Istorie 4. 52

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a.

***

Cap. 36.  Apocriful 1 Enoh

În ediția Herald, după traducerea din engleză a variantei etiopiene, el a fost editat sub numele de Cartea lui Enoh[1].

Iar Dumnezeu apare, în cap. 1, sub titulatura de  „Cel Sfânt din ceruri”[2]. Tot aici, El este „Cel Mare și Sfânt”[3] iar „Dumnezeul veșnic va umbla pe pământ”[4].

Cei drepți „vor fi ai lui Dumnezeu”[5], pe când cei păcătoși nu vor cunoaște „izbăvirea”[6].

În cap. 6, „îngerii, copiii cerului”, au poftit fiicele pământenilor[7] și 200 de îngeri „au coborât în zilele lui Iared, pe vârful muntelui Hermon”, pentru a se căsători cu ele[8]. Fără ca autorul „să ne explice”, cum puteau „trăi” Îngerii, ființe spirituale, cu fiicele pământenilor.

Însă în finalul cap. 6 avem „numele” îngerilor, care sunt „căpetenii ale zecilor”[9] și care au coborât pe pământ pentru ca „să se împreuneze” cu femeile. De unde „deducem” că femeile pământenilor „erau mai frumoase” decât slava lui Dumnezeu, dacă îngerii „și-au pierdut nemurirea” pentru ele.

După ce îngerii „și-au luat neveste” și „au început să se împreuneze cu ele și să trăiască cu ele, aceștia le-au învățat farmece și descântece, și culegerea rădăcinilor, și le-au făcut cunoscute plantele”[10]. Și astfel autorul „explică”, „pe baza” îngerilor, cum „a coborât” din cer vrăjitoria dar și medicina naturistă.

Ce a rezultat din „împreunarea” îngerilor cu femeile pământenilor? „Uriașii”, care aveau statura de „trei mii de coți”[11].

Dar uriașii, deși „născuți” din îngeri și femei frumoase, în loc să fie niște „drăguți”, erau niște monștri. Pentru că ei „au început să înfulece toată agoniseala oamenilor. Și când oamenii nu au mai putut să-i sature, uriașii s-au întors împotriva lor ca să-i mănânce. Și apoi au început să pornească după păsări, după dobitoace, după târâtoare, după pești, și să-și sfâșie carnea unul altuia, și să bea sângele”[12].

După cum se observă, uriașii sunt „o paradigmă religioasă” antecedentă teoriei evoluționiste, care vorbește despre cum „s-au mâncat” dinozaurii între ei.

În cap. 8 apare însă Azâzêl, pe care îl știm ca demon[13], și care „i-a învățat pe oameni cum să facă săbii, cuțite, paveze, zale și le-a făcut cunoscute metalele pământului și arta de a le cunoaște; el le-a arătat cum să facă brățări și podoabe, și cum să folosească vopselele, și cum să-și înfrumusețeze sprâncenele, cum să folosească pietrele prețioase și tot soiul de culori”[14].

Cu toate că nu e numit pe nume în carte, Azazel, prin ce i-a învățat pe oameni, nu le-a adus un spor de fericire. Pentru că „s-a arătat multă nelegiuire și s-au petrecut păcate trupești, și ei [oamenii]

 s-au rătăcit și s-au stricat în tot ce făceau”[15].

Ceilalți îngeri „coborâți din cer” și care „s-au împreunat” cu femeile, și ei i-au învățat numai rele pe oameni: unul i-a învățat „tot felul de vrăjitorii”, altul „cum să dezlege vrăjitoriile”, altul i-a învățat astrologia, alții „semnele” cerului și ale pământului[16].

Însă oamenii au strigat spre cer[17]…și în cap. al 9-lea intră în scenă îngerii din cer: Mihail, Uriel, Rafael și Gabriel[18].

Pentru cei 4, Azazel este unul „care a adus toate nedreptățile pe pământ și a arătat lumii tainele veșnice care erau (păstrate) în cer, și pe care oamenii se străduiau să le învețe”[19]. Dar, după cum se observă, deși Azazel i-a învățat pe oameni să păcătuiască, tot el i-a învățat „taine cerești”. Adică demonul, în 1 Enoh, împărtășește oamenilor cunoaștere amestecată, și bună și rea, și nu este cu totul negativ, după cum e în teologia Bisericii.

În 9. 10 găsim fragmentul: „sufletele celor morți strigă la porțile cerului”[20]. Iar Dumnezeu ascultă rugăciunile oamenilor.

Căci „Prea-Înaltul” sau „Cel Mare și Sfânt” l-a trimis pe Uriel la fiul lui Lameh, pentru ca să îl anunțe pe Noe să se ascundă, pentru că urmează „un mare potop [ce] se va revărsa peste întregul pământ”[21].

Din porunca Domnului, Rafael îl leagă pe Azazel „de mâini și de picioare”[22] și îl aruncă „în beznă” pentru veci[23].

Din 10. 6 aflăm că există o zi a marii Judecăți și că atunci, în acea zi, Azazel „va fi aruncat în foc”[24].

Iar Mihail, fiind trimis de Domnul, a nimicit „toate sufletele celor răi”[25].

„Faptele dreptății și ale adevărului” aduc „bucurie veșnică”[26]. Iar „tainițele binecuvântării…se găsesc în cer”[27].

În 12. 3, Enoh Îl numește pe Dumnezeu:  „Domnul măreției[28] și Împăratul veacurilor”[29].

Din 14. 8 începe „o vedenie”, unde Enoh a fost „purtat la cer” și a văzut „o casă mare clădită din pietre de cristal”[30]. Totodată vede „un tron măreț” și Heruvimi[31]. Și „Slăvitul stătea acolo [pe tron], iar veșmântul său strălucea mai puternic decât soarele și era mai alb ca zăpada”[32].

Dumnezeu vorbește în cap. 15, de unde aflăm că uriașii sunt „duhuri rele pe pământ”[33]. Numai că „Dumnezeul” acestui apocrif nu ne explică, cum s-ar fi putut „împreuna” duhurile cerului cu oamenii.

În cap. 17, Enoh e dus „într-un loc în care cei ce se aflau acolo erau ca focul arzător”[34]. Apoi „în locul întunericului”[35]. După care vede „toate gurile râurilor pământului și deschizătura adâncului”[36], dar și unde se află „tainița tuturor vânturilor”[37].

Din 18. 15 aflăm că există niște stele, care „se rostogolesc în foc”, adică „cei care au încălcat porunca Domnului la începutul înălțării lor, căci nu au răsărit la momentul rânduit”[38].

În cap. 20, Enoh ne oferă numele „îngerilor cei sfinți, care veghează”: Uriel, Rafael, Raguel, Mihail, Sarachael, Gabriel și Remiel[39].

În cap. 21, Enoh vede „temnița îngerilor”[40].

În 22. 7, Enoh află că sufletul care „se tânguia” în iad era al lui Abel[41].

În 24, 4, Enoh vede, în „vedenie”, „un pom…[cu] un miros neasemuit, iar frunzele, florile și lemnul acestuia nu se uscau niciodată; și fructele sale erau minunate și se asemănau cu cele ale unui palmier”[42].

Domnul slavei „va judeca și va pune capăt tuturor lucrurilor în veci. Atunci acesta [pomul de la 24. 4 n.n.] va fi dăruit hrană pentru cei aleși: va fi răsădit în locul cel sfânt, în templul Domnului, Împăratul veșnic”[43].

În 29. 2, Enoh „vede” „copaci parfumați, ce trimiteau miresme de tămâie și mirt, și aceștia se asemănau…cu migdalul”[44].

În 32, 6, Rafael îi arată lui Enoh „pomul înțelepciunii” din care au mâncat Protopărinții noștri și li s-au deschis ochii[45].

În 34. 2 se vorbește despre cele „trei porți deschise ale cerului”[46].

