Tratative cu lipsa de zăpadă

În 2014, la început de lume,
oamenii mureau ca și poeții: rectangular.

Pe poziții de fugă…

Iar eu eram obosit…atât de obosit…nespus de obosit…
încât aveam intenții de irealitate…
și duceam tratative de pace cu lipsa de zăpadă…până la românizarea modului de a vedea lucrurile.

Se nășteau copii nedoriți…
făceam parastase pentru morți neîmpărtășiți…
zăpada nu cădea…
nu cădea de niciun fel…
când pielea porcului…devenea șorici…sau reverie.

Lătrau câini mici în faptul serii,
seara cădea ca o apăsare a somnului pe mintea ta,
lacrimi…nu mai aveam…de când zăpada nu mai cădea…
și începeam anul ca pe o nerăbdare spre altceva.

Lucram cu lucruri sigure!

Cuvintele pot să aibă siguranța sufletului când se roagă.

Dar zăpada nu mai venea,
cumințenia se depărtase de țipăt…
și numai obosiții știau de ce latră câinii, câinii mici…de ce femeile șterpelesc câte un zâmbet bărbaților…
de ce viforul măreț al iernii nu are
nicio soluție în fața…seninătății…

La început de ianuarie 2014…oamenii erau la fel de reticenți…cu îmbrățișarea…încât nu iubeau…și nici nu erau iubiți…

Erau doar…uitați în amânare…