător, frizer ortodox…și subiectele de discuție cu oamenii sunt cele cu suportabilitate largă…și altele sunt probleme reale, de adâncime ale vieții noastre. Adică cele care ne interesează cu adevărat.

Probleme pe care, uneori, nu avem cu cine să le discutăm în familie, între rude…între prieteni…ci avem doar câțiva oameni duhovnicești cu care le discutăm.

Așa că există o sfătuire cu orice preot în materie de viață duhovnicească…și una punctuală, mult mai specializată, cu preoți și monahi și mireni cu o mare viață duhovnicească.

Până ajungem să-i cunoaștem pe cei mari ai Ortodoxiei…trebuie să apelăm la orice preot ortodox…când avem o problemă interioară.

Și în măsura în care suntem cinstiți cu acel preot și cu Dumnezeu…vom primi o luminare asupra problemei noastre.

Un sfat care să ne indice direcția.

Așadar, iubiți confrați, să ne lăsăm sfătuiți de Dumnezeu prin Sfinții Lui!

Să ne lăsăm conduși spre noi înșine…și să ne renovăm continuu interiorul nostru, modul în care ne raportăm la Dumnezeu, la oameni și la întreaga creație.

Iar în măsura în care ne simțim împliniți în ceea ce facem…e semn că pe atât am ieșit dintr-o închinare idolatră în fața patimilor noastre și le-am găsit ca lucruri de rușine ale noastre și le-am spovedit și luptăm continuu împotriva lor.

Să ne schimbăm continuu…prin luminările lui Dumnezeu, Cel care ne bucură și ne umple de viață pe noi toți! Amin.