În cap. 37, în care încep Pildele, la 37. 4 apare sintagma „Domnul Duhurilor”[47], care e sintagma teologică fundamentală a acestei părți. Ea se repetă de mai multe ori.

Iar în 38. 4 se vorbește despre „lumina” lui Dumnezeu, care se ivește „pe fețele celor sfinți, drepți și aleși”[48].

În 40. 1, Enoh „vede” „mii și mii și miriade și miriade…dinaintea Domnului Duhurilor”[49].

În acest apocrif, Enoh „vede tot”. Grandomania sa e absolută. A văzut „toate tainele cerurilor și cum este împărțită împărăția și cum sunt puse în cumpănă faptele oamenilor”[50].

În 46. 1, Dumnezeu este „Unul care era Stăpân peste zile”[51].

Sintagma „Fiul omului” apare în 46. 2. Fapt care arată că autorul apocrifului îl cunoștea și îl plagiază pe Sfântul Profet Daniil.

În 48. 10 găsim și sintagma „Unsul Său”, pe când în 49. 2 și 49. 4, Mesia e numit „Alesul”[52].

Din 50. 4 aflăm că Dumnezeu „este drept și în judecata Sa”[53]. Iar Domnul Duhurilor, când Alesul Se va așeza pe tronul Său, Îl va umple de slavă[54].

Odată cu cap. al 60-lea începe Fragment din Cartea lui Noe[55]. Unde regăsim sintagma Domnul Duhurilor[56].

În 60. 8 ni se confirmă faptul că Adam este „primul om pe care l-a creat Domnul”[57].

În 60, 10 găsim sintagma „oștirea văzduhului” dar și „oștirea lui Dumnezeu”. Și, tot aici, după Heruvimi și Serafimi sunt amintiți „ophanimii”, despre care, în n. 5, p. 107-108, aflăm că sunt roțile din Iez. 1, 15.

Domnul Duhurilor are „mare milă” și este „îndelung răbdător”[58].

Din 62. 5 aflăm că Îl vom vedea pe „acel Fiu al omului stând pe tronul slavei sale”[59].

În 71, 1 găsim expresia: „fiii cei sfinți ai lui Dumnezeu”[60].

Odată cu cap. 72 începe partea numită Cartea mersului luminătorilor cerești[61].

Cele 12 „porți deschise către toate marginile (cerului)” apar în 76. 1[62]. Iar în 78. 10, Uriel „îi arată” „chipul în care lumina este transmisă de către soare lunii, și pe ce parte a lunii este transmisă”[63].

În 82. 1 e amintit Matusalem, pentru că el trebuie să transmită „neamurilor lumii” cărțile scrise de Enoh[64].

Secțiunea Vedeniile din vis începe în cap. 83[65].

În cap. 87, autorul vorbește despre „o vedenie” în care a văzut, venind din cer, „făpturi care erau ca niște oameni albi”[66].

În 89.16 apare, pentru prima oară, sintagma „Domnul oilor”, care se va repeta în capitolele ulterioare în mod obsesiv.

Partea finală a cărții începe în cap. 92. Iar „Domnul cel sfânt va veni cu mânie și pedeapsă, ca să aducă judecata pe pământ”[67].

În 102. 5 se vorbește despre „ziua judecății păcătoșilor și ziua osândirii și a pedepselor”[68].

În 105. 2, Dumnezeul vorbește despre Fiul Lui și Amândoi Se vor uni cu cei drepți „pe veci”[69].

Însă nu în cap. 105 se termină cartea! Există și Fragment din Cartea lui Noe, cap. 106-107 dar și Un adaos la Cartea lui Enoh, cap. 108 și cu ele se termină apocriful de față.

În 106. 19 se vorbește despre „tablele cerești” iar Noe „va alina pământul după marele prăpăd” al potopului[70]. Pentru ca în 108, 12 să se vorbească despre faptul că Dumnezeu îi va face „cu lumină strălucitoare” pe cei care au iubit numele Său cel sfânt[71].