Duhul Adevărului. O prezentare a învățăturii biblice despre Duhul Sfânt

David Jackman, Duhul Adevărului. O prezentare a învățăturii biblice despre Duhul Sfânt, trad. de Otniel Vereș, editor coordonator Dinu Moga, Ed. Făclia, Oradea, 2007, 156 p.

*

Cartea are 12 capitole.

Și din Cuvânt înainte aflăm că e vorba de a doua ediție a cărții, apărută în 2006, pentru că prima ediție e din 1993, p. 7.

„Creștinismul este o religie a experienței, însă experiența sa este produsă de Cuvântul pe care Dumnezeu l-a vorbit și continuă să-l vorbească”, p. 8.

Primul capitol se ocupă cu rolul Duhului Sfânt…și autorul face prima greșeală de începător în cunoașterea Tradiției Bisericii: numără pe Sfântul Duh ca „a treia Persoană divină a Sfintei Treimi”, p. 11, când persoanele Treimii sunt egale și fără de început. Numărarea presupune subordonarea Lor.

Cap. al 2-lea se ocupă cu experimentarea puterii Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt îi dă Sfântului Iezechiel „să vadă lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu”, p. 26.

„Singura sursă pentru adevărata viață spirituală este Duhul Sfânt”, p. 31.

Cap. al 3-lea: „Cunoașterea prezenței Duhului Sfânt”, p. 35.

O bătaie de joc inexplicabilă la adresa extazului, atâta timp cât autorul se ocupă cu experiența mistică: „Dumnezeu nu este interesat să ne ofere o baie cu baloane de extaz spiritual, ci este preocupat de creșterea noastră neîncetată în har”, p. 44.

Însă cine a spus că vederea extatică este „o baie cu baloane”? În capitolul anterior, autorul tocmai a vorbit despre una: despre vederea mistică a Sfântului Iezechiel. Cum să vorbești atât de urât despre însuși obiectul cărții tale?

În cap. 4 se ocupă cu „recunoașterea lucrării Duhului Sfânt”, p. 45.

„Esența păcătoșeniei noastre este o declarație unilaterală de independență față de Dumnezeu”, p. 49.

„Aceasta este marea lucrare a Duhului în lume. El Îl înalță pe Cristos și îl convinge pe păcătos. Ne face să ne pocăim de păcatul nostru și să ne întoarcem la Mântuitorul”, p. 51.

Însă din p. 53 înțelegem de ce autorul nu suportă extazul: pentru că „puterea Duhului Sfânt nu este descoperită în secret, prin mesaje mistice trimise câtorva oameni înzestrați cu o spiritualitate extraordinară”, p. 53. Ci pledează pentru o experiență generală a prezenței Sfântului Duh.

Numai că, până acum, el s-a referit la vederi mistice personale și nu la o perspectivă generală asupra experienței duhovnicești.

Cap. 5 începe în p. 57: „Producerea roadelor Duhului”.

Cap. 6: „Primirea darurilor Duhului Sfânt”. Începe în p. 69.

„blasfemia indică necredința”, p. 72.

„Caracteristica esențială a poporului lui Dumnezeu este fundamentată în Trinitatea însăși. Deoarece Dumnezeu este unul, în trei Persoane, trupul Său pe pământ trebuie să fie unul”, p. 73.

„Unitatea este fundamentată în Duhul care dă, Domnul care este slujit și Dumnezeul care este la lucru”, p. 75.

„Darurile noastre nu sunt în mod necesar date permanent și irevocabil, spre deosebire de mântuirea noastră”, p. 77. Însă nici darurile duhovnicești și nici mântuirea nu sunt asigurate și irevocabile ci ele țin de relația continuă cu Dumnezeu și de viața sfântă.

Cap. 7: Dragostea – modul de viață al Duhului, p. 83.

„Nici sănătatea doctrinară, prosperitatea ei sau chiar manifestările darurilor spirituale nu sunt criteriile supreme ale valorii ei [se referă la Biserică], în fața lui Dumnezeu. Toate aceste scopuri sau standarde sunt nesemnificative fără dragoste”, p. 89. Însă nu poate avea cineva corectitudine doctrinară fără dragoste și fără o mare experiență mistică.

Cap. 8: Evanghelizarea – bătaia inimii Duhului, p. 97.

„Darul vorbirii în limbi nu a fost dat pentru lauda individuală, ci pentru proclamarea publică. Inima Duhului bate neîncetat pentru o lume pierdută”, p. 99.

„Mesajul Evangheliei apostolice este că crucea lui Cristos nu a fost un accident. A avut loc datorită „sfatului hotărât după știința mai dinainte a lui Dumnezeu”, cât și din pricina păcatului omului”, p. 106.

Cap. 9: Duhul sfințeniei, p. 113.

Cap. 10. Duhul înțelepciunii, p. 125.

Cap. 11. Duhul păcii, p. 135.

În p. 141 avem o altă perspectivă dubioasă a autorului: „Nu sfințenia noastră ne justifică, ci harul lui Dumnezeu”. Însă putem fi Sfinți fără harul dumnezeiesc? Cum putem despărți harul de sfințenie, când harul dumnezeiesc necreat este începutul, cuprinsul și împlinirea sfințeniei?

Cap. 12. Duhul puterii, p. 147.

Ultima frază a cărții: „Atunci când crucea este centrul atenției noastre în această lume, iar slava cerului este siguranța pe care o avem dincolo, înseamnă că trăim în puterea Duhului Sfânt”, p. 156.

În concluzie: o carte slabă din punct de vedere teologic, fără personalitate și fără  un scop bine precizat.