Prima pare, a doua, a 3-a și a 4-a.

***

Corneliu C. Simuț, Studii de teologie dogmatică. Articole din perioada 1995-2005, Ed. Universității Emanuel, Cluj-Napoca, 2007, 330 p.

*

Cap. al 5-lea se ocupă cu eclesiologia la Melanchthon, p. 93.

Caspar Peucer, ginerele lui, a venit în Moldova, la curtea lui Despot Vodă, ca profesor, p. 94.

Pentru Philipp Melanchthon Biserica este universală, Hristos e Capul ei, Hristos a instituit „slujba de păstorire a bisericii sale”, și Biserica lui Hristos „depinde întru totul de Sfânta Scriptură”, p. 95.

Și asta ca și când Sfânta Tradiției nu ar fi fost tot o realitate a Bisericii. Pentru că protestantismul nu e „o întoarcere la originile” Bisericii ci o schingiuire și o ciopârțire a ei. Căci la baza metodei teologice a protestantismului stă exclusivismul, negarea, depărtarea de Tradiția Bisericii.

Huss și „totalitatea celor predestinați”, p. 96.

E un fals grosolan afirmația cum că teologia eclesiologică a Sfântului Augustin „stă la baza” teologiei eclesiologice a lui Melanchthon, p. 102.

La baza teologiei lui Melanchthon stă aversiunea față de papă. Pentru că teologia romano-catolică nu a negat niciodată că Capul Bisericii e Hristos. Ci ea s-a referit la faptul că papa e conducătorul văzut al Bisericii Catolice…lucru evident până azi.

Autorul e preocupat de „evanghelizarea” rromilor, p. 103.

Din p. 106, Corneliu Simuț discută despre Confesiunea de la Augsburg (1530), „prima mărturisire de credință a protestanților”.

Iar Melanchthon, împotriva întregii Tradiții a Bisericii, în care unitatea creștinilor se vede în aceeași credință și același cult, a spus că „unitatea” bisericii constă în aceea că „toți se închină aceluiași Dumnezeu”, p. 109.

Însă acolo unde nu este acrivie dogmatică și cultică, păstrată tradițional în Biserică, nu există și slujirea aceluiași Dumnezeu.

Pentru autor, Melanchthon „a platonicizat” biserica pentru că a văzut-o în două planuri „distincte”: divin și uman, p. 116. Însă el îl înțelege pe distincte cu sensul de separate, pentru că „împărțirea bisericii în una vizibilă, pe pământ și alta invizibilă, în cer, nu este validă”, p. 116.

Biserica însă are două planuri distincte dar nu separate, pentru că ele se întrepătrund, întrucât Dumnezeu e împreună, în același timp, cu Îngerii,  cu Sfinții și cu credincioșii Lui în cer și pe pământ.

Pentru că nu vede aspectul văzut și nevăzut al Bisericii ca perihoretice, tocmai de aceea Simuț spune că „biserica invizibilă din teologia lui Melanchthon nu își găsește relevanța față de cea vizibilă, istorică”, p. 116. Pentru că el privește existența Bisericii nu în mod realist și actual ci exclusivist-eshatologic, spunând că cei vii și cei morți „se desăvârșesc în escaton”, p. 116.

Însă cum să se desăvârșească oamenii doar în eshaton, când desăvârșirea și sfințenia încep acum, în viața istorică a Bisericii, care e plină de prezența lui Dumnezeu, a Îngerilor și a Sfinților Lui?

La concluzii, autorul susține că „una dintre cele mai importante lecții ale lui Melanchthon este promovarea unei eclesiologii a prezenței lui Dumnezeu în viața credinciosului”. Numai că prezența lui Dumnezeu în om, la Melanchthon, nu e una harică ci pe calea cunoașterii scripturale. Adică e o prezență mediată de cultură și nu o experimentare directă a slavei lui Dumnezeu, care transfigurează întreaga noastră ontologie.

În p. 122 autorul vrea să ne convingă că „reformatorii” „nu au vrut să întemeieze o nouă biserică”. Însă reformatorii-demolatori ai Bisericii nu au făcut altceva decât să nimicească ultimele elemente de eclesialitate rămase în catolicism: ierarhia bisericească, Tainele, Icoanele, monahismul, viața ascetico-mistică, Tradiția și Scriptura Bisericii.

Toate acestea, rupte de albia Bisericii, fac din Biserică „o poveste din trecut”.

Însă protestanții au marele privilegiu acum de a cunoaște Biserica adevărată, reală, care vine de la Hristos, în Ortodoxie…atâta timp cât Luther și cei de după el s-au luptat și se luptă cu un romano-catolicism căzut de la Biserică și nu cu Biserica lui Hristos.

*

În cap. 6 se ocupă cu influența lui Kant asupra lui Schleiermacher.

Kant a pledat pentru despărțirea Științei de Religie, p. 128, pe când „Schleiermacher instalează autorul în centrul procesului hermeneutic”, p. 138.

*

În cap. 7, Corneliu se ocupă de hristologia lui Bultmann, p. 141. Și despre Bultmann autorul spune că „a fost mai mult un teolog biblic decât un sistematician, cercetând și interpretând Noul Testament prin prisma filozofiei existențialiste”, p. 146.

În p. 149-150 sunt de acord cu Corneliu Simuț când afirmă că „demitologizarea nu este o soluție potrivită pentru a rezolva problema credinței în persoana lui Cristos. Prin această soluție pe care o propune, Bultmann nu face altceva decât să împartă persoana lui Hristos și să complice astfel lucrurile. După părerea noastră, Bultmann își construiește o cristologie de sus, pe care o duce la extremă”.

Did you like this? Share it: