Predică despre sfătuire [18 decembrie 2013]

Iubiții mei,

dacă avem nevoie de ceva profund de la un preot al lui Dumnezeu, în afară de slujbele pe care le face în Biserică, atunci avem nevoie de sfătuire.

Avem nevoie de experiența lui profundă, care este teologică și mistică, ascetică și liturgică, existențială și personalizatoare.

Adică de sfătuire…duhovnicească și nu, în primul rând, psihologică, economică, financiară, maritală sau socială.

Însă pentru a fi capabili de a sfătui/ de a îndruma profund/ abisal pe oameni, e nevoie de ceea ce, Viața lui, spune că avea Sfântul Daniil Sihastrul, cel pomenit azi: „cunoştea cugetele cele ascunse [ale oamenilor] şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfânt”.

Și Sfântul Daniil avea vederea sufletului ca pe o harismă, datorită curățirii sale de patimi și a înaintării în sfințenie.

Căci pe măsură ce ne despătimim în mod real și ajungem să experiem vederea lui Dumnezeu și contemplarea adâncă a făpturilor create de Dumnezeu și a dogmelor teologice, adâncul nostru și adâncul celor din fața noastră ne devine tot mai explicit.

Dar ne devine tot mai explicit în comunicare și comuniune cu oamenii și…spre folosul oamenilor…și nu în mod ofensator la adresa lor.

Acesta e motivul pentru care întrebările către duhovnic și discuțiile cu el sunt necesare, atunci când dorim să ne cunoaștem tot mai bine sau, mai bine zis, să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne spună, prin preot, cele ale adâncului vieții noastre.

Da, e adevărat, nu orice preot ne poate răspunde la anumite întrebări, care țin de o experiență profundă!

E nevoie de multă căutare…pentru a găsi oameni ai lui Dumnezeu cu multă sfințenie, care să ne răspundă la întrebări majore, copleșitoare…

Însă sunt încredințat de faptul, că o întrebare către un preot, în materie de viață duhovnicească, dacă e acceptată de acela ca o problemă care trebuie rezolvată cu Dumnezeu, adică responsabil, va aduce o luminare anume…în problema noastră.

Dar sfătuirea reală e o luminare de la Dumnezeu pentru fiecare în parte.

Dumneavoastră veniți cu o problemă personală…care necesită multă experiență din partea preotului…iar el trebuie să vă spună, pe scurt, în două-trei minute, ceea ce el a acumulat în ani de viață și de citire și de înțelegere teologică.

De aceea, sfătuirea e ca operația pentru medic: trebuie să dovedești că poți să vindeci. E o vindecare făcută în direct.

Numai că vindecarea duhovnicească, făcută de Dumnezeu prin persoana preotului, arată altcumva decât operația la inimă.

Când te trezești din somnul indus…vrei să simți că totul e bine la inimă…

Însă, în viața duhovnicească, operația pe suflet se face fără anestezie, în stare de maximă conștiență, iar cuvintele preotului, luminate de Dumnezeu, intră ca o sabie în inima omului…dacă nu sunt acceptate și ca o pace înțelegătoare, plină de consecințe bucuroase, dacă accepți vindecarea lui Dumnezeu.

Pentru că, a cunoaște cele ascunse ale oamenilor…înseamnă a le vedea patimile, păcatele, necredința, modul parșiv în care se ascund de oameni. A-i vedea nud. A-i vedea în adâncul lor, în intimitatea lor cea mai profundă…adică așa cum sunt ei.

Și după cum te poți certa cu medicul pentru că „nu vede bine” plămânul, rinichiul sau uterul tău…tot la fel te poți certa și cu omul lui Dumnezeu care te vede…pentru că, în adâncul tău, nu vrei să te schimbi.

Sfătuirea e pentru schimbare.

Sfătuirea duhovnicească are scop soteriologic.

Și tu, ca preot, trebuie să știi ce să spui și cum să spui…în așa fel încât nu numai să-l încredințezi pe om că are nevoie de asta…și asta…în mod punctual, ci și să îl duci acolo, în acea stare interioară, care e harică…unde el trăiește pașii propriei vindecări.

Iar dacă poți să faci asta, cu harul lui Dumnezeu, atunci omul te va resimți ca pe un Părinte, ca pe un Prieten, ca pe un Confident real…pentru că tu l-ai dus în interiorul său…acolo unde el s-a împăcat cu Dumnezeu, a acceptat cele ale Lui…pentru că s-a recunoscut pe el așa cum este.

În ce constă sfătuirea?

În sinceritatea extinsă, frumoasă, principială, curată de ambele părți.

Cel credincios îi mărturisește pe larg viața sa preotului, cu bunele și relele ei…iar preotul scanează, cu harul lui Dumnezeu, problemele duhovnicești ale omului…și încearcă să construiască, dimpreună cu el, în ani de zile…pașii îndreptării lui.

Și în măsura în care dorești schimbările interioare…vin și sfaturile de la un om cu multă perspicacitate duhovnicească.

Însă sfătuirea are de-a face cu despătimirea.

Dacă începi să îți vezi patimile…dacă te lași văzut de oameni duhovnicești, pentru ca ei să te ajute în demersul tău…și te umpli de starea totală, deplină de pocăință, de pocăință continuă…și de rugăciune continuă, intensă, ca stare cotidiană de existență…atunci începi drumul spre sfințenie, la care toți suntem chemați.

Pentru că sfătuirea duhovnicească este pentru drumul sfințeniei și nu pentru lucruri colaterale!

De aceea, adesea, oamenii vor să afle de la duhovnici lucruri colaterale: cu cine să se căsătorească, unde să se vindece de vreo boală, cum să îi „tempereze” pe membrii familiei, cum „să se simtă” mai bine…

Adică ne confundă cu psihologul, cu psihiatrul, cu un medic, cu un coleg de serviciu, cu un tată, prieten, frate…

Pentru că nu îi interesează relația reală cu Dumnezeu și, implicit, patimile lor.

De aceea, imediat sar ca arși…când pătrunzi în sufletul lor…acolo unde ei sunt idolatri, unde se închină la o patimă sau alta…și când le vorbești de ele…îți devin „neprieteni”, se isterizează, te neagă, te exclud…pentru că nu vor să se vindece…de patimile lor.

Și limita sfătuirii…devine astfel limita patimilor profunde ale omului.

Însă, pentru binele lor real, pentru binele lor de perspectivă…uneori duhovnicii aleg să îi enerveze rău de tot pe oameni cu punerea în ramă a patimile lor, chit că unii dintre ei, pentru o anume perioadă…nu vor să îi mai vadă…sau nu mai vin la Biserică.

Pentru că și medicii fac la fel: îi spun verde în față omului că se îndreaptă spre moarte…dacă mai bea, mai fumează…sau mai face efort excesiv.

Și, adesea, după luni, ani de reflecție…omul sfătuit duhovnicește asupra unui punct nevralgic al vieții lui…înțelege de ce „l-a urât” pe duhovnic, atunci când i-a spus patimile din el: pentru că l-a văzut cu adevărat…în adâncul lui…

Și pentru că omul nu a fost în stare…să își accepte propriul adevăr…a ales să fugă cu boala în el…

Merg pe stradă…vorbesc cu oamenii…și simt, în adâncul lor, „enervarea” față de preot. Față de „ceea ce este el”.

Lucrurile devin și mai complicate când oamenii mă cunosc…mă citesc…sunt „informați” la adresa mea.

Simpla mea prezență undeva…poate tăia cheful de râs…sau de distracție…poate produce panică sau enervare profundă…dezgust…sau ironie bădărană…adică violență verbală și fizică.

Pentru că atunci când port în mine…starea de a fi a preotului, adică prezența slavei lui Dumnezeu în mine, autoritatea duhovnicească, harismatică…mă adresez sufletelor oamenilor…mai înainte de a le spune vreun cuvânt…și ei, în adâncul lor, simt asta!

Iar dacă nu ești un om al lui Dumnezeu, dacă nu ești om credincios…prezența preotului în societate este o enervare…și nu o contemplație frumoasă, o bucurie, o binecuvântare.

Însă la fel de enervantă e și prezența oricărui om profund credincios…în societate.

Ești acceptat ca om „credincios”…numai în măsura în care nu arăți că ești un om cu principii și cu viață duhovnicească.

Pentru că atunci când devii o personalitate teologică printre oameni…ei te vor exclude/ minimaliza/ ironiza…tocmai pentru că ești un om, care, prin simpla sa prezență, nu este de acord cu viața laxă, la întâmplare, cu „aranjamentele” de tot felul, cu compromisurile depersonalizante, cu trocurile jegoase.

De unde înțelegem că sfătuirea duhovnicească împarte oamenii în două…chiar dacă există și categoria relativiștilor, care împăunează albul cu negru.

Pentru că a începe să mergi pe calea duhovnicească…înseamnă a deveni altfel decât lumea…iar altfel decât lumea e numai…împreună cu Dumnezeu.

Și când începem să trăim cu Dumnezeu…trebuie să învățăm limbajul dublu al vieții sociale. Care, pentru mulți creștini ortodocși, e o mare problemă nerezolvată…de unde extremismele diverse.

Pentru că una trebuie să vorbim în societate…accesând problematici mai mult sau mai puțin de fond…și altcineva suntem noi în adâncul nostru.

Mai concret: una trebuie să faci la serviciu, ca jurist, medic, polițist, vânzător, frizer ortodox…și subiectele de discuție cu oamenii sunt cele cu suportabilitate largă…și altele sunt probleme reale, de adâncime ale vieții noastre. Adică cele care ne interesează cu adevărat.

Probleme pe care, uneori, nu avem cu cine să le discutăm în familie, între rude…între prieteni…ci avem doar câțiva oameni duhovnicești cu care le discutăm.

Așa că există o sfătuire cu orice preot în materie de viață duhovnicească…și una punctuală, mult mai specializată, cu preoți și monahi și mireni cu o mare viață duhovnicească.

Până ajungem să-i cunoaștem pe cei mari ai Ortodoxiei…trebuie să apelăm la orice preot ortodox…când avem o problemă interioară.

Și în măsura în care suntem cinstiți cu acel preot și cu Dumnezeu…vom primi o luminare asupra problemei noastre.

Un sfat care să ne indice direcția.

Așadar, iubiți confrați, să ne lăsăm sfătuiți de Dumnezeu prin Sfinții Lui!

Să ne lăsăm conduși spre noi înșine…și să ne renovăm continuu interiorul nostru, modul în care ne raportăm la Dumnezeu, la oameni și la întreaga creație.

Iar în măsura în care ne simțim împliniți în ceea ce facem…e semn că pe atât am ieșit dintr-o închinare idolatră în fața patimilor noastre și le-am găsit ca lucruri de rușine ale noastre și le-am spovedit și luptăm continuu împotriva lor.

Să ne schimbăm continuu…prin luminările lui Dumnezeu, Cel care ne bucură și ne umple de viață pe noi toți! Amin.