Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 27 decembrie, 2013

Predică la Duminica după Nașterea Domnului [2013]

Fuga in Egipt

Iubiții mei,

ultima duminică a lui 2013, care face parte din praznicul Nașterii Domnului, ne vorbește despre fugă…despre călătoria într-o țară străină…și despre întoarcerea acasă.

A cui? A Domnului, a Maicii Domnului și a Sfântului Iosif, logodnicul Maicii Domnului.

Pentru că Evanghelia zilei este Mt. 2, 13-23.

Au plecat în Egipt noaptea, după revelația Îngerului (v. 13-14). Adică pe furiș, pentru ca să nu fie omorât și…Domnul…

Și au stat acolo până la moartea lui Irod (v. 15), a celui care a ucis, prin porunca lui, 14.000 de Prunci, care și ei sunt pomeniți azi, ca Sfinți ai lui Dumnezeu.

De unde înțelegem, că cel care inițiază un genocid, un omor sistematic al unui popor, e vinovatul prim al omorurilor, deși toți subalternii lui participă la masacru. Dar, în același timp, că a muri pentru Hristos înseamnă a fi viu și împreună cu El în ceruri.

Însă din Viețile Sfinților aflăm că nu numai cei 14.000 de Prunci au fost martirizați de Irod pentru că nu L-a prins și omorât pe Domnul ci și alții.

Datorită Domnului…pentru că nu L-a omorât pe El…Irod îl omoară pe Sfântul Simeon Purtătorul de Dumnezeu și pe Sfântul Arhiereu Zaharia, pentru că nu l-a predat pe Sfântul Ioan Botezătorul. Omoară toți membrii Sinedriului, în afară de unul, pe care îl orbește. Arde de vii 4 oameni iar pe alții i-a omorât în alt fel…

Pentru că invidia lui la adresa Domnului era mare…

Și invidia, ura, prostia, necredința, extremismul nasc tot felul de calamități sociale.

Tocmai de aceea nu trebuie să încurajăm niciodată disprețul la adresa altora și violența împotriva lor.

Pentru că vedem, din viața Domnului, că nu duce la nimic bun lupta împotriva vieții oamenilor.

Fuga în Egipt  (v. 15) cât și uciderea Pruncilor (v. 18) fuseseră profețite.

Și i-a strălucit din nou în vis Îngerul Domnului…și l-a învățat pe Sfântul Iosif că trebuie să se întoarcă acasă (19-20)…iar el s-a arătat credincios și ascultător vedeniilor primite de la Dumnezeu.

S-a întors în Galilea…și a locuit în Nazaret, tot după povățuirea extatică a Domnului, pentru ca să se împlinească profeția, cum că El Se va numi Nazoreos (v. 23).

De unde înţelegem că trebuie să plecăm undeva, să călătorim şi să ne întoarcem aşa după cum doreşte Dumnezeu.

Pentru că viața noastră trebuie să fie după voia Lui…pentru ca să fie o viață bună, binecuvântată de El.

Și, o, Dumnezeule, cât de bine se potrivește această Evanghelie cu starea actuală a națiunii române!…

Nu suntem noi poporul, care trebuie să meargă la muncă în altă parte, pentru că murim de foame în țara noastră?

Nu suntem noi goniții din țara noastră din cauza…incompetenței, a furturilor și a destructurării anti-naționale a propriilor noastre industrii?

Nu suntem noi ai nimănui…atunci când nu sunt locuri de muncă?

Și minimalizarea din propria noastră țară…se extinde și în țările unde mergem, chiar dacă, în aparență, câștigăm mai mult…și mai repede…

Cu ce costuri interioare însă?

Cine devenim după ce facem munci care nu ne onorează?…

Dar aceasta fiind ultima duminică din anul civil…azi e și un moment de bilanț.

Pentru că întoarcerea acasă e când vrea Dumnezeu…

Însă noi, cei care suntem în țară…sau departe de ea…trebuie să știm faptul, că oriunde am fi și oricine am fi…dacă suntem creștin-ortodocși, atunci trebuie să trăim după voia lui Dumnezeu și în respect și iubire față de oameni.

Ce am făcut? Ce trebuie să facem? Spre ce mergem?

Sfârșitul de an…ne pune să ne întrebăm.

Orice zi este un timp al analizei

Însă, la sfârșit de an, autoanaliza, verdictul asupra propriei tale vieți, e și mai acut.

Numai că nu trebuie să ne cerem lucruri exterioare…ci, în primul rând, schimbările propriei noastre ființe. Schimbările de adâncime.

Cine suntem noi cu Dumnezeu? Asta e problema de fond pe care trebuie să o analizăm!

Sau ce am făcut, împreună cu Dumnezeu, în acest an?

Pentru că de întrebarea asta ține și modul cum am fugit de păcate…dar și cum ne-am refugiat în virtute.

Pentru că virtutea, binele, este un refugiu, o scăpare, o alinare, o vindecare, o întraripare duhovnicească, numai atunci când e viață cu Dumnezeu.

Dacă am făcut toate dimpreună cu Dumnezeu, pentru că suntem în intimitate cu El, atunci am făcut bine!

Și binele acesta nu înseamnă contorizare de fapte…ci înseamnă starea noastră interioară.

Cum suntem, ce emană din noi, cât de văzători ai oamenilor suntem, cât de mult preț dăm pe ce e bun…înseamnă binele nostru.

De aceea trebuie să experimentăm și fuga dimpreună cu Dumnezeu și călătoria cu Dumnezeu dar și stabilitatea dimpreună cu El.

Putem să fugim de rău…dimpreună cu El…

Putem să călătorim spre inima oamenilor și spre cunoașterea lui Dumnezeu…dimpreună cu El…

Și ne putem întoarce acasă, de fiecare dată, pentru tăcerea cu El, pentru bucuria dimpreună cu El, pentru munca dimpreună cu El.

Așadar, dacă ne simțim împliniți, e darul lui Dumnezeu.

Iar dacă nu ne simțim împliniți e iarăși darul Lui.

Pentru că Dumnezeul nostru treimic ne cheamă pe toți la o continuă depășire de sine, chiar dacă stabilitatea și bucuria noastră în Dumnezeu ne împlinesc.

Vă doresc tuturor sănătate multă, înțelepciune străvăzătoare și bucurie dumnezeiască!

Vă suntem alături, pe drumul dumneavoastră și vă rugăm să ne fiți alături.

Să avem parte de un 2014 mai lin și încurajator pentru toți! Amin.

Un critic printre poeți

În calitate de critic literar, Marin Sorescu îmi confirmă câteva…paradoxuri:

1. Poeții se pot înțelege uneori mai bine între ei. Încât „poeții critici” pot avea, prin empatie, intuiții mai profunde decât criticii de meserie, remarcă uneori lucruri ce țin de subtilitate și pe care aceștia din urmă nu le văd sau le văd numai după multă adâncire în studiu.

2. Atunci când critica literară nu e meseria lor de bază, acolo unde sunt probleme de interpretare, care nu au constituit un motiv de reflecție perpetuă pentru ei înșiși, poeții/ scriitorii preiau o atitudine critică îndelung vehiculată.

Și adeseori, îmi permit să spun, cu consecințe nefaste pentru ceea ce numim: continuitate de viziune sau de atitudine, în literatură. Care, la noi, este de multe ori reperată și enunțată, deși nu i se dedică și studiile doveditoare de rigoare.

Pentru că această continuitate este una falsă, atunci când poetului/ scriitorului sau poeților/ scriitorilor anteriori li se atribuie ceea ce, în realitate, nu le este deloc sau mai deloc caracteristic.

3. Ieșirea spre ceilalți a „poetului critic” e cu măsură și nu cu asupra de măsură. Și, de obicei, el e generos și entuziast cu recuperarea sau reafirmarea marilor valori din trecut și puțin cam acru (chiar picant) cu acei confrați care sunt încă vii.

O concluzie importantă din ceea ce am spus mai sus este aceea că exegeza literară poate să emită judecăți, care marcheze decenii la rând opinia publică și perspectiva didactică, dar chiar și pe cea a scriitorilor, cu privire la predecesorii lor.

Și dacă această curte de apel, care e critica literară, dă un verdict eronat, dintr-un motiv sau altul, la un moment dat, el poate să amprenteze un timp îndelungat percepția generală.

Surpriza mea este să descopăr că și scriitorii sunt tentați să alunece pe aceste pante critice și chiar să le bătătorească.

Ca mulți alți scriitori din literatura noastră, Marin Sorescu e dispus numai pe jumătate sau pe trei sferturi să cunoască tradiția literară, să o admire sau chiar să o venereze.

Am înțeles, încă o dată, că, în cazul literaturii române vechi, dacă studiile critice nu o vor ilumina pentru public, scriitorii nu pot să facă acest lucru, oricâte aluzii vor insera în operele lor.

Pentru majoritatea celor pe care i-am auzit/ citit exprimându-se în apărarea tradiției, respectul față de marile valori este unul care are, totuși, o pojghiță groasă de abstract prinsă pe el.

Adică, ei reacționează vehement mai mult în fața ideii de refutație a valorilor consacrate, dacă nu se cuvine eliminarea lor. Bun și acest lucru, dar nu i-am auzit afirmând și apărând prea des necesitatea existenței unui dinamism în interiorul acestei venerații, care să o mențină vie și să reanime motivele ei. Cu un concept de care vorbea Al. Duțu și alții: progres în tradiție.

În această privință, Sorescu face un important pas spre a o înțelege el însuși și pentru a lăsa publicul să-i cunoască preocupările.

Și acest „pas” se vede în Ușor cu pianul pe scări. Cronici literare (1985) și în Bibliotecă de poezie românească (1997), pe care le-am recitit în aceste zile (cu alți ochi) în ediția de Opere editată de Academia Română, vol. IV și V, 2005.

Sorescu a descoperit „vocația literaturii române de a fi criticată de mine” și a lui de a face parte din „tagma” criticilor, pentru că, „într-un fel, mai fățiș sau mai discret, fiecare scriitor este și un critic” (citez din Prefața vol. Ușor cu pianul pe scări[1]).

Adevărat, dar foarte puțini ne comunică și nouă operațiile critice în urma cărora au ajuns să facă „selecții, aprecieri și pronosticuri”.

„Ce-aș dori de la critici? (Adică de la mine.). Să fie pasionați. (Adică ei.) Poate că lipsește uneori o doză mai mare de pasiune; o presiune sufletească formidabilă, care să asigure incandescența ideii”.

„Mă interesează deopotrivă portretul scriitorului, posibilitățile sale demonstrate sau virtuale, gradul de măiestrie și, nu în ultimul rând, cel de conștiință. Vremea noastră trebuie să fie și una a conștiinței!”.

„Nu știu cum o fi pe lumea cealaltă, dar pe aceasta judecata de valoare costă foarte mult!”.


[1] A se vedea: Marin Sorescu, Opere, IV, Publicistică, ediție îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea, prefață de Eugen Simion, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă și Univers Enciclopedic, București, 2005, p. 432-433, 436.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén