Când S-a născut Dumnezeu pe pământ, oamenii I-au dat un grajd ca să Se nască.

Ființele raționale și cuvântătoare I-au dat paie Cuvântului. Și pentru Logosul creator al lumii s-a găsit sălaș numai între dobitoace.

Însă dacă Dumnezeu e aruncat în mizeria cea mai cruntă, mizeria devine Rai.

E o parabolă a felului în care Hristos poate să transforme sufletele noastre din mizerabile – adică demne de milă, pentru că lat. misero, miserare înseamnă „a avea milă” – în luminoase și strălucitoare.

Fără El nu au niciun fundament existențial și tot El este și Izvorul bunătății și al frumuseții lor.

Dar, spre deosebire de peșteră, sufletele au voință liberă. Ele sunt luminate dacă vor. Se fac rai dacă vor.

Numai că fiii lui Avraam (In. 8, 33) au uitat xenofilia/ iubirea de străini a Părintelui lor, prin care acela L-a primit și L-a văzut pe Dumnezeu Cel în Treime închinat.

Sfântul Avraam „a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (In. 8, 56). Iar cei ce-L vedeau pe El Însuși, întrupat, nu s-au bucurat.

Celui ce a făcut cerul cu soare, lună și stele I s-a dat o peșteră întunecoasă și rece.

Păstorul oilor cuvântătoare a primit un grajd și animalele au fost „mai domestice” decât oamenii.

Dar mărturia Îngerilor (Lc. 2, 9-14) și a Scripturii (Mt. 2, 4-6) a fost întărită de cea a scripturii cosmice.

Pe aceasta din urmă au cunoscut-o magii – dar „au citit-o” și toți Sfinții Părinți, de la Sfântul Set până la Sfântul Moise, mai înainte de a se scrie Scriptura, și mulți alții chiar și mai târziu.

După Diogene Laertios, magii sunt primii filosofi ai umanității. Avem multe mărturii despre locul și rolul lor în Antichitate. Au întemeiat religii (ca Zoroastru) sau curente religioase/ filosofice, erau cititori în stele sau cititori de zodii, personaje cu multă importanță și influență în societatea vremii lor.

Despre lectura profetică a stelelor, Sfinții Părinți spun că numai cei smeriți, sfinți și înțelepți pot să se îndeletnicească de acest lucru.

În timpurile noastre, astrologia e un fel de ghioc în stele (dacă se mai uită cineva la stele, cu adevărat), o bătaie de joc la adresa cui are timp să creadă în divinații de acest fel.

Însă acei magi care au aflat timpul nașterii Mântuitorului și au călătorit cu steaua (sau cu Arhanghelul Gavriil sub o formă pe care ei o înțelegeau) erau astfel de oameni curați la cuget și drepți înaintea lui Dumnezeu, care Îl așteptau pe Mesia.

Și ei aduc închinarea „neamurilor” în fața Pruncului Sfânt.

Dacă păstorii s-au închinat Păstorului, acești magi crai (adică preoți și regi totodată) se închină Preotului/ Arhiereului, dar și Împăratului lumii.

Și, ca filosofi, se închină Înțelepciunii care a creat toate câte sunt.

Însă de ce n-au tulburat mulțimea și pe Irod atât de mult mărturiile anterioare, ale păstorilor și ale Sfinților Simeon și Ana, la templu, ca venirea acestora?

Pentru că Israelul n-a văzut venind la el regi persani, babilonieni sau asirieni decât ca să-l cucerească și să-l ia în robie.

În toată istoria lui, n-a pomenit Israelul așa ceva, ca unii ca aceștia să vină de bună voie și să ceară să se închine Împăratului evreu.

Sfântul Efrem Sirul se referă, în câteva imne, tocmai la acest lucru:

„Înfrânți au fost Ozia, Iotan și Ahaz în războiele lor. În locul prizonierilor care au fost duși în Asur, au venit la noi magii cu caravane. În piețele noastre s-a revărsat bună-mireasma mirodeniilor lor. […]

Cei care au luat argintul nostru, au adus aur; cei care au ars lăcașul, au adus jertfă de tămâie Dumnezeirii Tale.

Smirna lor mijlocește pentru săbiile lor; aurul lor pentru comorile noastre, căci au jefuit comorile casei lui Israel (4 Rg. 18, 14); și tămâia lor împacă Dumnezeirea Ta, căci L-au mâniat [părinții lor] pe Tatăl Tău.

Dacă Ahaz a trimis la Asur solie: „Vino și mă scapă!” (4. Rg. 16, 7), cei înjosiți au fost înălțați de Tine. La Tine au venit cu zălăgurile lor, în locul lui Iehonia, ostaticul din casa lui David pe care l-au dus în robie (Ier. 24, 1; 27, 20; 28, 4).

Dacă prin trimișii lui Ahaz s-a supus lui Asur (4 Rg. 16, 7), acum, prin Tine, asirienii s-au supus prin trimișii lor [magii]. Sceptrul puiului de leu [Iuda; Fac. 49, 9] s-a închinat [atunci n.n.], iar [acum n.n.] cei puternici, care au primit închinăciunea lor, s-au închinat Ție, Vrednicule de închinare”[1].

Magii sunt înaintemergătorii care au slujit la Nașterea Domnului. Ei Îl binevestesc pe Hristos și steaua din cer mărturisește împreună cu ei, iar la Botez este Sfântul Ioan Înaintemergătorul pe pământ și glasul Tatălui din cer.

De aceea Nașterea și Botezul Domnului, deși petrecute la o anumită distanță în timp, sunt sărbătorite în Bisericile ortodoxe fie împreună, fie imediat una după alta, pentru că există această continuitate de mărturisire între ele. Pentru că Cel ce S-a botezat în Iordan este Cel ce S-a născut în iesle.

Această identitate a Domnului nu trebuie uitată, chiar dacă au trecut 30 de ani de la Naștere până la Botez.

Tot Sfântul Efrem ne spune:

„Pentru că în Iuda vestitorii tăceau, au sunat glasuri în făptură [glasul de lumină al stelei n.n.] […]

Pentru că poporul ales a tăgăduit darurile și nu le-a adus Fiului Împăratului, vestitoarea Lui [steaua] a ieșit la neamuri/ păgâni [magi] și i-a adus cu darurile lor. […]

Poporul care-i învăța pe alții și era mândru a fost nevoit să afle de la nemuri cum și unde au văzut acelea Răsăritul despre care a vorbit Valaam (Num. 24, 17). Un străin [Valaam] [de fapt, tot un mag n. n.] L-a arătat pe Acela, și tot niște străini [magii] L-au văzut mai întâi. Binecuvântat fie Cel ce a stârnit gelozia poporului! […]

Cei doi vestitori: steaua și Ioan, lăsau să se întrevadă cele ale Întâi-Născutului. Una strălucirea, celălalt glasul; căci Cel vestit e Lumină și Cuvânt”[2].

***

În altă ordine de idei, am afirmat adesea că impactul în literatura română al omiliei ortodoxe, scrise sau rostite, nu a fost deloc cercetat.

Prezența magilor cu caravane am semnalat-o și altădată la Eminescu, în Dumnezeu și om[3]: „Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile/ Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,/ Ce în aerul cel umed, pare-o așchie din soare,/ Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei Mile”.

Iar în poemul cosmogonic Anatolida, Heliade insistă pe calitatea aștrilor cerești de a fi…medii sonore: „Lumină vă e vocea, prin ea vorbiți vederii” (un vers care l-a impresionat pe Eugen Simion și pe alți critici).

Și ne întrebăm dacă nu cumva poetul a implicat în compunerea poemului său lecturi și interpretări de felul celei de mai sus, a Sfântului Efrem Sirul.


[1] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Nașterii și Arătării Domnului, prezentare și traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 97-98.

Did you like this? Share it: