Pastorala la Nașterea Domnului a ÎPS Laurențiu Streza [2013]
*
13 Decembrie 2013
Pruncul Mântuitor, Darul suprem al Părintelui ceresc.
Pastorala la Nașterea Domnului 2013
*
† Laurențiu,
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Sibiului
și Mitropolit al Ardealului
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept‑credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!
«Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi — Fecioara, ieslea — sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl slăvim!»
(Irmosul cântării a noua a
Canonului Utreniei Crăciunului)
În aceste zile de împărătească prăznuire, inimile noastre sunt copleşite de bucuria primirii darului ceresc al întrupării Domnului. Astăzi ne cercetează pe noi de sus Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, Soarele dreptăţii, Care vine în lume pentru a ne lumina cu lumina cunoştinţei şi a ne oferi nouă viaţa Sa curată şi bucuria Sa deplină, ridicându-ne la Sine, pentru a fi veşnic împreună cu El în Împărăţia Sa.
Precum într-o familie venirea în lume a unui copil e aşteptată cu ardoare, în acelaşi fel Sfânta Biserică, marea familie creştină, sărbătorind Crăciunul, se umple de bucuria venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. E bucuria actualizată şi mereu nouă a coborârii mântuitoare a lui Dumnezeu la om, e fericirea vederii, a auzirii şi a atingerii de El, pe care Biserica o exprimă în imnele liturgice ale acestei sărbători.
Astăzi, şi noi putem exclama plini de bucurie, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul, că „Prunc nou ni S-a născut nouă acum, ca astfel Cel care ne-a dat viaţa să ne dea acum şi fericirea… Aceasta ne este prăznuirea de acum şi aceasta o sărbătorim: venirea lui Hristos la oameni, pentru ca, prin aceasta, să ne ducem noi la Dumnezeu, sau ca să ne reîntoarcem la El — căci aşa este mai potrivit să spunem —, pentru ca, odată ce am murit prin Adam, să ne facem din nou vii în Hristos, născându-ne, răstignindu-ne, îngropându-ne şi înviind împreună cu El”[1].
Taina venirii lui Dumnezeu la noi este „minunată şi neobişnuită”, pentru că este revărsarea iubirii nemărginite a Atotţiitorului pentru mântuirea lumii. Dumnezeu vine acum la noi nu în tunete şi fulgere, ca pe muntele Sinai, ci ca un Prunc smerit, născut dintr-o Fecioară Preacurată, arătându-ne delicateţea iubirii Sale. El vrea să ne atragă la Sine prin ceea ce e mai curat, mai nevinovat şi plin de iubire: un Prunc mic şi o Fecioară curată, ca Maică a Lui.
Ce ar putea trezi mai mult dragostea noastră faţă de El? Cum am putea mai bine să înţelegem iubirea Lui nespusă decât văzând o astfel de pogorâre negrăită? Iubirea ca dar al lui Dumnezeu vine la noi sub chipul smerit al unui prunc, născut în sărăcie şi simplitate, pentru a ne cerceta pe noi, cei aflaţi întru întuneric şi în umbra morţii, pentru a ne împărtăşi de blândeţea, smerenia, curăţia şi bunătatea Sa.
Iată, semn ni s-a dat nouă astăzi: Prunc dumnezeiesc aflăm în ieslea simplă şi sărăcăcioasă, Prunc plin de bunătate, Care este bucuria mare a Bisericii, Prunc nou, Care S-a născut plin de tărie şi de pricepere, căci este „Dumnezeu tare, stăpânitor, Domn al păcii” (Isaia 9, 5), Prunc plin de curăţie şi de iubire altruistă, venit în lume în chip smerit şi încins cu scutece, ca să ne slujească nouă. „El S-a făcut trup, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ca, Unul pe Care nu-L încape cerul,să-L primească ieslea. Şi pentru aceasta S-a pus în iesle, ca El, Cel ce le hrăneşte pe toate cu bunătate, să primească hrană de prunc de la Maică fecioară. Pentru aceasta a stat în braţe fecioreşti ca un prunc care suge Părintele veacurilor ce vor să fie, pentru ca şi nouă, ca şi magilor, să ni se facă apropiat…” [2].
Acest Prunc Mântuitor, născut în peştera Betleemului, este Darul suprem şi desăvârşit al Părintelui Ceresc faţă de umanitatea înstrăinată şi îndepărtată de El, prin păcat; Darul care descoperă măreţia iubirii jertfelnice, nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii.
Iubiţi credincioşi,
Dumnezeu cel Unul în Sfânta Treime este iubire în Sine şi din această dragoste infinită, care poartă amprenta renunţării la Sine, El a creat lumea şi toate făpturile raţionale, dorind să împărtăşească această iubire tuturor creaturilor conştiente şi care pot răspunde acestei iubiri cu dragostea lor.
El a dorit astfel să întemeieze o familie, în sensul cel mai înalt al cuvântului, în care El să fie Tată şi să se bucure prin Sfântul Duh văzând alături de Fiul Său şi pe alţi fii după har, care Îl cunosc şi Îl iubesc pe El, pentru ca astfel Dumnezeu să fie totul în toate.
Căderea omului în păcat a destrămat această familie, această comuniune, omul alegând să iubească altceva decât iubirea Ziditorului Său, ajungând sub tirania amară a diavolului şi a morţii.
Însă Tatăl cel iubitor a vrut să-l împace pe om cu Sine şi a trimis în lume pe Fiul Său, Care, luând trup însufleţit din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, S-a arătat în lume ca Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, asemenea nouă în toate, afară de păcat, pentru a sfinţi firea omenească asumată şi a o face, prin jertfă, capabilă să sesizeze delicata prezenţă şi sensibilitate a dragostei jertfelnice a lui Dumnezeu.
Pentru a putea noi înţelege această taină a întrupării şi a refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu, Sfânta Scriptură o compară cu o nuntă pe care Tatăl o face Fiului Său (Mt 22, 1-14), pe Care Îl trimite în lume să ia de mireasă firea lui Adam cea căzută, firea celui care se răzvrătise împotriva Lui, firea care se tocise din pricina egoismului. „Vezi ce bunătate şi coborâre de negrăit?, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog. Vezi ce covârşitoare iubire de oameni? Vezi mărimea iubirii şi a bunătăţii? Fiecare din noi, oamenii, când vrea să aducă o mireasă fiului său se grăbeşte să ia pe fiica celui mai de vază, şi mai slăvit, şi mai bogat. Dumnezeu însă, Singurul Stăpânitor, Cel ce locuieşte în lumina neapropiată (I Tim. 6, 15-16) trimite pentru tine şi pentru mântuirea ta pe Fiul Său în lume să ia de mireasă pe fiica celui care s-a răzvrătit împotriva Lui” [3].
Iisus Hristos, Fiul Împăratului veşnic, vine în lume în chip smerit, sălăşluindu-Se într-o peşteră sărăcăcioasă, şi Îşi asumă firea lui Adam cea urâţită de păcat şi o împacă în Sine cu Dumnezeu, săvârşind această nuntă tainică şi mai presus de mintea şi înţelegerea noastră, în care s-a făcut un minunat schimb de daruri: Ziditorul a toate S-a unit cu firea noastră cea stricăcioasă şi săracă pentru a ne dărui nouă bogăţia Sa. „O, ce minunată amestecare!, exclamă Sfântul Grigorie Teologul . Cel ce este Se face; Cel necreat Se creează, Cel nemărginit Se mărgineşte; Cel bogat sărăceşte — căci Se sărăceşte cu trupul meu, ca eu să mă îmbogăţesc cu Dumnezeirea Lui — şi Cel plin Se goleşte — căci Se goleşte pentru puţin timp de slava Sa, ca să mă împărtăşească pe mine de plinătatea Sa. Iată bogăţia acestei bunătăţi! Iată taina care s-a făcut cu mine!”[4].
Hristos, ca un Prunc nevinovat, vine în lume ca să aducă pe toţi oamenii iarăşi în Casa Tatălui, la Sânul Părintesc, în Împărăţia cerurilor, în familia iubirii Preasfintei Treimi. Şi aceasta o exprimă limpede Sfânta Scriptură, când spune: „Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor Împăratului care a făcut nunţi Fiului Său şi a chemat pe mulţi” (Matei 22, 2-14).
De ce oare nu spune textul biblic: „A făcut nuntă Fiului Său” , ci afirmă că „a făcut nunţi” , folosind în mod tainic pluralul. Sfântul Simeon Noul Teolog lămureşte acest pasaj, arătând că Sfânta Scriptura foloseşte aici pluralul pentru a indica faptul că „pentru fiecare credincios şi fiu al zilei se săvârşeşte pururi aceeaşi nuntă în chip apropiat şi fără mare deosebire, Dumnezeu unindu-Se cu fiecare suflet nou botezat într-o nuntă preaneprihănită şi preacurată, înfăptuind astfel o taină ce întrece puterea noastră de înţelegere”[5].
Hristos nu S-a născut doar trupeşte acum două milenii, ci Se naşte duhovniceşte în sufletul fiecărui credincios, prin Sfintele Taine, prin viaţa de asceză şi prin păzirea sfintelor porunci. „Deci, fiecare din noi Îl putem zămisli pe El în sufletul nostru, nu în chip trupesc, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, cum L-a zămislit Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu, ci înţelegător şi fiinţial, prin harul Sfântului Duh” [6].
Prin apa Botezului, Hristos intră în sufletul nostru, săvârşeşte cu fiecare din noi o nuntă tainică , ne aduce, apoi, prin Sfintele Taine, la Casa Părintelui ceresc, hrănindu-ne din ospăţul tainic al Trupului şi Sângelui Său, pentru a ne dărui viaţa Sa, puterea Sa, simţirile Sale curate şi a ne face trup din trupul Lui şi os din oasele Lui, după cum spune Sf. Apostol Pavel (Efes. 5, 29).
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Iată câte daruri ne aduce Praznicul de astăzi! Dumnezeu a venit pe pământ să ne ridice la cer, să facă cu fiecare din sufletele noastre o nuntă tainică , sărăcind de bunăvoie pentru a Se putea naşte în noi şi pentru a ne îmbogăţi pe noi cu viaţa Sa dumnezeiască. El a venit la noi că să ne ajute să ne „îmbogăţim în Dumnezeu” , folosindu-ne de darurile iubirii Sale pentru câştigarea vieţii veşnice, prin dezlipirea de bunurile trecătoare şi prin iubirea jertfelnică faţă de aproapele nostru.
Doar în mireasma iubirii jertfelnice a Mirelui ceresc sufletele noastre îşi găsesc sensul şi scopul propriei existenţe. Drama cea mare a zilelor noastre este, însă, faptul că noi nu preţuim şi nu simţim în sufletele noastre această iubire negrăită, iar aceasta pentru că iubim mai mult cele trecătoare ale lumii acesteia, decât să-L iubim pe Cel care cu adevărat ne iubeşte şi vrea să-I răspundem prin dragostea noastră.
În perioada de pregătire a postului Naşterii Domnului, Sfânta Biserică ne-a hrănit spiritual şi ne-a îndrumat practic prin pilde, ca într-o adevărată şcoală a pocăinţei, cum să ne folosim în mod bineplăcut Lui de bunurile materiale, care vin de la El, cum să stăruim pe drumul câştigării veşniciei, pentru a dobândi „sânul lui Avraam”, precum săracul Lazăr (Lc. 16, 22); sau cum să ne ferim de gândirea străină de Dumnezeu, cea „nebunească” (cf. Ps. 13, 1), a celui căruia din belşug i-a rodit ţarina şi a dorit să ţină, egoist, totul numai pentru sine, uitând că viaţa aceasta este scurtă (Lc. 12, 20), neîmbogăţindu-se în Dumnezeu, prin ajutorarea celor lipsiţi. Dacă râvna şi dorinţa dobândirii veşniciei sunt lăudabile pentru tânărul dregător bogat, lipirea lui faţă de avuţiile moştenite nu l-a lăsat să-L urmeze pe Hristos, izvorul vieţii veşnice (Lc. 18, 24).
La învăţăturile Mântuitorului, cuprinse în aceste minunate pilde, s-au adăugat, în perioada acestui post, şi alte modele de urmat, de sfinţi iubitori de cei sărmani, precum cei doi Ierarhi: Nicolae al Mirelor Lichiei (6 dec.) şi Spiridon al Trimitundei (12 dec.).
Noi însă vrem să iubim şi lumea, dar şi pe Dumnezeu, uitând cuvintele Sfântului Apostol Iacob: „Nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine va vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).
Să nu uităm că toate sunt în mâna lui Dumnezeu şi că El este Izvorul a tot binele , a toate bunătăţile şi că la El trebuie să alergăm, pentru că El este singurul Care poate hrăni sufletele noastre şi Care poate rezolva toate problemele pe care le întâmpinăm în viaţa noastră.
Ca primitori ai atâtor daruri cereşti, să ne curăţim sufletele prin Sfânta Spovedanie , să ne hrănim sufletele cu Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Mântuitorului Hristos, să cinstim trupurile noastre prin post şi rugăciune , şi să nu uităm de săraci, de cei lipsiţi, pe care miluindu-i, Îl hrănim pe Hristos, ascuns în ei, şi ne îmbogăţim în Dumnezeu .
Iubiţi credincioşi,
Vă binecuvântăm pe toţi prin cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, care, astfel, ne îndeamnă să cinstim venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu: „ Să sărbătorim deci nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc; nu lumeşte, ci mai presus de lume; nu cu cele ale noastre, ci cu cele ale Stăpânului nostru, … nu în ospeţe şi necumpătări, ci în pacea şi bucuria Duhului Sfânt” [7].
Sărbători fericite!
Un An Nou binecuvântat!
Întru mulţi şi fericiţi ani!
Al Vostru arhipăstor şi rugător fierbinte către Dumnezeu,
† Dr. Laurenţiu Streza,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
[1] Cuvântarea 38, 3-4.
[2] PG 56, 391D.
[3] Filocalia, 6, Bucureşti, 1977, p. 154.
[4] Cuvântarea 38, 13.
[5] Filocalia, 6, p. 156.
[6] Ibidem, p. 157.
[7] Cuvântarea 38, 4-5.