Rezistența unei semnificații…

Am dat (via Emanuel Conțac) de o semnalare interesantă, a Pr. Ioan Florescu, despre faptul că există

„într-o Evanghelie veche, copiată de un pisar român, Radu, pe la 1574, următoarea traducere: „Și Iisus vindeca toate boalele și toate dorurile din oameni” (la Matei 9, 35). Chiar așa spune bietul pisar aflat în exil, în Insula Rhodos: „toate dorurile” (nu „durerile”, cum apare la Coresi), și nu e aici o greșeală, nici de copiere, nici de traducere (din slavonă). Căci dor (dolus) a fost mai întâi durere. Se spunea, într-o vreme, „dor de cap”, „dor de dinți”…”.

E vorba de Radu de la Mănicești, care a copiat un Tetraevangheliar tipărit de Coresi la Brașov, iar manuscrisul lui se păstrează la British Museum din Londra.

Însă e interesantă, cum spuneam, observația că în tipăritura lui Coresi apare: „durerile”.

Copistul, adică, a transpus…pe limba lui. În graiul muntenesc.

Ceea ce mi se pare uimitor este că un poet pașoptist (tot muntean), Bolintineanu, folosește cuvântul dor cu exact aceeași semnificație ca și Radu de la Mănicești.

Bolintineanu zice, spre exemplu, pământ de dor (Eşti tu, dulce călătoare pe acest pământ de dor?” (La principesa S.), vol. din 1869), dar nu e neapărat o metaforă poetică.

Și, deși implică și ideea dorului de transcendență, nu se referă propriu-zis la dor, ci la durerile pe care trebuie să le îndure oamenii pe acest pământ.

Iată și un alt exemplu: se duce repede viața noastră, trece repede „omul, ce zilele-l înșeală,/ P-această vale tristă pe care-i exilat./ De este loc în lume, e numai pentru dor [durere]./ Să geamă, să suspine, să sufere întruna,/ Să spargă doru-n lacrimi, e timpul totdeauna” (Ziulé, vol. Florile Bosforului, 1865).

În această vale a plângerii, care e pământul (sau, cum spune Bolintineanu: pământ de dor [al durerii]), omul nu poate decât să spargă doru-n lacrimi, adică…să-și plângă durerea, toată viața, durere după durere…

Reînvia și el, de altfel, refrenele literaturii vechi, atunci când spunea că „pentru morminte/ Toți nasc [, ca] să depuie durerile lor” (Verginia, vol. din 1869), că viața care „ni s-arată deodată la vederi/ Ne pare o țesătură de chin și de dureri” (Conrad, 1867).

O lectură frugală a poeziilor poate să nu rețină decât semnificația dorului cu care suntem obișnuiți. Cu atât mai mult cu cât Bolintineanu e un poet care cântă amorul

Dar adevărul e că, într-o altă epocă literară (aproape trei veacuri mai târziu), Bolintineanu utilizează cuvântul dor cu sensul de durere, ca anterior Radu de la Mănicești.

Bolintineanu e din Bolintin-Vale (Giurgiu), Radu e din Mănicești (numele vechi al comunei Scrioaștea), de lângă Roșiori de Vede…iar Părintele Dorin îmi amintește că mamaia (de la Scrioaștea, care a trecut la Domnul acum un an) obișnuia să spună: „am un dor de oase”…

Enciclica la Nașterea Domnului a SS Bartolomeu al Constantinopolului [2013]

+ Bartholomew
By God’s Mercy Archbishop of Constantinople-New Rome
and Ecumenical Patriarch

To the Plenitude of the Church:
Grace, mercy, and peace from the Savior Christ, born in Bethlehem

Beloved brothers and sisters, children in the Lord,
“For to us a child is born, to us a son is given”
(Isaiah 9, 5).

Many centuries ago, the Prophet foresaw and announced with enthusiasm and joy the birth of the child Jesus from the ever-Virgin Mary. Naturally, even then, there was no period of census by Augustus Caesar, no place to stay for the safety of the Holy Virgin who was carrying a child by the Holy Spirit. So the holy Joseph as her betrothed and protector was obliged to lead her to a cave, a manger with animals, “in order to give birth to a child.”

Heaven and earth received them, offering thanks to their Creator: “The angels offered the hymn; the heavens a star; the wise men gifts; the shepherds a miracle; the earth a cave; the desert a manger; and we the Mother Virgin”. The shepherds were keeping watch over their flock, protecting them throughout the night, while the angels were witnessing the Mystery in ecstasy, singing hymns to God (From Vespers of the Nativity).

The sweetness of the Holy Night of Christmas once again embraces the world. And in the midst of human trial and pain, of unending crises, of passion and enmity, of concern and despair, it presents the mystery of the Incarnation of the Divine Word as a genuine and timely solution. For He descended as dew in a field of cotton inside the womb of the ever-Virgin Mary in order to give rise to righteousness and much peace (See Ps. 71, 7).

In the silence and peace of that sacred night of Christmas, Jesus Christ – being without beginning, invisible, incomprehensible, immaterial, ever existing and the same – enters the drama of history bearing flesh, being insignificant, simple, poor and unknown. At the same time, he comes as a “wonderful, counselor, almighty, prince of peace, everlasting father” (Is. 9, 6).

Indeed, he comes as a human being, born of a Virgin Mother, to solve the complexity of sin and grant resolution to the impasse of life’s anxiety through His grace and mercy, while providing destiny, value, content, as well as an exemplary ethos and model for the human adventure.

The Lord assumed and sanctified all of human nature. The pre-eternal God condescended to become for us an embryo and be borne inside the womb of the Theotokos. In so doing, He both honored human life from its earliest stage and taught us respect toward humankind from its earliest conception.

The Creator of all accepted to be born as an infant and be nurtured by a Virgin. In so doing, He honored both virginity and motherhood, spiritual and natural. This is why St. Gregory the Theologian exhorts: “O women, be as virgins, so that you may become mothers of Christ” (Homily XXXVIII on Epiphany, PG 36, col. 313 A).

So the Lord appointed the marriage of male and female in the blessed family. The institution of Christian family constitutes the cell of life and an incubator for the spiritual and physical health and development of children. Therefore, the manifold support of the institution of the family comprises the obligation of the Church and responsibility of leadership in every country.

In order for a child to be raised in a healthy and natural way, there needs to be a family where man and woman live in harmony as one body, one flesh, and one soul, submitting to one another.

We are certain that all spiritual and ecclesiastical, much like the vigilant shepherds of old, but also the leaders of our world, know and accept this divine truth and reality, which we once again proclaim from the Ecumenical Patriarchate during this Christmas period.

We must all encourage the creation and function of natural families, which can produce citizens that are spiritually healthy and joyful, filled with sentiments of security, based on the feeling of safety provided by a strong and protective father as well as a nurturing and loving mother.

We need families where God might find rest. We invite and urge the entire plenitude of our holy Orthodox Church to live in a manner that is worthy of their calling and do everything that is possible to support the institution of marriage.

Brothers and sisters, “the night is far gone; the day is at hand” (Rom. 6, 12). The shepherds are already headed toward Bethlehem in order to proclaim the miracle. They are inviting us to follow them “like other star-gazing wise men filled with joy” (From the Christmas Troparion of the 4th Ode), bringing “worthy gifts” “such as fine gold to the King of ages, incense to the God of all, and myrrh to the immortal that lay dead for three days” (Anatolios, Vesperal Hymn at Christmas).

That is to say, the gifts of love and our faith, which test us as Christians, especially as Orthodox Christians, in the ethos and tradition of the family, the Fathers, and the Church, which has always practiced the Orthodox way through the centuries and to this day holds together our blessed society, whose cell for sacred life and growth is the family.

Beloved brothers and sisters, children in Christ,
2013 years have passed since the birth of Christ in the flesh,
2013 years have passed and, like then, Christ continues to be persecuted in the person of the weak by Herod and all kinds of contemporary Herods,
2013 years have passed and Jesus is persecuted in the person of Christians in Syria and elsewhere,
2013 years have passed and Christ still flees like a refuge not only in Egypt, but also in the Lebanon, Europe, America and elsewhere, seeking security in an insecure world,
2013 years have passed and the child Jesus remains imprisoned with the two hierarchs in Syria, Paul (Yazigi) and Youhanna (Ibrahim), as well as the Orthodox nuns and many other known and unknown Christians,
2013 years have passed and Christ is crucified with those who are tortured and killed in order not to betray their faith in Him,
2013 years have passed and Jesus is daily put to death in the person of thousands of embryos, whose parents prevent from being born,
2013 years have passed and Christ is mocked and ridiculed in the person of unfortunate children, who experience the crisis of the family, destitution and poverty!

It is this human pain, sorrow and affliction that our Lord came and once more comes to assume during this Christmas season.

After all, He said: “As you have done to one of these, the least of my brothers and sisters,” you have done to me” (Matt. 25, 40-41).

It is for these that He was born of a Virgin, for these that He became human, for these that He suffered, was crucified and arose from the dead. That is to say: for all of us. Thus, let each of us lift up our personal cross in order to find grace and mercy when we seek His assistance. Then, the born Emmanuel, our Savior and Lord, will “be with us” Amen!

Christmas 2013
+ Bartholomew of Constantinople
Your fervent supplicant before God

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Siluan Șpan [2013]

Scrisoare Pastorală
la Praznicul Nașterii Domnului,
la anul mântuirii 2013

Întruparea lui Dumnezeu – Pace și Bunăvoire la toată lumea

† Siluan

Din mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei

Episcopii Ortodoxe Române a Italiei

Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicului cler și

Binecredinciosului popor creștin din cuprinsul Episcopiei noastre,

Har, pace și bunăvoire de la Dumnezeu, iar de la noi,

arhierești și părintești binecuvântări!

Iubiți frați și surori întru Domnul,

La acest luminos Praznic al Nașterii Domnului Hristos și al Arătării în Trup a lui Dumnezeu, ne întâmpină cuvintele rostite de înger către păstorii din Bethleem:

Nu vă temeți, că iată vă vestesc vouă bucurie mare care este pentru tot poporul, că S-a născut vouă astăzi Mântuitor Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Și acesta este semnul pentru voi: veți afla prunc înfășat și culcat în iesle.

Să luăm aminte mai întâi la primul îndemn: Nu vă temeți!

Vestea venirii lui Dumnezeu la noi, în chip de prunc gingaș și plăpând, are darul de a alunga orice teamă și orice neliniște, Căci – de acum – cu noi este Dumnezeu!

Aceasta are o însemnătate și mai mare în vremurile noastre când, din lipsă de credință în Dumnezeu și în prezența Lui în realitatea cotidiană în care trăim, avem tendința să devenim tot mai temători față de cei ce ne înconjoară și față de tot ce ni se poate întâmpla, nouă și celor dragi nouă…

Vestirea venirii și arătării în trup omenesc a lui Dumnezeu aduce cu sine siguranță și încredere, pentru a ne putea din nou bucura de Domnul și de cei ce ne înconjoară, alungând din inima noastră orice suspiciune și frică, pentru că astăzi S-a născut nouă Mântuitor.

De aceea, suntem invitați să luăm acest astăzi în sensul lui propriu, pentru că prăznuirea Nașterii Domnului este mult mai mult decât o comemorare a evenimentului petrecut cu peste două mii de ani în urmă, ea dăruindu-ne privilegiul de a fi contemporani cu ceea ce s-a petrecut o dată în istorie, împărtășindu-ne și noi astăzi de cele auzite și văzute de cei ce trăiau în acea vreme.

Astăzi noi suntem, așadar, cei cărora ni se adresează cuvintele: Nu vă temeți, că iată vă vestesc bucurie mare!… că S-a născut vouă astăzi Mântuitor… Să se deschidă, deci, fiecare inimă și să primească aceste cuvinte în ea, ca într-un altar, în care acestea să ia trup și să devină realitate!

Să se facă inima noastră astăzi pământ pregătit care să primească buna-vestire a întrupării Dumnezeului nostru, ca pe o sămânță purtătoare a rodului celui vindecător și înnoitor al vieții și al doririlor noastre, căci numai așa vom putea vedea veștejindu-se în noi gândurile și tulburările ucigătoare de suflet ale Irodului minții și simțirii noastre, care uită de Dumnezeu și se închină la idolii cu care o ispitește lumea aceasta.

Tot așa să primim și să auzim și cântarea îngerilor vestitori ai Nașterii Fiului lui Dumnezeu, zicând:

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bună-voire!, și să ne-o însușim și să o facem a noastră, făcându-i gândul nostru chivot și inima noastră biserică primitoare și călduroasă, în care să vină și să-și facă sălaș Cel Care S-a pogorât la noi dintru slava cea de sus pe care o cântă fără-ncetare puterile cerești.

Și mai ales să primim și să facem roditoare pacea pe care ne-o aduce Pruncul Cel ceresc, fiind vorba atât de darul împăcării Omului – a Adamului întreg – cu Dumnezeu, cât și de liniștitor al furtunii de suflet și de gând care îl poartă pe omul fără Dumnezeu, precum poartă vântul frunzele uscate.

Dar pentru a ne bucura de pacea pe care o aduce Nașterea Domnului, se cere și din partea noastră ceva, nu eforturi sau sacrificii peste puterile noastre, ci doar atât: bună-voire.

Toată lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu cu noi și cu Omul întreg depinde de această condiție: de bună-voirea mea, a noastră. De altfel, una dintre posibilele interpretări ale acestei cântări îngerești este: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace întru (sau la) oamenii bunei-voiri.

De remarcat că bună-voirea ce ni se cere nu este altceva decât răspunsul la bună-voirea lui Dumnezeu de a Se întrupa și de a Se pogorî la noi (așa cum cântăm mereu, la al doilea antifon al Liturghiei: Unule-născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu Care…, ai binevoit, pentru mântuire noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu).

Să ne deschidem, așadar, inima cu bună-voire spre Cel întru Care Însuși Dumnezeu-Tatăl a binevoit, așa cum ne-a arătat, atât la botezul Său în Iordan, cât și la Schimbarea Sa la Față, pe Tabor.

Să răspundem cu bună-voire Bunăvoirii lui Dumnezeu de a veni la noi pentru a închide prăpastia care s-a deschis prin căderea lui Adam și pentru a ne redeschide calea spre Împărăția Sa cea cerească. Făcând astfel, pacea vestită și cântată de îngeri se revarsă întru noi și peste noi, în casele și în familiile noastre și în toată viața noastră, atât de lipsite uneori de acest dar ceresc.

Dar mai este ceva. După cum se poate observa, Evanghelia ne spune că, auzind cântarea îngerilor, păstorii s-au îndemnat, îndată, unul pe altul, zicând: Să mergem la Bethleem și să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut și pe care Domnul l-a făcut cunoscut nouă. Și au venit degrab și au aflat pe Maria și pe Iosif și pruncul culcat în iesle.

Așa, precum odinioară păstorii au lăsat toate și îndată au alergat ca să vadă plinirea acestor cuvinte, tot așa și noi ne îndreptăm astăzi spre biserică, pentru a ne face părtași la bucuria venirii pe lume a Mântuitorului și avem privilegiul să-L contemplăm, la rându-ne, în icoana Praznicului, pe Cel născut în iesle, precum au făcut-o aceia, în Peștera din Bethleem.

Să ne închinăm și noi, astăzi, precum au făcut păstorii și Magii veniți din Răsărit, slăvind și lăudând pe Dumnezeu, și aducându-I darurile cele prețioase ale inimii: mulțumire, recunoștință, smerită-cugetare, blândețe, mărinimie și mai ales Amin-ul nostru sincer și deschis la toate cele pe care Cel Ce S-a născut ne îndeamnă să le păzim și să le împlinim.

Să cerem deci și să dăm astăzi iertare, frate la frate, copii la părinți și părinți la copii, soți la soții și soțiile la soți, să dăm iertare astăzi chiar și vrăjmașilor noștri, pentru că astăzi S-a născut nouă Mântuitor Care ne-a împăcat cu Cerul, neașteptând de la noi decât bună-voire.

Astfel, în ziua prăznuirii venirii și Arătării în Trup a lui Dumnezeu, putem să ne înfățișăm Lui cu cel mai frumos dar și să-I aducem mulțumire, urmând cuvintelor din psalmi care ne spun: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și Numele Domnului voi chema, la care se adaugă îndemnul: Gustați și vedeți că bun este Domnul.

Aceasta înseamnă să ne curățim lăcașul inimii, mărturisindu-ne păcatele, și să-l gătim, împodobindu-l cu fapte de milostenie față de cel necăjit de lângă noi, pentru a ne face inima iesle călduroasă în care să primim, prin împărtășirea cu Sfântul Său Trup și Sânge, pe Cel Care astăzi Se face prunc pentru noi, înfășându-L cu gânduri bune și cu doriri cerești și predându-I buna noastră voire, nemaivoind a-L lăsa să plece de la noi.

Și astfel se va plini în noi cuvântul evanghelistului care zice că: la toți cei care Îl primesc pe Domnul și cred întru Numele Lui, El le dă putere să se facă Fii ai lui Dumnezeu.

Cu neclintită nădejde în mila și ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, Vă îmbrățișează pe toți al vostru părinte și îndrumător pe calea mântuirii, în aceste vremuri de încercare și strâmtorare,

† Episcopul Siluan

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Dată în Reședința noastră de la Roma, la Praznicul Nașterii Domnului, 25 Decembrie, la Anul Mântuirii 2013.


Aceeași, în format PDF, 3 pagini, aici.

Pastorala la Nașterea Domnului a ÎPS Gherasim Cristea [2013]


† Gherasim,

prin harul lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Râmnicului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal și tuturor dreptcredincioșilor creștini din această de Dumnezeu păzită eparhie: har, milă, pace și bucurie, arhierești și părintești binecuvântări!

Preacucernici și Preacuvioși Părinți,
Preacuvioase Maici și
Iubiți fii și fiice duhovnicești

De două mii de ani sărbătorim, cu acest preafrumos imn, luminosul praznic al Naşterii Domnului care reprezintă pentru noi un prilej de aleasă bucurie creştinească, pentru că ne aminteşte de Întruparea cea mai presus de fire a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a fost trimis „pentru ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan III, 17).

Venirea Mântuitorului este asemănată cu răsăritul soarelui care, înlăturând întunericul, aduce lumină şi viaţă pentru întreaga făptură. De aceea, vestea Naşterii Domnului, pe care o aducem în fiecare an, este o veste cutremurătoare pentru suflet şi pentru minte. Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos Se naşte pe pământ, ca om, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, precum mărturisim în Simbolul de credinţă.

Minunea evenimentului petrecut în Betleem „la plinirea vremii” a fost împlinirea unei făgăduinţe a lui Dumnezeu făcută cu mult timp înainte de Naşterea Domnului: „nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele lui, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune toate neamurile” (Facere XLIX, 10).

Aşadar, Fiul lui Dumnezeu nu a venit numai pentru poporul ales ci pentru toate neamurile pământului „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă” (Ioan X, 10).

Nouă, creştinilor, ne vine uşor să-L primim pentru că ştiam că va veni, ştiam unde se va naşte şi din ce neam, ştiam din profeţia proorocului Miheia: „Şi tu Betleeme, pământul Iudeii, nicidecum nu eşti mai mic între Domnii Iudeii, căci din tine va ieşi Stăpânitorul, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia V, 1).

Iată de ce Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu i-a dat anume în gând împăratului Augustus să ordone recensământul din vremea sa, pentru ca Sfânta Fecioară Maria să vină şi să se înscrie la locul său de baştină, adică în Betleem, fiindcă de acolo se trăgea, din neamul regelui David şi acolo trebuia să-L nască pe Mesia. În fiecare an, readucem în amintire vestea minunată a Naşterii Domnului pentru că ne reînnoieşte credinţa în viaţa Sa şi în viaţa noastră sufletească, ascultând de poruncile Lui.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Naşterea după trup a Domnului este evenimentul cel mai important din istoria mântuirii neamului omenesc pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan III, 17) şi să ne ridice pe noi la ceruri, ca să se realizeze înălţarea noastră duhovnicească.

Tălmăcindu-se acest act divin, săvârşit pentru mântuirea noastră s-a subliniat: „coborârea lui Dumnezeu este înălţarea omului”. De aceea Sfântul Atanasie al Alexandriei spune că Mântuitorul, prin Întruparea Sa, a coborât cerul pe pământ pentru ca noi să ne înălţăm la cer”, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „numai rămânând Dumnezeu, în coborârea Sa la firea noastră, a putut vindeca rănile ei” prin harul Său cu care a venit în lume, aşa cum ne încredinţează Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan „Şi Cuvântul S-a întrupat şi a locuit între noi şi am văzut slava Lui ca o lumină născută din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan I, 14).

Aşadar, Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre văd în Întruparea Fiului lui Dumnezeu faptul cel mai de seamă în istoria mântuirii, împăcarea omului cu Dumnezeu şi înnoirea firii omeneşti, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”(II Cor. V, 17).

Iubiţii noştri,

Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este semnul dragostei Creatorului şi dovadă că după ce a făcut Dumnezeu lumea, nu a părăsit-o şi nu a lăsat-o la voia întâmplării, ci îi poartă de grijă şi-l caută pe om ca să-l mântuiască.

El este cu noi prin învăţătura Sa dumnezeiască, prin faptele Sale minunate, prin pilda vieţii Lui fără prihană, dar mai ales prin Trupul şi Sângele Său prin care ne împărtăşim în Sfânta Cuminecătură, pentru că prin Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului se desăvârşeşte unirea noastră cu El.

Prin această Sfântă Taină, învaţă Sfântul Grigorie de Nyssa, „Dumnezeu se uneşte cu firea noastră cea stricăcioasă pentru a îndumnezei în acest fel omenitatea, prin primirea ei la părtăşia cu divinitatea, … adăugând cuvântul Apostolului: după cum «puţin aluat dospeşte toată frământătura» (I Corinteni V, 6), tot aşa şi acest Trup, făcut nemuritor prin puterea lui Dumnezeu, odată introdus în noi, schimbă şi transformă întregul nostru trup după măsura Aceluia. […] După ce am gustat odată din stricăciunea însăşi a firii, avem nevoie de Cel pe care toate le uneşte, pentru ca odată luând în noi acest leac să alunge influenţa primejdioasă a otrăvii de mult timp înrădăcinată în trupul nostru. Ce leac poate fi acesta? Nu altul decât acel Trup minunat Care a biruit moartea şi Care s-a făcut Izvor al vieţii noastre. […] De aceea alergăm la acest leac nu numai odată, ci mereu […] căci mâna ajutătoare a doctorului trebuie să ne fie cât mai la îndemână ca să poată vindeca materia noastră atunci când vrea să se strice”.

Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că „Trupul şi Sângele lui Hristos, se răspândeşte în trupul şi sângele celui care le primeşte prin Sfânta Împărtăşanie” şi, amestecându-se cu ele, „curăţă sufletul şi trupul de toată întinăciunea păcatului şi îl vindecă pe om de bolile patimilor care s-au abătut peste el din pricina negrijii sale de a vieţui potrivit darurilor primite la Botez”, după cum arată Sfântul Nicolae Cabasila.

Împărtăşania îi dă omului viaţa cea veşnică (Ioan VI, 51-58), făcându-l nestricăcios şi nemuritor. De aceea, Clement Alexandrinul numeşte Euharistia „leacul nemuririi”, iar Sfântul Ignatie Teoforul o consideră „doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos”.

Iubiţii noştri fii şi fiice duhovniceşti,

Către o viaţă sfântă ne îndeamnă Praznicul Naşterii Domnului, pentru că chip de om luând, Fiul lui Dumnezeu a venit să ne descopere adevărul despre Sine, despre Tatăl şi despre Duhul Sfânt, dar mai ales să ne arate cum să ne purtăm între noi şi faţă de Dumnezeu, ca să ne fie nouă bine pe pământ şi în cer.

„Biserica lui Dumnezeu înseamnă pace. Dezlegându-i de greşelile lor … vindecă pe toţi cei împovăraţi de păcatele lor, îngrijeşte şi dă leacuri potrivite fiecăruia dintre cei bolnavi … aducându-i deplin sănătoşi în Biserica Lui”, învaţă Sfântul Grigorie de Nyssa.

Anul 2014 este Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română. Suntem chemaţi să aprofundăm învăţătura Bisericii despre modul îndumnezeirii noastre prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi să devenim mărturisitori în viaţa noastră ai dreptei credinţe, având model pe Sfinţii Martiri Brâncoveni.

Îmbogăţiţi fiind de învăţăturile pe care Părintele Ceresc le descoperă prin Întruparea Fiului Său iubit, se cuvine să aducem slavă Celui ce Se sălăşluieşte în ieslea Betleemului şi să întâmpinăm acest mărit praznic, aducând Mântuitorului lumii, darurile noastre cele bogate noi trebuie să împlinim voia Lui cea sfântă prin viaţă curată, prin fapte bune, ca să sălăşluiască în sufletele noastre roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, blândeţea şi înfrânarea (Galateni V, 20-22).

În această preasfântă zi, când Fiul lui Dumnezeu Se coboară între noi, să ne ridicăm gândurile noastre de la cele pământeşti la cele cereşti, să ne bucurăm duhovniceşte pentru că „cerul şi pământul astăzi s-au împreunat, născându-Se Hristos, – cum spune o cântare de la slujba Vecerniei – Astăzi, Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la cer s-a suit”. Se cuvine deci să ne străduim a trăi după pilda Lui, cum ne învaţă Apostolul neamurilor: „Cine zice că petrece întru El, dator este să umble precum Acela a umblat” (I Timotei II, 5).

Cu acest cuvânt de îndrumare şi întâmpinare în ziua luminatului Praznic al Naşterii Domnului, vă îmbrăţişez cu părintească şi creştinească dragoste, rugând pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să vă ocrotească de toată întâmplarea cea rea şi să vă lumineze cu alese bucurii şi belşug din darurile Sale cele bogate ca să petreceţi Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei în sănătate deplină, pace şi bunăvoire între oameni, linişte sufletească şi bucurie duhovnicească.

La mulți ani!

Al vostru, Părinte duhovnicesc de tot binele voitor şi pururi rugător către Domnul,

† Gherasim,

Arhiepiscopul Râmnicului 

Dată în Reşedinţa Noastră Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, la Praznicul Naşterii Domnului, din Anul mântuirii 2013.

Pastorala la Nașterea Domnului a ÎPS Teodosie Petrescu [2013]

† Teodosie,

prin Harul lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Tomisului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, iar de la Noi, părintească binecuvântare.

Iubiți credincioși,

Marea sărbătoarea a Nașterii Domnului, pe care astăzi o prăznuim, are o deosebită importanță pentru întreaga creație. Ea ne oferă posibilitatea de a-L primi pe Hristos în inimile și în sufletele noastre, de a vieţui împreună cu Hristos, pentru Hristos, unindu-ne cu Dumnezeu și, astfel, de a ne înălţa la cer cu sufletele pentru a putea deveni fii ai lui Dumnezeu și a trăi veșnic bucuria iubirii Lui.

Neamul omenesc este lucrul cel mai de preț al mâinilor lui Dumnezeu și, de aceea, El ne poartă de grijă, chiar și după căderea în păcat, când trimite pe Fiul Său ca să ne mântuiască din întunericul cel adânc al păcatului.

Dovada iubirii dumnezeiești ne-o arată lămurit Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan atunci când zice că „așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut, L-a dat … ca să se mântuiască, prin El lumea” (Ioan 3, 16-17).

Iubirea lui Dumnezeu se reflectă și în faptul că Fiul lui Dumnezeu nu Se naște pentru Sine, ci pentru oameni, spre deosebire de noi, care ne naștem pentru noi înșine, suntem aduși la existență prin părinții noștri, pentru a ne bucura de darul vieții oferit. Și dacă noi nu existam deloc înainte de zămislirea noastră în pântecele mamei, El, Fiul lui Dumnezeu, exista mai înainte de veci.

Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos este, în primul rând, sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a făcut Om, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, adică pentru a dărui oamenilor, păcătoși și muritori, iertarea păcatelor și viața veșnică.

„Această mântuire au căutat-o cu stăruință și au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la noi” (I Petru 1, 10). Întruparea Fiului lui Dumnezeu este darul suprem primit de umanitate de la Dumnezeu, așa cum mărturisim în Crezul ortodox: „Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și S-a făcut Om” .

Iubiți fii duhovnicești,

Păcatul a produs o ruptură între Dumnezeu şi om. A produs o stricăciune a omului, pe care acesta nu a fost în stare să o îndrepteze singur.

Iată de ce Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume, pentru ca prin El să-l restaureze pe om şi odată vindecat să-l îndrume pe om spre ceea ce ar fi putut el însuşi să înfăptuiască, prin propria sa voinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, spre desăvârşire, adică asemănarea cu Dumnezeu.

Restaurarea omului se face prin naşterea din nou din apă şi din duh, adică prin Botez, „celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

Mântuitorul Se întrupează și Se naște ca Om din femeie, din interiorul naturii umane, din pântecele Fecioarei, pentru că Dumnezeu dorește să înnoiască lumea din interiorul ei, cu acordul voinței omului și cu participarea deplină a omului la mântuirea sa.

Nașterea Mântuitorului Hristos are loc numai după ce zămislirea Lui s-a făcut cu acordul liber al Maicii Domnului: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38) – a spus Fecioara Maria din Nazaret, la Bunavestire, îngerului Gavriil. Astfel, Nașterea Mântuitorului Hristos este deodată lumina mântuirii omului și lumina libertății omului în relația sa cu Dumnezeu.

Frați creștini,

„Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”, taina mântuirii noastre, se descoperă astăzi în peștera din Betleem; „Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face”.

Prin adumbrirea Sfântului Duh, Hristos S-a născut din Preacurata Fecioară Maria. Taina Nașterii lui Hristos este trăită, înțeleasă și mărturisită în adevărata sa cuprindere mântuitoare prin sălășluirea Aceluiași Hristos în inima, în mintea, în ființa omului. Sufletul omului este chemat să fie curat sau curățit, smerit și lipsit de răutate, asemenea sufletului și trupului Fecioarei Maria, pentru a-L primi tainic pe Hristos. Prin viață curată, prin rugăciune și prin iubire jertfelnică, omul Îl mărturisește pe Hristos, născându-L, ca o mamă, în sufletul și în viața semenilor săi.

În acest sens, viața omului este un Betleem continuu, o strădanie permanentă de primire a lui Hristos în ființa lui și de dăruire a vieții proprii, purtătoare de Hristos, pentru slujirea celor din jur.

Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Se naște cu trupul în cele mai sărăcăcioase condiții, într-o peșteră, în peștera din Betleem, și este culcat într-o iesle. Smerenia și sărăcia lui Hristos-Dumnezeu sunt începutul îmbogăţirii omului în bunătate dumnezeiască: „Orice om să se mire, cugetând la felul cum începe a sărăci acum Cel bogat cu mila, și cum în peșteră Se sălășluiește, spre a ne dezlega pe noi de cumplita înșelăciune, voind a ne îmbogăți de bunătate” (Canonul Înainteprăznuirii, Cântarea a 4-a).

Pentru a binevesti în același timp smerenia și slava lui Hristos, Biserica vede deodată în El pe robul și pe Stăpânul, pe omul pământean și pe Împăratul cerurilor.

Încă Prunc fiind, a fost amenințat cu moartea de către Irod; El, Care S-a întrupat din iubirea Sa dumnezeiască pentru mântuirea noastră, a avut parte de ură. A trebuit să fugă din calea lui Irod în Egipt, aceasta ca să ne învețe că și noi trebuie să ne ferim din fața pericolelor pe care nu putem să le înlăturăm. S-a întors în Nazaret și a trăit ca un necunoscut, în ascultarea cuvenită oricărui copil, ca orice om de rând (Luca 2, 51), împlinindu-se în același timp și proorocia lui Osea care zice că “din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Matei 2, 15; Osea 11,1).

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Prin repetarea cuvântului „astăzi” din slujba Nașterii Domnului: „Astăzi, Fecioara naşte pre Stăpânul înăuntrul peşterii, Astăzi, Betleemul primeşte pe cel ce locuieşte din veac cu Tatăl, Astăzi, îngerii, pre pruncul născut după cuviinţă Îl slăvesc”, Biserica noastră ne introduce în duhul acestei mari sărbători a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Toate sunt la timpul prezent, toate au loc astăzi, toate se petrec în prezent. Betleemul nu este departe, iar evenimentul nu este o veche poveste.

La Nașterea lui Hristos, cerul se unește cu pământul, iar îngerii se bucură împreună cu păstorii, pentru a ne arăta nouă taina mântuirii oamenilor în Biserica lui Hristos, în care Liturghia săvârșită pe pământ de păstorii sufletești ai turmei cuvântătoare se unește cu Liturghia cerească săvârșită necontenit de către îngeri în ceruri, după cum se spune chiar în rugăciunile Sfintei Liturghii.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu unește cerul cu pământul. În timp ce Fecioara îi oferă Logosului un trup, pământul îi oferă o peșteră în care El să se nască. Adăpostindu-L pe Fiul ceresc, peștera devine ea însăși cer, așa după cum Fecioara devine scaun de heruvimi.

Hristos Domnul S-a născut într-o călătorie a Maicii Sale și a dreptului Iosif la Betleem, arătând prin aceasta că Dumnezeu Cel milostiv este călător în lume și colindător la casa sufletului fiecărui om, ca să cheme pe oameni în Casa Tatălui ceresc, a cărei poartă sau pridvor este Biserica, întrucât Sfintele Taine săvârșite în ea sunt arvuna vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu.

Și pentru că Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca fiind călător și colindător în lume, creștinii ortodocși văd în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume.

După cum odinioară îngerii și păstorii turmelor de oi de la Betleem au vestit Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos „cu bucurie mare”, ca fiind o minunată lucrare cerească împlinită pentru mântuirea oamenilor, așa și astăzi, în Biserica Ortodoxă, copiii și tinerii, asemenea îngerilor, și preoții, asemenea păstorilor de la Betleem, vestesc în Ajunul Crăciunului Nașterea Domnului, cântând troparul praznicului și arătând icoana slavei Nașterii Domnului, din casă în casă, iar apoi se întorc la Casa Domnului, în biserică, să slăvească și să laude împreună, cu mare bucurie, taina Nașterii Domnului, iubirea milostivă și minunată a lui Hristos pentru oameni.

Iubiți credincioși,

Pentru noi cei ce ne aflăm pe pământul apostolic al Dobrogei, încreștinat de Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, bucuria Nașterii Domnului trebuie să fie înmulțită întrucât ocrotitorul nostru cel dintâi ne-a lăsat o moștenire duhovnicească de mare valoare, peștera Sfântului Andrei, considerată de creștini Betleemul românesc.

Doresc ca acest cuvânt de dragoste să ajungă la inima tuturor iubitorilor de neam și de țară, a celor ce poartă povara unor responsabilități, slujind-o nu numai economic, cultural și social, ci și spiritual, oferind condiții de păstrare a sănătății morale, a promovării virtuților noastre strămoșești de popor creștin, iubitor de Hristos și de semeni.

Mulțumind Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, vă pun la inimă aceste gânduri și, cu părintească dragoste și binecuvântare, vă adresez cuvânt de iubire, de rugăciune și tradiționala urare ca Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou 2014 și Bobotezei să le petreceți cu pace și sfinte bucurii întru mulți și fericiți ani.

Iar noi, după cuvântul Marelui Apostol Pavel, neîncetat vă pomenim, rugându-ne „ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa și cu putere să-mplinească toată bunăvrerea voastră de a face binele și toată lucrarea credinței voastre, ca numele Domnului nostru Iisus Hristos să se preamărească-ntru voi și voi întru El, după harul Dumnezeului nostru și al Domnului Iisus Hristos” (2 Tes. 1, 11-12).

Vă dăruiesc tuturor dragostea mea părintească și vă împărtășesc harul acestei sărbători plină de bucurie duhovnicească, dorind să vă fie casele pline de lumină și sufletele aprinse de credință, având pace unii cu alții, spre desăvârșirea vieții noastre.

Al vostru Arhipăstor, de tot binele doritor și către Hristos rugător,

        † Teodosie,
Arhiepiscopul Tomisului

1 2 3