E greu să porți poveri
ca și cum nu le-ai purta.
Să te privească lumea cu ochi de porumbel
și cu inimă de câine.

Ajungi să nu-ți mai placă nici maidanezii
care umblă rânjind cu capul în pământ.
Deși nu ți-au făcut nimic.
Încă nu te-au mușcat și nu știi dacă au de gând.

E greu să duci greul
și afară să geruie o liniște seacă.

Te uiți și vezi că potecile vieții
au început să se repete.
Și că ai început să te saturi
de ceea ce nu te mai săturai.

Și îi înțelegi tot mai mult pe aceia care vor să plece.
La munte. La un munte departe, cât mai departe
de acest pământ.
Pe cei care își amintesc că mai au rude
și oameni dragi și în altă parte,
nu numai aici, unde viermuiește invidia
printre zumzet de albine.

Pe cei care au zile multe
și au văzut multe ierni
și aceleași primăveri
și care simt adânc
că mai există și o altă primăvară,
cu o iarbă rară.

Din păcate, gheața nu se sparge
cu un singur ciocan.
Mulți sori trebuie să lumineze
ca să se dezghețe doar puțin
calota glaciară.

Apele au același cristalin.
Doar ochiul e mai plin.

Did you like this? Share it: