Greutatea te-nvingea ca o torță
dar nu te omora.
De sub privirea ca o ramură înțărcată
țâșnea liniște.

Un întuneric ca o pasăre clocitoare,
năucitoare,
îmi apăsa inima.
Iar tristețea fulguia în loc de zăpadă.

Aspru sunau toate cântările,
până și picăturile de apă,
până și cocorii zburau aspru.

Tăioasă lama zâmbetelor
și a inimilor de fier…

Măselele frigului mușcau câinii de coadă.

Zorii nu zoreau,
nu zoreau să vină.

Dacă ai putea să dai foc la întuneric, Doamne!
E foarte frig aici,
unde singurătățile țipă ca bufnițele,
unde becurile ard cu lumina stinsă…

Unde pâinea cărților e scumpă și amară,
adeseori amară e mirarea.
Și tăcerea e foarte intelectuală.

Dacă s-ar aprinde toate nopțile și ar arde…

Did you like this? Share it: