Predică la Duminica după Botezul Domnului [2014]

inceputul predicarii Domnului

Iubiții mei,

fiind încă în praznicul Botezului Domnului, Evanghelia de azi [Mt. 4, 12-17] ne invită la pocăință și, în mod implicit, la o aprofundare continuă a dreptei credințe.

Pentru că atunci când ne simțim din în ce în ce mai păcătoși, adică pe măsură ce ne vedem și mai scrupulos păcatele și patimile noastre, e semn că am crescut în cunoașterea teologică și în simțirea prezenței lui Dumnezeu în viața noastră.

Căci numai când stai în relație cu Dumnezeu și aprofundezi dogmele credinței înțelegi că păcatul, adică orice ieșire din relația cu Dumnezeu, e un atentat la teologie dar și la sănătatea ta interioară.

Și de aceea, în mod continuu, e nevoie de pocăință! Adică de recunoaștere corectă, brutală, profundă, a realității noastre interioare…în fața lui Dumnezeu și de dorința de a ne umple de slava Lui.

Pentru că atunci când cerem mila lui Dumnezeu nu cerem altceva decât slava Lui. Decât harul Său. Decât relația iubitoare a lui Dumnezeu cu noi.

Iar astăzi când ni se vorbește despre apropierea Împărăției (v. 17),  ni se vorbește, de fapt, despre posibilitatea reală de a ne afla în relație cu Dumnezeu, prin harul Său.

Relație cu El care începe de la recunoașterea dureroasă a stării noastre interioare…în fața Lui.

Și când începe drumul personal în relația cu Dumnezeu…începe cu durerea, cu rușinea față de păcatele noastre, cu profunda nemulțumire față de cine suntem și ce am făcut…împreunate însă cu nădejdea că El e săturarea ființei noastre.

Că El, Dumnezeu, ne poate ridica din starea noastră urâtă.

De aceea, pocăința nu e o continuă alergare exterioară după Dumnezeu ca El să ne ierte ci o recunoaștere interioară a păcătoșeniei noastre, în mod continuu, în fața Lui, în care simțim tot mai mult iertarea Lui în viața noastră.

Fapt pentru care, trăind mila Lui, bunătatea Lui în noi, datorită strigării continue către El…putem să venim și să ne mărturisim păcatele în mod sacramental și să ne unim cu Sine euharistic, pentru că venim cu dorul iubirii către El, cunoscând mila Lui față de noi.

Dar dacă pocăința nu e apropierea noastră de fiecare zi față de basaksehir klima servisi Dumnezeu…cum să venim să Îi slujim Lui, Celui mai Sfânt decât întreaga făptură?

Pocăința e curățire continuă: acesta e adevărul abisal al vieții sfinte, al vieții ortodoxe!

Căci recunoaștem, de fiecare dată, când greșim…și Dumnezeu înțelege neputința noastră.

Și când îți recunoști imediat greșeala…e semn de delicatețe. Adică e semn că nu ai nevoie să ți se bată clopotul la urechi…ca să te pocăiești.

Tocmai de aceea, El ne curățește și ne umilește mereu inima, ne face gândul ascultător, ne domolește interior simțurile…pentru că ne face să înțelegem viața numai în coordonatele poruncilor Sale.

Pe măsură ce ne recunoaștem neputința și greșelile, pe atât simțim bunătatea Lui cu noi și cu întreaga făptură.

Pentru că numai cel care s-a bucurat de mila Lui înțelege să ierte aproapelui său. Înțelege de ce atâtea căderi, basaksehir evden eve nakliyat orori, de ce atâta decadență…

De aceea, pocăința ne face să simțim harul Împărăției, ne facem să ne simțim aproape de viața ortodoxă, tocmai pentru că ne împacă cu noi, cu El și cu toți în inima noastră.

Pocăința ne face să ne rugăm.

Ea ne face să cerem sfat.

Ea ne face să cerem ajutor.

Ea ne face să fim simpli…și să precumpănească în noi dorința de a ajuta, de a fi de folos confraților noștri…

Bem pe fiecare zi din Agheasma Botezului…și simțim viața lui Dumnezeu curățindu-ne.

Dacă ne-am pocăi cu adevărat…am simți izvorul harului țâșnind în noi…așa cum cade apa sfântă în…pahar…

Pentru că de aceea bem apa cu har: pentru ca să vedem că harul din apă e același cu harul din noi…căci el țâșnește în noi ca un izvor, atunci când suntem plini de frumusețe dumnezeiască.

Iar dacă acum, datorită neputinței noastre, harul ni se dă amestecat cu apă sau cu mâncare, înduhovnicindu-ne tot mai mult, harul, care e acum izvor, devine dulceață dumnezeiască în noi, bucurie sfântă, vedere dumnezeiască

Și toată aceste experiențe dumnezeiești pornesc de la frica de Dumnezeu și de la pocăința atotcuprinzătoare, adică de la pocăința pentru fiecare păcat. De la părerea de rău profundă pentru tot ceea ce am făcut și facem rău…

Însă pocăința reală nu e incompatibilă cu bucuria, cu dialogul, cu frumusețea!

Pentru că pocăința e cea care ne liniștește, care ne simplifică, care ne umple de zâmbet bun, calm, duios, care ne încântă sufletul cu adevărul și cu sfințenia cuvintelor dumnezeiești.

Pentru că numai atunci când admiți cine ești…începi să vezi bine lumea.

Când presupui că ești „curat”, că ești „sfânt”, că „nu ai nevoie” de o basaksehir arac kiralama cunoaștere și mai înaltă…sau când crezi că „nu ai nevoie” de Dumnezeu ca să te înțelegi…nu cauți Împărăția, adică relația cu Dumnezeu, pentru că presupui că „deja le ai”.

Dar pocăința te face să te simți aproape…tot mai aproape…și mai aproape pe fiecare zi…de Dumnezeu, fără să trăiești starea orgolioasă, cum că cunoașterea Lui „îți este de ajuns”.

Niciodată cunoașterea iubitoare a lui Dumnezeu sau a unui om nu ne este de ajuns!

Pentru că iubirea cunoaște…și tot vrea să cunoască…și nu se mai satură de cunoașterea Celui iubit, pentru că în cunoașterea Lui, El este întotdeauna altul și mai profund, și mai curat și mai vrednic de iubit.

Pentru că iubirea e mereu o împlinire, care nu se mai satură de cunoașterea celuilalt, pentru că și cunoașterea e mereu o dorire vie a celuilalt.

Și de aceea Domnul vorbește despre pocăință, adică despre schimbarea interioară continuă, în sensul de apropiere de Dumnezeu sau de Împărăția Lui sau de apropierea lui Dumnezeu de omul care se schimbă, pentru că iubirea nu e niciodată statică ci e mereu o purtare interioară, plină de recunoștință și de încântare, a celui iubit.

Da, din experiența mea eclesială știu faptul, că Dumnezeu e mereu aproape de cel care se încrede în El mai presus de toate!

El e atât de aproape de noi…și de căutările noastre…încât nu mai știe ce să ne facă pentru ca…să ne simțim împliniți.

Dorința lui Dumnezeu e atât de mare pentru împlinirea noastră interioară…încât ne-a dăruit întreaga sfințenie și cunoaștere a Bisericii Sale pentru ca să ne potolească iubirea, căutarea, dorul de sfințenie.

Ni le-a pus pe toate la îndemână…pentru că dorește să ne sfințească prin toate ale Lui.

De aceea nimic din Biserica Lui nu e de prisos…ci totul e spre binele nostru…numai că avem nevoie de ochii pocăinței…pentru ca să înțelegem ce rost au dogmele, slujbele, Tainele, regulile vieții cuvioase, ale sfințeniei ortodoxe.

Și pentru că păcatul se ține scai de noi…nu putem trăi fără spovedanie și fără pocăință continuă.

Iar când în anul acesta omagial euharistic, Spovedania e pusă în relație directă și interioară cu Euharistia, avem, de fapt, în fața noastră, imaginea nevoilor noastre curente: iertarea și umplerea noastră de sfințenie.

Pentru că Spovedania înseamnă să dai afară din tine tot ceea ce e impropriu sălășluirii lui Dumnezeu în tine…iar Euharistia înseamnă să Îl primești pe Cel pentru Care ți-ai curățit casa ființei tale.

Te lași curățit de El adică, și apoi Îl primești, pe Cel ce este adevărata curățire, bucurie și sfințenie.

Pentru că El Își pregătește în noi venirea, când ne curățește de păcate…și tot El vine în noi, în mod ființial, prin Dumnezeiasca Euharistie, pentru ca să facă în noi praznic, praznic fără sfârșit…

Și mă gândesc adesea, cu durere, la „poporul care stă în întuneric”…

Pentru că lumina Treimii nu a pătruns…în tot omul…care vine în lume…

Cât să vorbim…cum să vorbim…pentru ca să-i convingem pe oameni, că au nevoie de Dumnezeu mai mult decât de ei înșiși?!

Cum să îi convingem că lumina cea mare a lui Dumnezeu, poate pătrunde în fiecare dintre ei, pentru a-i învia din păcatele lor la o nouă viață?!!

Însă, așa cum plagiatul înseamnă repetare fără implicare reală…tot la fel, apelând la  cuvintele Bisericii, diverse organizații religioase…îi atrag pe oameni spre…promisiuni deșarte.

Le promit…ce nu le pot da…pentru că îi rup de viața sacramentală a Bisericii, adică de harul dumnezeiesc al Sfintelor Taine.

Însă doar Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxa, poate da ceea ce promite Dumnezeu omului: apropiere reală de Dumnezeu.

Ideologiile, ereziile, minciunile colosale nu te unesc cu Dumnezeu…dar iertarea Lui și împărtășirea cu Sine e dăruire de viață veșnică pentru toți cei care cred în El și intră, prin Botez, în Biserica Lui.

De aceea, să-I mulțumim Domnului pentru toate imensele binefaceri ale vieții noastre și să ne rugăm Lui, ca El, în marea Sa iubire de oameni, să îi facă părtași pe toți la aceste mari binefaceri ale Sale!

Pentru că toți avem nevoie de marea Sa descoperire în viața noastră, prin care ieșim din întunericul neînțelegerii la lumina vieții veșnice. Amin!

Epilog la lumea veche I. 1 (ediția a doua)

Epilog la lumea veche I 1 editia a douaPagina sursă

 item image

 Read Online
(12.0 M)PDF
(572.1 K)EPUB
Kindle
Daisy
(1.4 M)Full Text
(8.2 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

 ***

Pag. 4: „Cartea de față este o reeditare a vol. I (partea întâi) din Epilog la lumea veche, într-o formă revăzută și adăugită. Am inserat în această ediție și o a doua carte pe care am publicat-o anterior, tot la nivel online, și anume Studii de poezie pașoptistă, cu texte de asemenea revăzute. Am procedat la editarea lor împreună, pentru că oricum gândisem Studiile de poezie pașoptistă ca pe o cercetare complementară, deoarece în momentul elaborării Epilogului nu am avut timpul și condițiile necesare unei dezvoltări prea mari a subiectului cercetat, așa cum ne-am fi dorit. Pe lângă acestea, am introdus capitole noi în cartea de față. Am purces deci la modificări și adăugiri semnificative, față de substanța primă a lucrării”.

*

Pag. 13: „Scriitorii paşoptişti nu cunosc sentimente adverse faţă de religie sau faţă de interconexiunea dintre credinţa lor religioasă şi literatură”.

*

Pag. 39: „Nu sunt împotriva apropierilor dintre literatura cultă şi folclor, dar rejectez în mod vehement încercările de originare a literaturii culte medievale ori a literaturii tradiţionaliste interbelice în folclor”.

*

Pag. 170-171: „Miron Costin, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Radu şi Şerban Greceanu, Constantin Cantacuzino sunt, cu prisosinţă, creştini ortodocşi autentici, cu o conştiinţă înaltă, cu o teologie profundă şi cu o cunoaştere vastă, scripturală şi patristică, în stare să poarte discuţii şi controverse cu cu cele mai înalte autorităţi teologice ale vremii, din interiorul şi din afara Ortodoxiei”.

*

Pag. 205: „Antim este cel care a descoperit, în literatura noastră, pecetea frumuseţii asupra creaţiei, într-un mod major, fapt ce ne determină să îl considerăm – nu fără argumente solide – un precursor al lui Eminescu, prin eleganţa şi măreţia viziunilor cosmice, prin simbolismul profund şi hermeneutica abisală ce caracterizează aceste viziuni”.

*

Pag. 373: „Istoria ieroglifică ne-a făcut impresia atingerii unei maturităţi a expresiei teologico-filosofice, pe lângă cea literară, fiindcă aici am descoperit fragmente mai subtile şi mai complexe (din punctul de vedere al profunzimii gândirii, al intimizării cu această gândire şi al expresiei eliptico-metaforico-sapienţiale) decât cele ale Divanului”.

*

Pag. 565: „Totodată, există o proză care este în bună măsură resimțită ca…poezie în proză, în genul căreia poate fi încadrată Cântarea României, a lui Alecu Russo (deși multă vreme autorul a fost considerat Bălcescu)”.

*

Pag. 599: „Nimic din lirica paşoptistă nu ne face să discernem că ar putea fi vorba aici despre lumea ideilor platoniciană sau despre vreun alt concept filosofic străin cugetării româneşti tradiţionale, pe care o aflăm chintesenţiată la Dimitrie Cantemir”.

*

Pag. 728: „Înaintea lui Eminescu, universul lui Bolintineanu e cădelniţat de profume, miresme, arome, ambrozie, iar ochiul vede dulce (Leili). Trandafirii, crinii (predomină, deci, culorile roşu şi alb) şi toate florile câmpiei sunt adevărate urne cu miresme, alabastre cu mir, pe care poetul le toarnă peste lume, bălsămind-o”.