Un critic printre poeți

În calitate de critic literar, Marin Sorescu îmi confirmă câteva…paradoxuri:

1. Poeții se pot înțelege uneori mai bine între ei. Încât „poeții critici” pot avea, prin empatie, intuiții mai profunde decât criticii de meserie, remarcă uneori lucruri ce țin de subtilitate și pe care aceștia din urmă nu le văd sau le văd numai după multă adâncire în studiu.

2. Atunci când critica literară nu e meseria lor de bază, acolo unde sunt probleme de interpretare, care nu au constituit un motiv de reflecție perpetuă pentru ei înșiși, poeții/ scriitorii preiau o atitudine critică îndelung vehiculată.

Și adeseori, îmi permit să spun, cu consecințe nefaste pentru ceea ce numim: continuitate de viziune sau de atitudine, în literatură. Care, la noi, este de multe ori reperată și enunțată, deși nu i se dedică și studiile doveditoare de rigoare.

Pentru că această continuitate este una falsă, atunci când poetului/ scriitorului sau poeților/ scriitorilor anteriori li se atribuie ceea ce, în realitate, nu le este deloc sau mai deloc caracteristic.

3. Ieșirea spre ceilalți a „poetului critic” e cu măsură și nu cu asupra de măsură. Și, de obicei, el e generos și entuziast cu recuperarea sau reafirmarea marilor valori din trecut și puțin cam acru (chiar picant) cu acei confrați care sunt încă vii.

O concluzie importantă din ceea ce am spus mai sus este aceea că exegeza literară poate să emită judecăți, care să marcheze decenii la rând opinia publică și perspectiva didactică, dar chiar și pe cea a scriitorilor, cu privire la predecesorii lor.

Și dacă această curte de apel, care e critica literară, dă un verdict eronat, dintr-un motiv sau altul, la un moment dat, el poate să amprenteze un timp îndelungat percepția generală.

Surpriza mea este să descopăr că și scriitorii sunt tentați să alunece pe aceste pante critice și chiar să le bătătorească.

Ca mulți alți scriitori din literatura noastră, Marin Sorescu e dispus numai pe jumătate sau pe trei sferturi să cunoască tradiția literară, să o admire sau chiar să o venereze.

Am înțeles, încă o dată, că, în cazul literaturii române vechi, dacă studiile critice nu o vor ilumina pentru public, scriitorii nu pot să facă acest lucru, oricâte aluzii vor insera în operele lor.

Pentru majoritatea celor pe care i-am auzit/ citit exprimându-se în apărarea tradiției, respectul față de marile valori este unul care are, totuși, o pojghiță groasă de abstract prinsă pe el.

Adică, ei reacționează vehement mai mult în fața ideii de refutație a valorilor consacrate, dacă nu se cuvine eliminarea lor. Bun și acest lucru, dar nu i-am auzit afirmând și apărând prea des necesitatea existenței unui dinamism în interiorul acestei venerații, care să o mențină vie și să reanime motivele ei. Cu un concept de care vorbea Al. Duțu și alții: progres în tradiție.

În această privință, Sorescu face un important pas spre a o înțelege el însuși și pentru a lăsa publicul să-i cunoască preocupările.

Și acest „pas” se vede în Ușor cu pianul pe scări. Cronici literare (1985) și în Bibliotecă de poezie românească (1997), pe care le-am recitit în aceste zile (cu alți ochi) în ediția de Opere editată de Academia Română, vol. IV și V, 2005.

Sorescu a descoperit „vocația literaturii române de a fi criticată de mine” și a lui de a face parte din „tagma” criticilor, pentru că, „într-un fel, mai fățiș sau mai discret, fiecare scriitor este și un critic” (citez din Prefața vol. Ușor cu pianul pe scări[1]).

Adevărat, dar foarte puțini ne comunică și nouă operațiile critice în urma cărora au ajuns să facă „selecții, aprecieri și pronosticuri”.

„Ce-aș dori de la critici? (Adică de la mine.). Să fie pasionați. (Adică ei.) Poate că lipsește uneori o doză mai mare de pasiune; o presiune sufletească formidabilă, care să asigure incandescența ideii”.

„Mă interesează deopotrivă portretul scriitorului, posibilitățile sale demonstrate sau virtuale, gradul de măiestrie și, nu în ultimul rând, cel de conștiință. Vremea noastră trebuie să fie și una a conștiinței!”.

„Nu știu cum o fi pe lumea cealaltă, dar pe aceasta judecata de valoare costă foarte mult!”.