Recurența imaginilor morții, care îl obsedează, este mare și în volumul următor (și ultimul), Un dor fără sațiu[1].

Cu „ochii umbriți/ de stele destule” (Pădurencele), poetul se teme de a nu le mai vedea.

Reapare Îngerul exterminator (Alei!), păsările (mierle, privighetori, turturele…) cu care dialoghează, ele fiind un fel de mesageri ai Paradisului.

Poezia lui nu poate să existe fără personaje. Chiar dacă, de cele mai multe ori, ele sunt doar măști ale propriilor sentimente.

Gândul morții e terorizant: „lunga noapte veghez/ câmpia de os” (Monos).

Vedeniile închipuirii se petrec tot „aici, în odaie”, după ce „claruri de lună,/ cu târnăcop, cu berbecele,/ au spart pereții”, au înlăturat „temnicerii, pereții cei patru”.

O nouă „variantă” a Mioriței prinde contur în același poem:

Penelul trecut
prin claruri din luna
cu șapte inele,
cum ar fi pictat
fața lui pierită,
de martirizat!

Negre stele,
mure în chenar de pădure,
drept ochii sleiți
de lumină goliți.

NIMENI să-i șteargă.
Să rupă din cer
NIMENI, ștergare de fier.

Și ocne și steiuri de sare
drept plânsete,
drept lacrimi amare.

Și pene de corb
în stâncă tăiate,
drept plete
fluturând apucate,
drept bocete
la cer înălțate.

Drept stufoasă barbă,
firav fir de iarbă,
grâul care a dat
în spic tremurat.

Poetul devine acela care visează mereu că a murit. Iar moartea e acea realitate cruntă care paralizează orice voință a omului, în care omul se simte obiect sau o conștiință care asistă la ceea ce se petrece cu sine dar nu mai poate reacționa:

Fiul meu drag,
azi noapte
unde ai rătăcit?
– Mamă,
în Gomora
m-am risipit.
– Fiule drag,
într-o noapte
ai încărunțit,
o noapte doar
și ai învinețit,
într-o singură noapte
de hoinărit.
– Vai, mamă,
a fost un vis rău,
visul în care m-am rătăcit –
și, mamă, în acel vis
de o mie de ori am murit.
– Și mamei
de ce nu i-ai scris
doar un cuvânt
din acele moarte pustii?
– Mamă,
eu mă apucasem de scris,
dar a venit, mamă,
fratele vânt
și mâna care scria
mi-a îngropat-o
în acel vânăt pământ.

 (Ca un strigăt)

E o ars moriendi (de altfel, un poem se intitulează chiar în acest fel) această încercare de a se obișnui cu moartea, închipuind-o în multe feluri.

Poemele par, la un moment dat, o defilare de vise, care mai toate ascund simboluri ale morții:

Eram în vis,
eram frate
al femeii nebune
suind calvarul,
prin cimitirul sărac.

 (Os domnesc)

 *

 Și totul se făcea văzut
printr-un ciob afumat, de sticlă.
Și se făcea că este
o eclipsă totală.
Și se lăsau devorate de noapte
și toate piereau.

(15, în ajun)

 *

 Un alb coridor,
uluitor în pădurea cea neagră,
parc-ar fi un tunel
tot din crengi înflorite.
Și mama vine spre mine
din întuneric, pe alb coridor,
mama moartă, lumină a ochilor mei.
Și parcă aud
vocea mamei, cum nu mai e alta,
parcă vorbește
mama, vermină și oase,
subpământești rămășițe:
Ai mâncat azi, băiete?
Dormit-ai azi noapte?
…Și aspru și rece îmi este răspunsul:
Pleacă mamă,
am mâncat, am dormit
și mi-e bine.
Și să nu vii înspre mine.
Ori dacă vii,
numai nu vorbi,
doar ia-ți fiul cu tine.

 (În pace)

Somnul i se pare „un simulacru de moarte” (Concertul) și e mereu sfârtecat de gândul plecării din lumea aceasta:

Iar îmi scoate ochii
galbena,
isteria, delirul,
pasărea cu inel de vânzare,
cu inelul în cioc…

(Non grata)

 *

 Chinuiți mi-s ochii
de vedeniile,
dezordonatele plăsmuiri ale minții. /…/

Și ploaia se repetă,
soră cu ploaia precedentă:
luat de un trist entuziasm,
am strigat bis,
în marele teatru al lumii. /…/

– Pe tine, Cer,
de când lumea te cunosc,
ești foarte înalt.
Ție mă rog,
Cer înalt:
o pânză albă
așternută aici.

Și ia Ursa Mare
și Carul,
ia-l de la mine coșmarul
și osia lunii și roata furtunii.

 (Dormind)


[1] Folosim volumul Un dor fără sațiu, Ed. Eminescu, București, 1978.

Did you like this? Share it: