Am dat (via Emanuel Conțac) de o semnalare interesantă, a Pr. Ioan Florescu, despre faptul că există

„într-o Evanghelie veche, copiată de un pisar român, Radu, pe la 1574, următoarea traducere: „Și Iisus vindeca toate boalele și toate dorurile din oameni” (la Matei 9, 35). Chiar așa spune bietul pisar aflat în exil, în Insula Rhodos: „toate dorurile” (nu „durerile”, cum apare la Coresi), și nu e aici o greșeală, nici de copiere, nici de traducere (din slavonă). Căci dor (dolus) a fost mai întâi durere. Se spunea, într-o vreme, „dor de cap”, „dor de dinți”…”.

E vorba de Radu de la Mănicești, care a copiat un Tetraevangheliar tipărit de Coresi la Brașov, iar manuscrisul lui se păstrează la British Museum din Londra.

Însă e interesantă, cum spuneam, observația că în tipăritura lui Coresi apare: „durerile”.

Copistul, adică, a transpus…pe limba lui. În graiul muntenesc.

Ceea ce mi se pare uimitor este că un poet pașoptist (tot muntean), Bolintineanu, folosește cuvântul dor cu exact aceeași semnificație ca și Radu de la Mănicești.

Bolintineanu zice, spre exemplu, pământ de dor (Eşti tu, dulce călătoare pe acest pământ de dor?” (La principesa S.), vol. din 1869), dar nu e neapărat o metaforă poetică.

Și, deși implică și ideea dorului de transcendență, nu se referă propriu-zis la dor, ci la durerile pe care trebuie să le îndure oamenii pe acest pământ.

Iată și un alt exemplu: se duce repede viața noastră, trece repede „omul, ce zilele-l înșeală,/ P-această vale tristă pe care-i exilat./ De este loc în lume, e numai pentru dor [durere]./ Să geamă, să suspine, să sufere întruna,/ Să spargă doru-n lacrimi, e timpul totdeauna” (Ziulé, vol. Florile Bosforului, 1865).

În această vale a plângerii, care e pământul (sau, cum spune Bolintineanu: pământ de dor [al durerii]), omul nu poate decât să spargă doru-n lacrimi, adică…să-și plângă durerea, toată viața, durere după durere…

Reînvia și el, de altfel, refrenele literaturii vechi, atunci când spunea că „pentru morminte/ Toți nasc [, ca] să depuie durerile lor” (Verginia, vol. din 1869), că viața care „ni s-arată deodată la vederi/ Ne pare o țesătură de chin și de dureri” (Conrad, 1867).

O lectură frugală a poeziilor poate să nu rețină decât semnificația dorului cu care suntem obișnuiți. Cu atât mai mult cu cât Bolintineanu e un poet care cântă amorul

Dar adevărul e că, într-o altă epocă literară (aproape trei veacuri mai târziu), Bolintineanu utilizează cuvântul dor cu sensul de durere, ca anterior Radu de la Mănicești.

Bolintineanu e din Bolintin-Vale (Giurgiu), Radu e din Mănicești (numele vechi al comunei Scrioaștea), de lângă Roșiori de Vede…iar Părintele Dorin îmi amintește că mamaia (de la Scrioaștea, care a trecut la Domnul acum un an) obișnuia să spună: „am un dor de oase”…

Did you like this? Share it: