Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la praznicul Nașterii Domnului [2013]

Nasterea DomnuluiIubiții mei,

numai oamenii care caută noul, noutatea ontologică se bucură de…nașteri!

Plictisiții de viață, de propria lor viață și a altora, nu se mai bucură de nimic.

Pentru naștere…trebuie să crezi în viață, să te bucuri de bucuriile altora, să știi să fii aproape de alții, să îți faci timp pentru alții…

Pentru naștere…trebuie să crezi în om, în potențele sale, în îndumnezeirea lui.

Altfel de ce am mai naște copii și i-am mai crește și am mai avea relații cu oamenii, dacă, în mod fundamental, noi nu considerăm pe fiecare nou-născut și pe fiecare om un Sfânt în devenire?

De aceea, când te bucuri de oameni e semn că te bucuri de Dumnezeu, pentru că numai viața cu Dumnezeu dă sens vieții dimpreună cu oamenii.

Astăzi suntem în Biserică...sau ne comportăm eclesial acolo unde suntem, pentru că trăim bucuria înspăimântată…bucuria cutremurătoare…bucuria recunoscătoare pentru faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut…Fiul Fecioarei.

Ce semn mai mare de prețuire și de încredere în om din partea lui Dumnezeu decât acesta: faptul întrupării Lui?

Ce dovadă mai mare de frumusețe dumnezeiască decât aceasta, în care Dumnezeu Se face om…pentru a ne învăța să ne îndumnezeim?

Pentru că, privind istoria lumii…și păcatele ei…doar puțini așteptau Mântuirea lui Dumnezeu cu adevărat, adică pe Mașiah…Însă nu se aștepta nimeni ca El, Hristos, Dumnezeul nostru, să facă toate pe care le-a făcut pentru noi…

Pentru că iubirea lui Dumnezeu niciodată nu poate fi…aproximată în dorul ei continuu după mântuirea oamenilor.

Ea întrece toate așteptările noastre…

Însă întruparea Lui a fost și este o cutremurare nu numai pentru oameni…ci a fost și este o bulversare și pentru Puterile cele cerești. Pentru că, „cu cutremur, Oștile îngerești s-au spăimântat, căci ca un Prunc mic ai binevoit a fi, Cel ce ai împodobit cerul cu stele. Și în ieslea vitelor ai fost culcat, Cel ce ții toate marginile pământului cu mâna” [Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 363].

Pentru că cerul și pământul sunt înspăimântate, în iubirea lor pentru Dumnezeu, de „rânduiala”/ iconomia/ lucrarea Lui mântuitoare, prin care am cunoscut cu toții „milostivirea” lui Dumnezeu [Ibidem].

În ce constă înspăimântarea iubitoare a Îngerilor și a oamenilor? În iubirea copleșitoare a lui Dumnezeu pentru om, Care a mers până la capăt pentru mântuirea oamenilor, adică până la moartea pe Cruce și pogorârea Lui în Iad.

Tocmai de aceea, când ne plac iubirile care se jertfesc…care suferă toate pentru persoana iubită…trebuie să știm că toate își găsesc rădăcina în iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Pentru că, numai dacă Dumnezeu Se uită pe Sine pentru oameni, oamenii se pot uita pe ei înșiși pentru cei pe care îi iubesc.

Și când vedem iubirea martirică a Sfinților Lui, câte au suportat ei pentru Dumnezeu, din iubire pentru Dumnezeu…trebuie să înțelegem că iubirea lor își trage seva din iubirea Lui pentru oameni.

Pentru că El ne-a învățat să iubim fără sfârșit

Căci cel care ne iubește doar până la un punct din viața noastră…sau numai când ne e bine…și când și lui îi e bine lângă noi…nu iubește total. Nu iubește fără sfârșit

Dumnezeu…și nici oamenii…nu suportă sfârșitul!

Pentru că nu există sfârșit al vieții, al iubirii, al dăruirii.

Și de aceea, cei care respectă nașterea omului și puterea lui de a crea…respectă iubirea lui Dumnezeu, încrederea lui Dumnezeu, bucuria lui Dumnezeu pentru fiecare om…pe care îl face ca pe un unic și îl tratează ca atare.

Din acest motiv profund, al relației ontologice cu Dumnezeul nostru, a nu ne bucura de ceea ce ne-a făcut Dumnezeu, a nu lucra la măsura puterii noastre, a nu pune în valoare darurile lui Dumnezeu, înseamnă a nu ne bucura de unicitatea noastră dorită de Dumnezeu și de iubirea Lui personală față de noi.

Și dacă nu ne respectăm unicitatea și potențele sau modul personal în care ne putem pune în valoare potențele, nu ne bucurăm de unicitatea întrupării Sale, prin care El S-a dăruit cu totul nouă.

Însă, pentru că Fiul lui Dumnezeu Se naște astăzi într-un spațiu umil, sărăcăcios, în frig, alături de animale, e lecția Lui profundă pentru noi, că trebuie să cuprindem în persoana noastră pe toți oamenii și întreaga creație, pentru că nimic nu e de nevăzut…și de neiubit pentru noi.

Dacă ne interesează orice om și dacă ne interesează orice creație a Lui, dacă suntem deschiși spre toată știința și cunoașterea Lui înseamnă că nu ne e „rușine” să ne recunoaștem neștiutori, învățăcei ai lui Dumnezeu, pe care El îi duce spre cunoașterea voii Lui.

A coborî în smerenie alături de Domnul înseamnă a ne mărturisi păcatele, a ne mărturisi patimile, a ne mărturisi puținacapacitate de a dialoga și de a înțelege și de a iubi oamenii.

Pentru că smerenia și candoarea se regăsesc în persoana Lui. Sfințenia și curăția, măreția dumnezeiască și fragilitatea constituției umane sunt în Pruncul Iisus, Care e veșnic după dumnezeirea Lui și deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Dar peștera se face „ca un palat frumos” [Idem, p. 370] pentru Maică și pentru Fiul ei…dar și pentru noi, cei care vedem icoana nașterii Lui în toată perspectiva ei cosmică.

Cum din peștera Vitleemului începe recrearea omului, a întregii creații, care e o recreare dinăuntru și nu dinafara ei.

Pentru că Dumnezeu coboară până la noi…pentru ca noi să ne umplem de slava Lui și să ne ridicăm până la El.

De aceea praznicul de azi, numit Nașterea Domnului e văzut în relație cu Arătarea Domnului la Botez [Idem, p. 371], adică cu revelarea/ descoperirea faptului că Fiul este Unul din Treime.

Iar când ne raportăm la praznicul Nașterii Lui și îl vedem ca pe un praznic al cadourilor, al bucuriei față de toți…dar, mai ales, față de cei săraci și uitați…atunci scoatem în evidență latura smerită a nașterii Lui din Fecioară.

Însă la Botezul Său, când El ne spune explicitDumnezeul nostru e treimic, atunci înțelegem că revelarea Lui e sensul întrupării  Sale.

Adică El pentru asta S-a născut ca om și a venit în mod umil printre oameni, pentru ca să ne învețe pe toți, în smerenie, cum să ne umplem de viața Sa cea veșnică.

Nașterea Lui a fost tainică [Idem, p. 378] dar „steaua Te-a arătat încăput în peșteră [după umanitatea Ta], pe Tine, cel neîncăput” [după dumnezeirea Ta] [Idem, p. 380]. Și El este „Așteptarea neamurilor, [Care] a venit și ne-a mântuit pe noi din robia vrăjmașului” [Idem, p. 383], a Satanei.

Magii I-au adus daruri și I s-au închinat cu adevărat, „luminați fiind prin credință”. „Păstorii au văzut minunea, iar Îngerii cântau și ziceau: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu!” [Idem, p. 384].

Și după cum există un singur Domn și o singură peșteră, tot la fel există o singură Biserică a Lui, neîntreruptă, care conține toate cele ale Tradiției Vechiului și Noului Testament și întru care noi ne bucurăm astăzi.

Pentru că ne bucurăm cu tot trecutul și cu tot prezentul de iubirea lui Dumnezeu cu oamenii.

Îngerii și oamenii lui Dumnezeu sunt la unison în fața Lui și prăznuiesc dumnezeiește.

Însă praznicul Bisericii e praznicul lui Dumnezeu și El, întru umilința Lui plină de dumnezeire, Se află pe Sfânta Masă și ni Se dă nouă, tuturor, spre mâncare și spre băutură sfântă, îndumnezeitoare.

Pentru că praznicul nu e praznic fără prezența Lui îndumnezeitoare alături de noi și în noi…ci numai El, Cel care Se află în mijlocul nostru, și Care ne îmbie prin toate ale Lui spre sfințenia comuniunii prezente și veșnice cu El, e Cel care face praznicul, Care ne umple de bucurie dumnezeiască, Care ne cutremură cu cutremurare dumnezeiască.

Pentru că în fiecare Dumnezeiască Liturghie noi retrăim toată iconomia mântuirii noastre și…retrăirea începe, la Proscomidiar, cu nașterea Lui din Fecioară, atunci când scoatem Agnețul din prescură…prescură ce o închipuie pe Maica Domnului, iar tăierea Agnețului pătrat înseamnă…nașterea Lui, prin care Și-a asumat întreaga umanitate în persoana Sa.

Apoi punem Steaua peste Trupul Lui, Îl învelim pe Pruncul Iisus în veșminte, adică acoperim și Discul și Potirul…pentru că Proscomidiarul, locul unde pregătim Cinstitele Daruri…e atunci peștera Vitleemului, e peștera Nativității.

Iar fiecare dintre noi suntem pomeniți acolo, la Proscomidiar, la picioarele Domnului, ale Pruncului Iisus…fiecare dintre noi fiind daruri ale bunătății Sale.

Iar toate darurile pe care noi le aducem în Biserica Sa sau le facem oamenilor sunt daruri din darurile Sale față de noi, adică sunt iubire din iubirea Lui de oameni.

Ce ne-a mai învățat Domnul prin nașterea Lui? Că „prin naștere[a Lui] a pecetluit fecioria, prin scutece legăturile păcatelor a dezlegat și cu pruncia a vindecat durerile Evei, cele cu întristare” [Idem, p. 384].

Adică nașterea nu exclude asceza fecioriei, dezlegarea de păcate înseamnă și suferință, asumarea lor dureroasă, nu numai iertare sacramentală iar întruparea Lui a însemnat transformarea nașterii oamenilor din naștere spre moarte…în naștere spre viață și spre bucuria veșnică.

Troparul praznicului subliniază faptul că nașterea Lui ne-a adus nouă „lumina cunoștinței” [Idem, p. 385]. Pentru că numai harul Lui ne aduce adevărata înțelegere, adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu și a oamenilor.

Însă harul Său, în Biserica Sa, stă alături de cunoașterea Lui.

Harul dumnezeiesc necreat nu exclude cunoașterea teologică ci el ne dăruie însăși înțelegerea a ceea ce cunoaștem. Pentru că, pe măsură ce cunoaștem, ajutați fiind de harul lui Dumnezeu, pe cât ne deschidem lui Dumnezeu prin ceea ce cunoaștem, pe atât ne și umplem de înțelegerea Lui.

Acesta e motivul pentru care erudiția teologică nu presupune, în mod neapărat, și o viață sfântă: pentru că putem cunoaște anumite lucruri ale Tradiției și teologiei Bisericii și fără o înțelegere duhovnicească a lor.

Însă o viață sfântă presupune întotdeauna cunoașterea teologică, adică citirea și făptuirea a ceea ce citim, însă luminarea lui Dumnezeu, adică ultimul cuvânt asupra a ceea ce cunoaștem, e așteptat de la Dumnezeu, e darul Lui.

De aceea…se vorbește aici de lumina cunoștinței. Adică de prezența slavei lui Dumnezeu în noi, care ne lămurește, ne aprofundează lucrurile știute.

Și când auzim că, în mod sinodal, s-a scris un anumit text…dimpreună cu Dumnezeu, trebuie să înțelegem tocmai prezența lui Dumnezeu în mod direct, simțit, copleșitor…prin care sinodalii au înțeles voia lui Dumnezeu.

Însă luminarea lui Dumnezeu ne face să aprofundăm datele teologice ale Tradiției Bisericii. Ea e prezența Lui în modul nostru de-a fi și de-a scrie teologie.

Fără această pecete a voii lui Dumnezeu cu noi, fără această încredințare a noastră de către Dumnezeu, nu există teologie ortodoxă autentică.

Pentru că teologia ortodoxă este îndreptarul pentru o autentică viață ortodoxă, pentru o viață eclesială, pentru că viața eclesială are ritmul ei plin de har și de adevăr, care devine ritmul vieții noastre.

Într-o sedelnă a Utreniei, Pruncul Iisus e numit deja „Mielul lui Dumnezeu” [Idem, p. 388]. Pentru că Nașterea Lui e un drum spre Cruce și spre Înviere.

Fiul Se întrupează pentru a fi „Lumină strălucită” [Idem, p. 389] pentru lume. Dar El este „Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci” [Idem, p. 390]. Pentru că este, în același timp, Cel vechi de zile și Cel abia născut.

Din Sinaxarul zilei aflăm că steaua a mers „de la miazănoapte la miazăzi” [Idem, p. 391], adică de la nord la sud.

Cutremurarea sfântă a păstorilor la vederea Sfinților Îngeri [Ibidem].

Pe când magii I se închinau, Irod „s-a tulburat, semețindu-se luptătorul împotriva lui Dumnezeu, a omorî pe Hristos” [Idem, p. 393].

În fața Maicii lui Dumnezeu…cea mai bună atitudine este aceea „să iubim tăcerea” [Ibidem]. Pentru că nu suntem în stare să îi compunem cântări pe măsura curăției sale. Însă, pentru că păcătoșenia noastră e multă și avem nevoie de ajutorul ei, cântările noastre trebuie să fie pline de evlavie și de bucurie dumnezeiască.

Hristos este „Răsăritul răsăriturilor” [Idem, p. 394], adică Începutul oricărui început bun.

Dacă nu începem cu Dumnezeu lucrurile…nu le vom începe bine. Pentru că a începe cu Dumnezeu înseamnă a începe lucruri personalizatoare, care ne schimbă în bine.

Păstorii Îl slăvesc, Magii Îi aduc daruri, Îngerii cântă în fața Lui și a oamenilor aflați în praznic…

Nimeni nu stă degeaba!

Pentru că nimeni nu e scos din ecuația praznicului dumnezeiesc…pentru că praznicele lui Dumnezeu sunt pentru toată lumea, sunt atotcuprinzătoare. Cerul și pământul participă la ele.

Numai că noi trebuie să fremătăm de bucurie, să fim în mișcare, în praznic, în dăruire, în dialog, în comuniune, în deschidere continuă…

Praznicul e o deschidere ce tot se deschide!

E deschiderea lui Dumnezeu spre noi, pentru ca să ne facă tot mai cuprinzători în viața și acțiunile noastre.

De aceea, Dumnezeul nostru treimic, iubiți frați și surori, să ne facă pe noi praznice ale Sale, praznice vii, preafrumoase, în care să cânte împreună cu noi, acum și veșnic!

La mulți ani, multă bucurie și împlinire dumnezeiască tuturor cititorilor, colaboratorilor și prietenilor noștri!

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Rezistența unei semnificații…

Next

Pastorala la Nașterea Domnului a ÎPS Ioan Selejan [2013]

4 Comments

  1. gabita

    Vă mulțumim pentru stropii de lumină, pentru cuvintele dăruite. Sărbători în pace!

  2. Camelia

    La multi ani, Parinte! Sfintiei-voastre si doamnei preotese, cu aceeasi bucurie, cu dragoste si implinire duhovniceasca!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Mulțumim frumos, doamnă Camelia! Și să vă bucurați întru bucuria lui Dumnezeu întotdeauna.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén