Zi: 22 decembrie 2013
Pelerinaj
O rază de lumină
În geam
Cele trei ferestre galbene
Emil Botta: masca de histrion [26]
Multe dintre poemele lui Botta reprezintă fotografia unui sentiment, o stare de spirit persistentă, în urma unui eveniment care-și lasă ecourile în sufletul său.
Fiorul morții nu i-a fost niciodată străin, așa cum am văzut, dar, după plecarea la cele veșnice a fratelui său, este cu atât mai intens.
Gândul la moarte, la starea de dincolo și la pocăință devine o constantă.
Fără a fi „ermetic”, poetul alege să se ascundă sub măști de cuvinte. Este, de altfel, poetul care a pus cel mai mult limba română să joace teatru în poezie.
Niciodată nu este el, real, concret, ci întotdeauna costumat, incognito.
Întotdeauna amestecă viața cu teatrul și cu literatura lumii (mai ales cu poezia lumii), coordonatele sale existențiale, care devin coordonate lirice.
De aceea îi este și greu criticului să se pronunțe asupra stărilor de spirit, pentru că Botta lasă în mod intenționat să plutească un văl de obscuritate peste exprimările sale poetice.
Nu excludem, însă, nici posibilitatea ca această mișcare fulgerătoare între doi poli, unul pozitiv și altul negativ – care se produce permanent în lirica sa – să fie consecința unor frământări și incertitudini interioare.
Astfel, poemul Un vis ne atrage atenția – în felul lui mai greu descifrabil de a sublinia contrastele personalității umane – asupra modului în care începe să ia în calcul modelul paulin al pocăinței:
Ne duce în Paradis
îngrozitorul meu vis.
Poate unde nu am urcat
Sancta Scala în genunchi,
poate unde nu am strigat
Mea Culpa
în patru cornuri de lume,
poate unde nu eram
într-un ev mediu
unde până și tiranii
stau în genunchi.
Pe un câmp vag m-a dus,
incert, imprecis,
îngrozitorul meu vis.
Și un mărăcine
cât roata carului
rostogolit de vânt
veni către mine
ca un bolid însângerat.
Și am dat cu piciorul
o lovitură și ce lovitură,
– oh, teme-te de mânia Mielului –
În acel mărăcine ciudat.
Și văzui: era un cap
omenesc, însângerat,
cu orbitele grele de gol,
două vacante lucarne oribile
din care
lumina fugise.
Atunci abia
Mea Culpa, Mea Culpa,
am strigat
în patru cornuri de lume,
atunci abia m-am frânt,
am căzut în genunchi,
atunci abia,
ca o iarbă rea.
„Nu am urcat/ Sancta Scala în genunchi” e un mod apocrif de a spune că nu a urcat scara virtuților, despre care se vorbește în Ortodoxie (sau scara Raiului[1]) și care este ipostaziată iconografic și pe un perete exterior de la Mănăstirea Sucevița[2]:
Perspectiva morții i se înfățișează, ca într-un coșmar, sub forma unui cap însângerat și lipsit de ochi, „cu orbitele grele de gol,/ două vacante lucarne oribile/ din care/ lumina fugise”.
Fugise lumina vieții…
Dar după cum vom vedea și în alte poeme, Botta se confruntă, în conștiința sa, nu atât nu cu problema încetării din viața aceasta, ci mai mult cu aceea a unei continuități existențiale dincolo de moarte.
Faptul că „am dat cu piciorul /…/ în acel mărăcine ciudat” nu ni se pare o relatare întâmplătoare, lipsită de semnificații.
Sfântul Pavel este interpelat de Domnul, pe când era încă Saul, pe drumul Damascului, prin aceste cuvinte: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Fapt. 9, 5).
Tocmai de aceea amintește și poetul de „mânia Mielului”, sintagmă preluată din Apocalipsa 6, 16 [3].
Atitudinea din finalul poemului indică o aplecare spre penitență, spre recunoașterea vinovăției, în sens creștin-tradițional: „atunci abia m-am frânt,/ am căzut în genunchi,/ atunci abia,/ ca o iarbă rea”.
Însă, dacă din găvanele goane „lumina fugise”…poetul mărturisește și o altă frică, încă și mai mare, aceea de a se întâlni, precum Saul odinioară – dar nu aici, ci la Judecată – cu o altă Lumină.
Mai pe românește: frica de a da ochii cu Dumnezeu, spectrul întâlnirii cu Lumina care l-a învăluit și pe Saul și care poate fi și pedepsitoare:
Acestui învechit școlar
fruntea i-o șterg
de sudorile morții.
Ce gânduri îl bat
pe Școlarul Durerii
de-i alb la față
ca albul ștergar?
Am auzit
despre un Spectru Solar
și tremur de frică
și mă bate, mă bate
sentimentul ciudat
de nefire, neștire… /…/
Și-s rătăcit
în acest osuar
și mi-e frică, o tainică frică,
de Spectrul Solar.
(Ultimul școlar)
Traversat de frisoanele morții și de spectrul răspunderii la Judecata Domnului, poetul face ca aceste turmentări interioare să survină în poezie sub diverse chipuri și…moduri poetice.
Uneori se îmbină traumele amintirilor și ale prezentului, într-un vis infernal, iar Botta palpită poetic cu accente când barbiene, când argheziene, fluturând el însuși de la o stare la alta:
Ce incendii de vis,
ce vis halandala.
Și ce gavote[4], ce farandole[5],
cucul în opinci
și pătratul în cinci!
Acum te aud,
rapsod al singurătății!
Șuvoaiele vocii, evocatoare,
piatră cu piatră îmi surpă ființa,
zaruri de foc ard în buzunare.
M-am culcat cu amara dorință de ducă,
mi-am risipit creierii pe golgota pernelor, lent.
Nici miezul de noapte nu se despica mai lesne
și nu odihnea pe tipsii mai decent. /…/
Și vederile ca furnicile mi-au năpădit fața,
ochiul cutreieră o țară de foc, foc, numai foc,
munți de foc, văi înfocate, înnebunite. /…/
Iată și reptilele visului,
Enormi visători prin pustiul de foc al odăii,
Licurici enormi pe un straniu ogor,
Hidoase arătări îmi fac semne. /…/
Visul meu a fost un copac
de îngeri sălbatici locuit,
a fost o movilă, un grui[6],
o groapă a leilor a fost
și eu am fost al nimănui.
Și tristele trestii
în incendiu cum s-au mistuit!
Doar nebunul caută, caută
un Lazăr din morți, din morți izgonit.
(Leviathan 1935)
Tot felul de guri de infern se deschid în conștiința celui persecutat de propria…conștiință.
Faptul că, mai adesea, poezia modernă și-a găsit liniștea prin a-și exprima exasperarea și tensiunea maximă a neliniștii în imagini atroce și în absența aparentă a remediilor, nu poate fi surprinzător decât pentru postmodernii care au uitat problematica morală și suita stilistică a predecesorilor.
Ca și alți confrați, Botta atinge ultrasunetele sentimentului, fără a rămâne cantonat în această deznădejde, care e numai un climax al unul ecou sufletesc stins/ epuizat prin reflecție și poezie.
Răbufnirea acelor reptile ale insomniei, din tavernele sufletului, nu îl calcă în picioare…
Altundeva se vede, arghezian, conștiința modernului flagelată de sentimentul vinovăției, dar și ascunsa încredere în „izbăvire”:
Trece, trece
Cătana Pădurii, prin sită,
cu furca, la deal…
Oh, ce mirare,
au aprins licuricii
un rug mineral.
Domnește o noapte care nu este,
numai noapte nu este,
învăluită și mai și
în aura misterului. /…/
Ca fariseii
ne-om înfășura în pelerinele nopții,
de Sfântul Fugă ne vom ruga.
În genunchi, în genunchi,
Cu genunchii înșurubați în pământ
Ne vom ruga
De fugă, de izbăvire…
(Ante)
Confuzia cu fariseii poate să fie o probă de umilință. Am încercat de multe ori să atrag atenția că ceea ce poate părea o exprimare sceptic-modernistă poate să adăpostească, cu premeditarea poetului, înțelesuri vechi și tradiționale.
Uneori iadul e ca un „ducat” unde este: „înfricoșare, înfrigurare”. Și din care iese o arătare purtând „o coroană de paie/ și fruntea/ și ochiul ca ocna de sare” (Nordica).
Altădată e un „azil de bătrâni/ mâhnit, mistuit/ de focul cel rece” (Ce cauți aici?).
Un „iad fără flăcări”…
E un azil de bătrâni infernul, pentru că în Rai, Sfinții au viață neîmbătrânitoare (așa cum spune o cântare din slujba înmormântării, posibil cunoscută și lui Botta).
De aceea și poetului i se pare că „decât mine mult,/ mult mai tânăr e tata”…care îl mustră (în vedenia sa) pentru că se află în acel azil.
Și pentru că suntem înaintea Crăciunului…un scurt poem al lui Botta propune o interpretare aparte a faptului că Domnul Hristos S-a născut în iesle și că – așa cum spun și colindele – boul și asinul s-au apropiat de El, I s-au închinat și L-au încălzit cu suflarea lor:
Vitele de povară
în Catedrala din centru
intrară, în acea zi,
în a Domnului casă,
la domiciliul Său, cu albastre ogive.
Cel Născut în iesle
ușor le chema,
ca o adiere,
ca o primăvară:
Vite de povară,
veniți la Mine voi!
…Și ele îngenunchiară
și se închinară.
(Închinarea)
Nu e dificil de înțeles că este vorba de oamenii sărmani, încovoiați de poveri și suferințe.
Poate fi și o aluzie la faptul că, în acei ani ai comunismului, „oamenii de vază” nu îndrăzneau să vină la Biserică, pentru ca nu cumva să fie denunțați și să suporte consecințele.
Și veneau tot vitele de povară, tot oamenii care duceau greul muncii și al sărăciei.
Faptul că vorbește despre o catedrală cu ogive poate fi un simplu artificiu, întrebuințat spre devierea atenției vigilentei cenzuri.
[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Scara_Raiului.
[2] Fotografia fragmentului de pe peretele exterior al Mănăstirii este preluată din locația:
http://cosminstefanescu.ro/2010/04/04/manastirea-sucevita-fotografii-cosmin-stefanescu/.
[3] Contextul mai larg îl reprezintă un fragment celebru, la care s-a apelat intens și în literatura noastră veche, dar și în secvențele eshatologice eminesciene: „Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, și stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor. Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştilor şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor, strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului” (Apoc. 6, 12-16).
[4] Gavotă = vechi dans francez, de origine populară, cu mișcare moderată, asemănător cu gagliarda; melodia corespunzătoare, care într-o suită instrumentală precedă sarabanda.
[5] Farandolă = numele unui dans popular provensal, vechi, cu ritm viu, în care dansatorii, ținându-se de mână în lanț, descriu spirale și cercuri; melodie după care se execută acest dans.
Sau: dans popular provensal, executat de obicei de 10 până la 50 de dansatori. În mișcare rapidă și în măsură de 6/8, farandola este uneori cântată dar, de cele mai multe, executată la galoubet [un fel de flaut] și la tamburină. (Ex. celebre de farandolă în opera Mireille de Gounod și în suita Arlesiana de Bizet).
[6] Grui = colină, delușor, furcă, măgură, movilă, pisc.