Traiectorie ascendentă

Dacă pentru unii anul se termină…pentru alții el se reînnoiește. Însă anul se și termină se și reînnoiește. Se termină în mod inevitabil, dar, din voia lui Dumnezeu, istoria e încă o realitate de parcurs…și fiecare an înseamnă o reînnoire a călătoriei noastre prin lume.

Tocmai de aceea istoria este spațiul luptei cu noi înșine. E spațiul mântuirii. Pentru că mântuirea e continua, profunda și unica relație cu Dumnezeul iubirii noastre.

*

Reîntoarcerea în locurile copilăriei, ale tinereții, ale iubirii…înseamnă mereu o nostalgie care te face să mergi înainte.

Te revezi, te simți ca făcând parte din acele locuri, din acele ziduri, din acele emoții…dar toate acestea sunt o încordare a întregii tale ființe pentru a face din prezentul tău un trecut mai frumos.

Și, din când în când, ai nevoie de această demarare în trombă…din buza trecutului, spre un viitor mai înțelept.

*

Cel mai neproductiv lucru e să îți idealizezi visele sau succesele.

Dacă îți dorești ca lucrurile să iasă așa după cum ți-ai dorit tu, la un moment dat, nimic din ce vei face nu te va bucura. Pentru că te raportezi la trecut și nu la prezent.

Dacă te legitimezi continuu cu ce ai fost, cu ce ai făcut vreodată, iarăși ești o insatisfacție a prezentului, pentru că succesul e întotdeauna de domeniul prezentului și nu al trecutului.

De aceea, mulți oameni care au dobândit succese în cariera lor, care au fost în prim-plan la un moment dat, nemaiștiind sau nemaidorind să facă altceva, trăiesc o neagră neîmplinire, tocmai pentru că le e teamă…să se auto-depășească sau să se orienteze spre altceva.

Soluția împlinirii însă e să faci întotdeauna ceea ce poți în limitele prezentului, făcând abstracție de ce ai făcut vreodată, în cariera ta…sau în momentele tale de maximă recunoaștere.

*

Dacă cunoști, fără greș, gustul șoriciului pârlit cu paie, dacă știi cum arată gustul brânzei de capră sau de oaie, dacă știi cât de groasă e smântâna laptelui, dacă ai mirosit pământul reavăn după ploaie, dacă te-ai jucat prin zăpadă până ți-au înghețat toate, dacă știi să faci diferența dintre roșie și „roșii” cumpărate la supermarket…ai avut o perioadă…sau încă trăiești în apropiere de normalitatea românească.

Și normalitatea e trăită de fiecare popor într-un mod foarte plenar, într-un mod bucuros, pentru că firescul e starea de bine a fiecărui om.

De aceea, cred că lucrul cel mai important pe care îl putem învăța unii de la alții, în conversații, interviuri, cărți, teatru sau film e tocmai acesta: cum ne trăim firescul, normalitatea, starea de împlinire.

*

Încep să văd tot mai acut nevoia de ucenicie. Care nu e o realitate doar pentru adolescenți sau tineri ci pentru orice vârstă.

E nevoie de a transmite experiență, de a călăuzi oamenii, de a-i face să își intuiască propriul drum, propria lor dezvoltare interioară.

Pentru că ucenicia într-o meserie sau într-o vocație nu înseamnă decât descoperire de sine profundă, comunională, pusă în slujba umanității.

Ucenicia duhovnicească nu trebuie să creeze copii xerox ale Părintelui duhovnicesc ci parteneri de viață sfântă, împreună-colaboratori pentru viața eclesială și factori de luminare ai umanității.

Însă fără să transmiți, din maximă intimitate, gânduri, perspectivă de viață, experiență brută, oamenii nu își pot descoperi propriul drum.

De aceea e nevoie de ucenicie, de mult dialog, de multă nuanțare a propriei experiențe, de clară și corectă transmitere a experienței personale.

*

Cu Dumnezeu nu putem avea decât o traiectorie ascendentă.

Și când spun ascendentă mă refer la un mod de a percepe întreaga existență din ipostaza de a fi tot mai plini de înțelepciune, de har și de împlinire duhovnicească.

Schimbările duhovnicești interioare sunt multiple și organice și ele ne duc, mereu, ca și în cadrul maturizării somatice, la o personalitate pe care nu o putem nici măcar intui.

Așa cum nu ne putem intui fața și gândurile de la 30, 50, 60 de ani, tot la fel nu putem cuprinde chipul nostru interior, pe care îl vom avea, dimpreună cu Dumnezeu, la toate vârstele viitorului nostru de aici…dar și veșnic.

Știm că, împreună cu El, persoana noastră va fi tot mai străvezie pentru slava Lui, tot mai plină de frumusețe dumnezeiască…dar nu știm cum arată toate acestea, până nu le trăim.

De aceea, clipa de față, în interiorul nostru, are importanța ei ontologică, pentru că în clipa de față noi putem fi mai alții în comparație cu…ieri.

Tocmai de aceea, nu aduce anul cât aduce clipa…în materie de viață duhovnicească, de înțelegere și de creație valorică.

Pentru că schimbările interioare, înțelegerile, luminările dumnezeiești, vederile extatice sunt mereu lucrurile minunate, pentru care suntem pregătiți dar care, în același timp, ne schimbă spre o tot mai profundă existență.

*

Superbia/ mândria goală e mereu o fiică a închipuirii de sine.

Cel care își închipuie că e altul sau că poate orice…pe fondul vârstei, al sănătății acceptabile, al unor împliniri grăbite, își caută împlinirea în afara lui.  A propriei lui persoane.

Însă când accezi înăuntrul tău…când vrei ca acolo să aduci împlinirea…și ea să fie statornică…mândria scade pe fiecare zi…pentru că e pusă în fața realității.

Tocmai de aceea, o punere a omului în fața propriilor sale patimi și a finitudinii sale înseamnă o dezvrăjire a lui de orgoliu, de infatuare, de nesimțirea aroganței.

Pentru că acolo, în tine, stând cu toate neîmplinirile la masă, nu te mai poți crede altul, nu te mai poți fotoșopa și pune pe perete.

Și devenind lucizi (pentru că luciditatea face parte din pocăință, alături de durerea pentru păcatele tale și de nevoința luptei cu ele), tot mai lucizi în ceea ce ne privește, avem răbdare și cu noi…și cu alții…pentru că vedem că schimbările de profunzime cer timp, cer ani…cer multă voință și autodeterminare faptică.

*

Ați fi putut intui…cât am scris, doar din faptul de a mă fi văzut la față?

Pot vârsta, studiile sau fața unui om să țină loc…de cunoașterea operei lui?

Ați fi putut intui cine sunt…dacă nu m-aș fi descoperit plenar?

Credeți că putem fi noi înșine, în mintea altora, dacă nu dialogăm profund cu alții, dacă nu ne introducem, la modul frumos și profund, în alții?

Ce înseamnă a comunica…dacă nu transmiți altora ceea ce ești tu la modul abisal?

*

Adevărata cunoaștere a oamenilor o avem atunci când suntem în stare să le sesizăm schimbările interioare.

Și le putem sesiza schimbările interioare numai când nu batem în cuie cunoașterea unui om, ci ea este un continuum. 

One comment

  • „Pentru că schimbările interioare, înțelegerile, luminările dumnezeiești, vederile extatice sunt mereu lucrurile minunate, pentru care suntem pregătiți dar care, în același timp, ne schimbă spre o tot mai profundă existență”.

    Frumos spus. Cred ca profunzimile existentei se afla in singuratate si simplitate.

    Singuratate nu in sensul izolarii egoiste de cei din jurul tau, ci acea stare de singuratate in care poti simti continuu linistea, bucuria, durerea si neputinta omeneasca la orice ora din zi sau din noapte, in orisice conditii.

    Abia apoi se poate vorbi despre simplitatea care elibereaza sufletul, nemaipastrand nimic pentru sine, pentru ca realizezi, intr-un final, ca poti avea orice ti-ai dorit vreodata tocmai prin aceasta renuntare la tot si la toate.  

Dă-i un răspuns lui Camelia Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *